Motto

Sacrificiul sacrificiilor e acela de a suferi si a muri pentru pacatele pe care nu le-am comis( ele nu sunt in Mine ) dar Le-am asumat si asta numai Iisus Hristos a facut !
Să biruiesc lipsa de măsură a răului printr-o iubire şi un bine fără măsură pentru că nimic nu dăinuie în afara iubirii !
Textele ce le pun la dispoziţia cititorului nu au intenţia să ofere răspunsuri finale,oferirea lor este parte a unui proces continuu de căutare,atât a mea cât şi a voastră.
Dumnezeu să vă binecuvinteze !



sâmbătă, 3 mai 2014

Să ne educăm inima


   Ştim cu toţii din experienţă că odată cu trecerea anilor spiritul nostru îşi pierde vivacitatea sa, iar trupul slăbeşte.
Două lucruri rămân în noi neclintite :   voinţa şi inima.
      ,,  Omul ascuns al inimii : (I P etr.3,4) de care vorbeşte Apostolul rămâne viu până la sfârşit .
    Să vorbim puţin mai mult despre  voinţă. În cea mai mare parte a timpului ,atunci când o evocăm , ne gândim la o forţă capabilă să ne constrângă să mergem într-o anumită direcţie.
   Ea e cea care ne împinge să acţionăm în viaţă. În realitate, voinţa este un lucru mult mai complex, mai bogat şi mai frumos.Voinţa începe atunci când dorinţa noastră e orientată spre un scop precis. Oricare ar fi scopul spre care ne antrenează nevoia noastră de a ne potoli foamea sau dorinţa de a iubi sau manifestările inimii, el nu va înceta de a ne atrage atâta timp cât nu l-am atins încă. Dacă tânjim după el cu suficientă ardoare,voinţa noastră se va întări puţin câte puţin, se va  face mai sigură pe ea şi va şti să învingă toate obstacolele care se ridică în drumul ei.
      Istoria ne prezintă exemple printre cei mari ;viaţa ne arată exemple printre oamenii de condiţie modestă, a căror dragoste pentru o fiinţă umană sau pentru familie sau pentru un anumit grup de oameni este aşa de puternică încât ei ajung să-şi stăpânească neliniştea ,frica de moarte, forţa inerţiei, având grijă doar de a sluji persoanelor dragi, de a-şi împlini datoriile faţă de aceştia .
        Pentru a ne întări voinţa ,nu e suficient a ne constrânge ,cu ajutorul antrenamentului, să împlinim obligaţiile cu spirit disciplinat. E necesar ca inima noastră să fie străpunsă de o dorinţă atât de puternică ,atât de hotărâtă de a-şi atinge scopul propus, încât nimeni să nu o poată opri.
    Sfântul Serafim de Sarov zice că, spre deosebire de păcătosul care piere, omul poate ajunge la sfinţenie cu ajutorul spiritului de decizie. 
         Dar spiritul de decizie nu se bazează doar pe o voinţă teoretică ,pe cunoaşterea intelectuală a ceea ce este drept. Spiritul de decizie este provocat de un elan arzător ,pasional al inimii.
  În consecinţă ,primul lucru  pe care se cade să-l educăm este inima, cu capacitatea sa de a se dărui în întregime,de a se deschide temeinic, de a lăsa lumina divină să pătrundă până în cele mai mici unghere pentru a vâna nu numai tenebrele cele mai întunecoase, ci şi umbrele cele mai fine: ,,Inimă curată zideşte întru mine, duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele  "( Ps 50.12) Curat înseamnă transparent 
     Credinciosul trebuie să se dedice cu toate forţele sale educaţiei inimii pentru a o face ,, dreaptă ",bine angajată ,pregătită sufleteşte .Sfântul Teofan Zăvorâtul compară această muncă cu aceea a muzicianului care îşi acordează instrumentul ,atent la fiecare dintre corzile sale, trecând de la una la alta pentru a ajunge la un acord perfect.Numai atunci instrumentul mânuit de o mână înzestrată va emite o muzică armonioasă.
     A ne educa inima este departe de a fi un simplu  fapt.În schimb ,educarea spiritului este relativ uşoară. Fiecare poate să-şi dezvolte calităţile sale intelectuale , potrivit capacităţilor sale.
    Spiritul primeşte şi reţine tot ceea ce îşi lasă în el o ampentă. În această privinţă inima este un organ spiritual mult mai complex. Complexitatea sa provine din faptul că ea activează şi se schimbă în permanenţă, nu în sensul că ar fi infidelă dragostei dintâi ,ci în sensul că e alta de fiecare dată când trece printr-o nouă experienţă .În acest sens ,singura forţă stabilă capabilă de a menţine în inimă o armonie, o ordine perfectă, este rugăciunea care ne leagă de Dumnezeu, care este imuabil , ,, închizând " totul în bogăţii nemăsurate şi nelimitate .Cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur 
                     ,, Dumnezeu este Fiinţa cea mai simplă care există"
în  sensul că este integrat într-o perfectă transparenţă şi limpezire.În El nu există acest caracter complicat ,care este caracteristic omului ,ci doar o bogăţie inepuizabilă. El este Cel bogat.
   Principalul obstacol în calea inimii este frica în faţa suferinţei şi a nenorocirii sufletului. Ne temen de suferinţă şi pentru aceasta ne îngustăm şi inima şi o învârtoşăm. Ne temen să privim şi să vedem ;ne temen să auzim şi să înţelegem;ne temen să vedem suferinţa cuiva şi să înţelegem sufletul său. De asemenea ne închidem în noi înşine. Din această cauză devenim din ce în ce mai înguşti şi prizonieri ai acestei închideri.
    Există un magnific poem al lui Merejkozski ,intitulat ,,Coralii "El ne spune despre corali că sunt creaturile cele mai fragile ale mării. Ei au nevoie de protecţie pentru a trăi, de aceea se înconjoară cu această materie dură numită coral. Însă ceea ce îi protejează, în cele din urmă îi şi omoară. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu omul care se apără de durere, de suferinţă, de groază, de frica de ceea ce i-ar putea lui cauza necazul celuilalt, boala aproapelui ,moartea aproapelui, pe scurt orice groază a vieţii pământeşti. Un astfel de om este protejat cu totul, dar, în acelaşi timp, se şi află într-o moarte interioară .
    Pentru a ne educa inima noastră de fiinţa umană ne punem cu cea mai mare acuitate următoarea întrebare:
Suntem noi pregătiţi să lăsăm să intr în inima noastră orice suferinţă ? Suntem pregătiţi să compătimim cu  orice  om care este în suferinţă ,frică,frig sau foame, căruia viaţa i-a aplicat o grămadă de lovituri ?Suntem pregătiţi să-l înţelegem ,fără să încercăm să aflăm dacă e vinovat sau nevinovat, întrebându-ne doar :
                                       ,,Acest om suferă sau nu ? "
   Suntem pregătiţi să răspundem acestei suferinţe cu toată compasiunea de care suntem capabili ?
Chiar dacă-i dăm doar puţină libertate , această compasiune va creşte , se va lărgi şi va cuprinde o cantitate tot mai mare de nenorocire a vieţii pământeşti. Însă acesta ne înspăimântă şi ne face să acţionăm în două moduri diferite.Ori ne baricadăm în noi înşine,închidem ochii, ne astupăm urechile şi nu voim să vedem ori începem să iscodim :,, Acesta suferă cu siguranţă ! "Dar cine e vinovat pentru aceasta ?


  Suferă fără îndoială, dar de ce trebuie să răspun eu ?Nu există altă persoană care să facă aceasta ? Nu există cineva care să-i fie mai apropiat decât îi sunt eu ?.
    Un alt procedeu ce se pune în lucrare pentru a ne proteja de violenţa durerii, de sfâşierea sufletului ,este starea de mânie. Este mult mai uşor să ne înfuriem contra minciunii ce domneşte pe pământ, contra responsabilităţilor sufleteşti care ne cer compasiune pe care refuzăm să o dăm.
     A suferi este o stare pasivă ; a suferi semnifică a se dărui şi, cum zice Evanghelia , a permite altora să facă din noi ceea ce vor. A te mânia este uşor ; în mânie există o activitate, există o forţă trecătoare. În cea mai mare parte a timpului trăim mânia ca o reacţie virilă la răul din lume. Prin aceasta ne privăm de orice participare la aceasată stare a sufletului ,la această atitudine faţă de lume şi inevitabilele sale dureri, pe care le găsim în Hristos şi în Dumnezeu.
   Toată această  suferinţă pe care o întâlnim aici pe pământ ,Hristos a asumat-o cu o dragoste curată şi desăvârşită , cu o iubire sfâşietoare. Şi când această suferinţă s-a manifestat în ură , într-o ură nemăsurată,  El s-a împovărat cu această suferinţă aşa cum Îl vedem în zilele Patimilor, în Răstignire pe Golgota, în moartea şi coborârea Lui la Iad 
         
                                                  Amin! Dumnezeu să vă binecuvinteze!  
                                                               Text Mitrl. Antonie de Suroj