Motto

Sacrificiul sacrificiilor e acela de a suferi si a muri pentru pacatele pe care nu le-am comis( ele nu sunt in Mine ) dar Le-am asumat si asta numai Iisus Hristos a facut !
Să biruiesc lipsa de măsură a răului printr-o iubire şi un bine fără măsură pentru că nimic nu dăinuie în afara iubirii !
Textele ce le pun la dispoziţia cititorului nu au intenţia să ofere răspunsuri finale,oferirea lor este parte a unui proces continuu de căutare,atât a mea cât şi a voastră.
Dumnezeu să vă binecuvinteze !



sâmbătă, 7 decembrie 2013

Din romanţe

       Îmi plac romanţele de pildă :
,,Pe sub fereastră,curge-un râu ,
      Sunt lacrimile mele
    Fetiţele cu şorţu-n brâu 
    Îşi spală faţa-n ele
    Şi râd cu râsul lor nebun
    Când turmele-şi adapă
    Şi nu mai cred când eu le spun
    Că-s lacrimi şi nu-i apă "
Adesea, ascult o romanţă cu aceste versuri :
  De ce n-am anii tinereţii
  Şi mintea mea de acum....Melodia e frumoasă ,dar versurile sunt plângăcioase,nepotrivite chiar false.Eu ,de pildă, n-aş vrea anii tinereţii cu mintea de-acum.
   Dacă am fi tineri ,cu mintea de acum ,Doamne ce stupizi , ce meschini am fi !Am calcula orice mişcare cu rigla şi compasul, n -am face nimic cu îndrăzneală
ci numai cu socoteli egoiste.Mulţi dintre noi nu ne dăm seama că îmbătrânind  ni s-au osificat şi mintea ,şi sufletul - şi am alerga să răzbunăm neîmplinirile ,frustrările, adică neputinţele noastre ,pentru care dăm vina numai pe alţii.
  Dac-aş fi tânăr ,aş vrea tot mintea şi sufletul de atunci .Tot ce a fost frumos în viaţa mea au fost visurile mele din anii tinereţii, când am vânat cu mâna rândunele, pescăruşi albi plutind pe aripi ...

                                                                                                                    Mihai Vlasie

miercuri, 4 decembrie 2013

Tristeţe şi bucurie


     Ecleziast - o carte scrisă pentru omul din toate veacurile,ce-au fost şi vor fi.
    Găseşti aici mai cu seamă adevăruri triste pe care omul le trăieşte gustând din plin amarul .Citite ele pot fi şi ca o mângâiere , gândindu-te că nu eşti singurul năpăstuit .   Iată :
  sunt drepţi cărora li se răsplăteşte ca după faptele celor nelegiuiţi , şi sunt păcătoşi cărora li se răsplăteşte ca după faptele celor drepţi .
  Citeşti şi-ţi zici  : O,Doamne ,chiar aşa-i !
 Din când în când Ecleziastul dă şi sfaturi senine , atât de omeneşti ,dar de care , în ,, vânarea noastră de vânt "
 nu prea ţinem seama : Bucură-te de viaţă cu femeia pe care o iubeşti ,în toate zilele vieţi tale (...) :căci aceasta este partea ta în viaţă şi în mijlocul trudei cu care te osteneşti sub soare .


joi, 28 noiembrie 2013

A trăi de două ori

     

        M-am oprit îndelung la aceste cuvinte ale lui Marţial( Marcu Valerius Marţian poet latin )
   : Vivere bis, vita posse priore frui -A te bucura de zilele trecute înseamnă a trăi de două ori .
Într-adevăr !Cei mai mulţi dintre noi însă trăim doar clipa ,uitând zilele pe care, vrem, nu vrem, le ducem în spate,ca în versurile argheziene : ,, De cobiliţă dusă în spinare /
                     Mi-atârnă zilele în câte o căldare "
   Câte zile ce alcătuiesc ,,istoria" noastră au fost trăite şi cu bucurii de suflet,cu reuşite şi împliniri ,ele sunt o povară  ,,plăcută"   care nu ne îndoaie şale .Avem destule zile în viaţa noastră când necazurile ,neîmplinirile ne copleşesc şi atunci, în ceasurile de melancolie, de tristeţi ne putem retrage în noi înşine,amintindu-ne episoade cu bucurii,care ne pot da putere lăuntrică ,încredere,speranţe şi chiar vise.
  Dar poetul latin merge mai departe,spunând că amintindu-ne de zilele trecute ,pline de frumuseţi , în ceasuri de linişte sufletescă,e ca şi cum ne-am trăi viaţa de două ori. Ce frumos !
 Din păcate ,cei mai mulţi dintre noi ne ştergem trecutul ,mai ales când acesta e gol,searbăd ( în loc să-l răscumpărăm !)sau îl măsluim, lăudându-ne cu fapte mincinoase .
          Ferice de cei care-şi pot trăi viaţa de două ori ,după cuvântul lui Marţial !

duminică, 24 noiembrie 2013

Între iubire şi vis

       Bună seara, iubite!  

 Te-aştept ca şi când numai dragostea noastră ar fi pe pământ
Mai presus de măriri, de caderi,  de cuvant ..
                                  Bună seara,iubito !


  Am ascultat prima oară cuvintele acestui şlagăr în copilărie. Vocea Loredanei Groza şi a lui Ion Caramitru m-au impresionat puternic....Mi-am dorit să am şi eu parte în viaţa mea de o asemenea iubire...Şi ,după dezamăgiri şi eşecuri ,după greşeli mari şi mici m-am îndrăgostit cu adevărat....
                         Îmi plac foarte mult şi versurile următoare :
  ,, Bună seara,iubito...pot să-ţi spun în cuvinte că puţine mai sunt pe pământ lucruri sfinte,
că intră iubiri prematuri în morminte.Sunt destui care vor să ne pună la uşa iubire zăvor, să pună cătuşe cuvântului dor...."  Cuvintele sunt prea sărace pentru a exprima ce simt ...îmi aduc aminte de versurile lui Nichita Stănescu ,, întreaga ta fiinţă nu pot să n-o iubesc ,prin ea respir ,prin ea trăiesc..."
  Oare cum arată o definiţie creştină a dragostei ?....Cred că dragostea adevărată e cea pe care o ţii în inima ta toată viaţa şi o iei cu tine pe lumea cealaltă....ştiu că Dumnezeu este prietenul poveştilor de iubire adevărate...este unul din cele mai profunde lucruri pe care le-am înţeles în viaţa mea....
   Atunci când inimile voastre se simt pătrunse de fiorul iubirii ,atunci când vi se pare că nimeni nu vă poate înţelege ,să ştiţi că Dumnezeu este lângă voi .Mă simt oblgată să precizez :Dumnezeu nu este prietenul poveştilor de iubire trecătoare,al aventurilor de-o vară sau de-o noapte.
   Dragostea înseamnă să nu fii nevoit să spui  << îmi pare rău   >>
          Cum este dragostea adevărată ?...aş putea fi întrebată ....
De aş grăi  în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
 Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoastre şi orice ştiintă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am , nimic nu sunt.
 Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.

Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.

Dragostea nu se poartă cu necuviintă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
Nu se bucuraă de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
Dragostea nu cade niciodată.....(I.Cor. 13,8)

  
 Aceasta este dragostea desăvârşită...Aşa trebuie să Îl iubim pe Dumnezeu ,aşa trebuie să îl iubim pe omul cu care mergem pe calea familiei...
   Dacă avea cea mai frumoasă soţie ,dar nu aş iubi-o , aş fi aramă sunătoare şi chimval răsunător .
Şi de aş avea cele mai mari moşteniri şi averi , dar inima mea nu ar cunoaşte dragostea ,nimic nu sunt  .
  Şi dacă soţia mea ar avea toate virtuţile , iar eu dacă aş fi un om gata de orice sacrificiu pentru ea , dar nu aş avea dragoste pentru ea , pustie ar fi viaţa mea...
    Mi-am permis să parafrazez cuvintele Sfântului Apostol Pavel , considerând că fiecare creştin ar trebui să le simtă ca fiind propriile sale cuvinte.
    Avem o singură viaţă pe lumea aceasta ,vrem sau nu vrem .Dragostea curată adevărată vă poate da aripi ,vă poate umple sufletele de bucurie...vă poate da puteri să rezistaţi în faţa greutăţilor vieţii.....în timp ce scriu mi-am simţit ochii în lacrimi....şi o tristeţe în inimă ,pentru că o lume întreagă se chinuie să îi facă pe oameni răi ,să îi facă să se iubească cât mai puţin murdar....şi dacă e foarte greu să nu trebuiască să nu spuneţi
  ,, îmi pare rău " măcar să greşiţi cât mai rar şi să faceţi greşeli cât mai mici
               Căutaţi drumul iubiri curate şi trăiţi în adevăr ,astfel toate vor căpăta sens ,iar atunci când veţi cunoaşte iubirea cea adevărată ,să o îngrijiţi cum trebuie ,ca pe o floare rară , să luptaţi cu toate puterile ca ea să nu se împuţineze să nu fie aruncată ,, prematur  în morminte ".....

duminică, 10 noiembrie 2013

Contraste


''Sunt bucurii care-ntristează
Sunt întristări ce fericesc
Sunt zile fără de lumină
Şi nopţi adânci ce strălucesc


Sunt vieţi ce-au strălucit în viaţă,
Dar când s-au stins parcă n-au fost,
Palate care nu pot ţine
Cât o cocioabă adăpost.



Sunt adevăruri ce doboară
Şi sunt minciuni care ridică,
Sunt împaraţi atotputernici
Ce însă,tremură de frică .

Sunt oameni albi pe dinafară
Dar negri în adâncul lor
Şi negri în afară,negri
                                                                                   Da-n ei,de-un alb strălucitor
Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea
Dar şi amaruri ce-ndulcesc
Sunt nedreptăţi care îndreaptă,
Dreptăti care nedrepăţesc.

Sunt multe contradicţii,multe:
Sunt uri adânci,ce nasc iubiri,
Sunt suferinţi ce-aduc lumină
Si fericiri,nefericiri !...''

FUEGO- CONTRASTE- Versuri Virgil Carianopol

duminică, 3 noiembrie 2013

Confesiune

  


      Inima mea o insulă inaccesibilă pentru bucurie.
Oare fiecare inimă este o insulă inaccesibilă ?           Spuneţi-mi , voi ,cei care aveţi inimi !
  Ştiţi,oare,cu ce sunt împresurate inimile voastre ?
A mea este învăluită  pretutindeni de abisuri şi se afundă neîncetat în ele.Tot ceea ce poate să atingă ,să apuce este moale ca apa. De aceea ,ochii îmi sunt mereu înceţoşaţi de lacrimi, în timp ce inima este sfâşiată de suspine.
  Trăiesc, dar ce este viaţa nu pricep .Iubesc , dar ce este iubirea nu înţeleg.Sufăr ,în general,înţeleg prea puţin din ceea ce este înlăuntru şi împrejurul meu.
   Atât viaţa,iubirea sau suferinţa -toate acestea sunt mai cuprinzătoare ,mai profunde şi mai nemărginite decât cunoştinţa mea,decât înţelegerea mea . Fără încetare,tot ce este de neînţeles şi straniu mă priveşte -de aceea îmi este şi teamă. Cineva a picurat înlăuntru meu ,a făcut nemuritor şi a înveşnicit ceva ce este mai mare decât simţirea mea şi mai puternic decât gândirea ,ceva ce este neîntrerupt asemenea nemuririi şi uriaş asemenea veşniciei. Acest ,, ceva " este instinctul iubirii . Oriunde ar păşi înlăuntrul fiinţei mele ,o întâlnesc pretutindenea .Prin iubire sunt ceea ce sunt .
     Nu batjocoriţi iubirea dinlăuntru meu . Pentru că batjocoriţi singura mea nemurire şi singura mea veşnicie.
Prin abisuri cumplite şi prăpăstii îngrozitoare trece iubirea mea pentru tine , albastrule cer , pentru tine omule...,pentru tine ,crângule plin de flori, pentru tine, iarbă , pentru Tine Doamne , Cel Atotbun.
         Pentru a ajunge la tine ,o , Veşnicie, iubirea mea străbate prin morţi nenumărate !
De aceea , tristeţea este neobositul meu tovarăş de călătorie . Fiecare cruzime este o moarte deplină pentru mine. Cele mai mari răutăţi şi cruzimi le-am suportat în lumea aceasta din partea unei fiinţe care se numeşte om. Uneori el devine cauza dispariţiei tuturor bucuriilor mele  , şi atunci ochii mei , învaţă să privească dincolo de el şi deasupra lui, spre Cel Preabun şi Preadelicat.
               Bunătatea şi delicateţea-acestea sunt viaţă pentru mine...fără ele viaţa este iad .
Atunci când năvăleşte asupra mea cruzimea oamenilor, e ca şi cum iadul întreg  năpădeşte asupra mea cu toate ororile lui .....din acest motiv mi-e frică de om , ....înafară de cel bun şi delicat...M-au rănit oamenii în inimă ,şi în loc de sânge au început să curgă lacrimi ...Cu timpul am învăţat să plâng pentru cei întristaţi , nevinovaţi,dispreţuiţi ,răniţi,înfometaţi, chinuiţi , pentru toţi cei mâhniţi .
     Gândurile mele şovîie din pricina tristeţii şi se preschimbă în simţire , iar simţirile revarsă lacrimi..există oare o fiinţă mai crudă şi mai nemiloasă decât omul ..?!...dar nu-l urăsc pentru asta , ci îmi pare rău pentru el şi îl compătimesc ....omul crud a pierdut simţirea Raiului ...şi mai mare grozăvie decât aceasta nu există.
          Un singur lucru cer : să nu ajung să fiu un suflet de om crud
 Mai presus de orice iubesc libertatea. Ea constă în bunătate, delicateţe, în iubire. Înşă în lume există şi răul ,cruzimea şi ura acestea sunt o robie de cea mai joasă speţă .Acei oameni care sunt robii acestora ,sunt robii morţii. Există robie mai groaznică decât cea faţă de moarte ?
   Viaţa mea se mişcă între două hotare.Mă întristez prin iubire, iubesc prin întristare. Este oare cu putinţă să fac altfel într-o lume locuită de oameni ? În Ziua Judecăţii , noi oamenii vom da socoteală pentru toate durerile , pătimirile şi nefericirile , pentru toate morţile fiinţelor şi zidirilor pământeşti.
       Luminarea celor dintru întuneric,mântuirea celor deznădăjduiţi , Iisuse Mântuitorul meu, la Tine mânec , Împărate al lumii, luminează-mă cu strălucirea Ta ! La cer ridic ochii inimii mele , la Tine, Mântuitorul meu ,mântuieşte-mă cu strălucirea Ta !




marți, 6 august 2013

Decalogul ieromonahului Savatie Baștovoi


Aş vrea să-ţi spun ce nu se poate spune
Şi-aş vrea să-ţi dau ce nu se poate da.
Este o stare-a inimii anume
Ce-aş vrea s-o-mpărtăşesc cu dumneata.

Aş vrea să-ţi scriu cu mîna mea aceasta
Pe care a zidit-o Ziditorul
Cuvinte pentru veşnicia noastră
Pe care le-nţelege numai dorul.

 
Aş vrea să te ating cum te-ar atinge
Pe patul cel de moarte cineva
Cînd nu mai poţi nici spune şi nici plînge
Să simţi inima mea ca pe a ta…

de Savatie Baștovoi

                           
1. Să nu uiţi că trebuie să mori;

2. Să nu uiţi că trebuie să iubeşti;

3. Să nu preţuieşti în bani ceea ce Dumnezeu ţi-a dat în dar;

4. Să nu crezi răul despre cineva;

5. Să nu te crezi pierdut;

6. Să nu te crezi sfânt;

7. Să nu te pui chezaş;

8. Să nu te răzbuni de două ori;

9. Să nu învingi cu orice preţ;

10. Să nu râzi de ruşinea nimănui .



    1. Să nu uiţi că trebuie să mori
Când aveam doi ani, am căzut din sania înhămată la cal, iar tata s-a dus fără să mă observe. Tata era pădurar pe atunci şi întâmplarea a avut loc chiar la poarta cantonului din Oricova. Când calul a pornit, eu am căzut pe spate, în zăpadă, amestecându-mă cu cerul alb de iarnă. Atunci am făcut, pentru prima oară, descoperirea singurătăţii şi a morţii. Nu am plâns şi nici nu am strigat. Ţin minte că eram îmbrăcat într-o salopetă albastră cu glugă. M-am întors tăcut în casă, la mama, mergând atât de încet, încât să-i dau răgaz tatei să mă ajungă din urmă.
    2. Să nu uiţi că trebuie să iubeşti
Cel mai cumplit lucru care i se poate întâmpla unui om este să nu fie iubit. Dar cred că şi mai cumplit este să nu iubeşti. Întotdeauna mi-a fost uşor să iubesc oamenii, să mă bucur că-i văd. De aceea, nu am avut nicio piedică în a înţelege Evanghelia. Când făceam vreo bazaconie, mamica îmi spunea: „Du-te de la mine, nu te mai iubesc”. Asta era pentru mine pedeapsa supremă, pe care eu o trăiam ca pe o izgonire din Rai. Sfântul Isaac Sirul spunea că focul iadului nu este altceva decât dragostea pierdută, pe care eşti condamnat să o contempli veşnic.
    3. Să nu preţuieşti în bani, ceea ce Dumnezeu ţi-a dat în dar
Am înţeles asta în adolescenţă. Eu fiind elev la Liceul de Artă („Octav Băncilă”) din Iaşi, mama m-a dus la Petersburg să văd Ermitajul. Acolo, am stat la o familie de abhazi, o femeie divorţată cu doi copii, dar foarte descurcăreaţă. O chema Izolda şi ea mi-a cumpărat prima mea chitară. Dumnezeu să-i dea sănătate! Avea grătar şi făcea mulţi bani. Eu niciodată nu am văzut atât de mulţi bani. Vindea frigărui noaptea, până spre dimineaţă, că erau nopţile albe. Uneori, ieşeam şi eu cu ei, că era interesant. Ei făceau şi vindeau frigărui, iar eu desenam într-o mapă, pe care o sprijineam pe genunchi. Cât oamenii mâncau, eu aveam timp să le „fur” portretele. Un bărbat chel şi vesel s-a apropiat de mine şi a început să exclame: „Păi ăsta sunt eu! Sunt chiar eu! Cât să-ţi dau, ca să mi-l vinzi?”. Eu zic, vi-l dau aşa, eu nu vând. Şi i-am dat acel portret. Bărbatul totuşi mi-a dat un dolar.  Apoi s-a dus. Eu am rămas cu acel ban. L-am pus într-un caiet şi nu l-am folosit niciodată.
    4. Să nu crezi răul
De câte ori am crezut un rău despre cineva, am avut doar de pierdut. M-am simţit murdar, părtaş la o lucrare de urâţire a omului. Am vorbit şi eu de rău, iar timpul mi-a demonstrat, de fiecare dată, că nu am avut dreptate. Prefer să greşesc prin a-mi păstra o părere bună despre un om rău, decât să ajung să cred o vorbă proastă, despre un om bun. Orice rău este o minciună. Răul, aşa cum spunea fericitul Augustin, nu există. Răul este o mare absenţă, absenţa binelui şi a iubirii. De aceea, a crede răul este totuna cu a te cufunda în absenţă, în minciună.
   5. Să nu te crezi pierdut
Eu sunt o fire înclinată spre deznădejde, cunoscând toate relele care ies din această cădere sufletească. Dar, într-o zi, mi-a venit gândul salvator. Mi-am zis că Dumnezeu cunoştea căderile mele – şi cele trecute, şi cele viitoare – şi totuşi, m-a creat, iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume, spre pierzare. Dacă ne-am născut înseamnă că Dumnezeu şi-a pus toată încrederea în noi. E o mare încurajare să te gândeşti că Dumnezeu are încredere în tine. La disperare, omul e capabil de orice rău, el se porneşte cu război împotriva propriei fiinţe, având parcă o plăcere demonică din a-şi călca propriile principii – practic, sinucigându-se spiritual. Cred că orice duhovnic adevărat îşi începe sfătuirea de după spovedanie, prin cuvintele: „Să nu deznădăjduieşti”.
   6. Să nu te crezi sfânt
Sfântul Siluan Athonitul zicea: „Două gânduri să nu le primeşti şi să nu le crezi, primul că nu te vei mântui şi al doilea că eşti sfânt”. Să nu te crezi mai bun ca alţii. Lucrarea pe care o faci, prin darul lui Dumnezeu, poate fi mai bună decât a vecinului, dar asta nu înseamnă că tu eşti mai bun ca el, doar lucrarea e mai bună. Darurile date de Dumnezeu nu se iau înapoi, dar oricine se mândreşte cu lucrările sale, ajunge să se întunece şi să folosească darul prosteşte, după care ajunge să-şi piardă demnitatea.
   7. Să nu te pui chezaş
De câte ori m-am pus chezaş pentru cineva, am încurcat oamenii şi am făcut rău. De când mă ţin minte, mă băgam să salvez pe toată lumea. Narcomani, beţivi, femei bătute de bărbat şi aşa mai departe. N-am salvat pe nimeni, numai necazuri, bani furaţi, lucruri dispărute, probleme cu vecinii. Am ajuns la concluzia că dacă vrei să ajuţi pe cineva, ajută cât te ţin curelele, dar fără să implici şi alţi oameni. Asta înseamnă să te pui chezaş pentru cineva, să garantezi că el se va îndrepta, că te reprezintă. Mare greşeală. Odată am citit din Pildele lui Solomon, sfatul acesta: „Să nu te pui chezaş”. Noi, când citim Scriptura, înţelegem şi reţinem doar atât cât am experimentat, celelalte cuvinte nici nu le vedem.
   8. Să nu te răzbuni de două ori
Răzbunarea este un păcat, dar este omenească. Scriptura spune să nu pedepseşti de două ori pentru aceeaşi greşeală -  principiu care a ajuns şi în dreptul roman. Pot înţelege un gest de răzbunare, deşi e mai bine să nu te răzbuni, dar mă înstrăinez de omul care se răzbună de două ori, adică la nesfârşit, pentru o singură greşeală. Când m-am răzbunat o dată, a mai mers cum a mai mers, m-a iertat Dumnezeu, dar când m-am răzbunat a doua oară, s-a întors totul în capul meu şi am ajuns să înţeleg că m-am războit cu mine însumi.
   9. Să nu învingi cu orice preţ
Oamenii care caută să fie învingători cu orice preţ, în cele din urmă, pierd totul. Prefer să fiu considerat învins uneori pentru a-mi păstra şansa să înving la urmă. Odată un episcop român mi l-a lăudat pe Adrian Năstase (se întâmpla prin 2004): „Vă daţi seama, omul acesta (Adrian Năstase) a avut doar note de zece, niciun nouă! E extraordinar, nu-i aşa?”. Eu i-am răspuns: „Eu nu am încredere în oamenii care au avut numai note de zece”. „De ce?”, m-a întrebat episcopul surprins. „Pentru că ei nu ştiu să piardă, iar omul care nu ştie să piardă, te vinde pentru o victorie vremelnică”.
   10. Să nu râzi de ruşinea nimănui
Când eram mic, am auzit băieţii mai mari râzând de cineva care a fost prins într-un păcat ruşinos. Apoi, de fiecare dată când mă întâlneam cu acel om sau auzeam vorbindu-se de el, îmi venea în minte, fără să vreau, păcatul pe care îl făcuse. Dar nicodată nu am spus cu buzele mele acel păcat şi m-am purtat aşa cu acel om ca şi cum nu aş şti nimic. Nici acum, când el a murit, nu pot spune ce am auzit, pentru că nu vreau să-i răscolesc ruşinea. 

 

joi, 25 iulie 2013

     Spune Sf. Teofil al Antiohiei ,păgânului Autolic,care îi cere : '' Arată-mi pe Dumnezeu !,,
  şi Teofil îi spune : '' Arată-mi omul din tine şi ţi-L voi
arăta pe Dumnezeu ,,
    Căutaţi omul şi din afară dar mai înainte din lăuntru,şi dacă îl găşiţi cu adevărat veţi vedea că a apărut imediat ,, Dumnezeu la fereastra sufletului nostru "-M.Sorescu
    Nu este glumă , din suflet vine totul.Cade raza iubirii lui Hristos peste lume şi depinde ce întâlneşte .
    Întâlneşte un suflet care seamănă cu al Lui, s-a produs întâlnirea pe aceeaşi undă ,unda iubirii ,întâlneşte un fariseu ,este ca şi fiul cel mare ,corect dar fără iubire,care refuză ospăţul bucuriei,şi rămâne singur....
   Şi întodeauna să vă uitaţi cu atenţie la cei mari,bogaţi  ,privind dincolo de aparenţe ,că sunt atât de singuri...
     De aceea Hristos strigă de două ori în Evanghelia seminţiei.
       ,,Cine are urechi de auzit să audă !"
dar nu am auzit nici unii...Nu L-am înţeles şi acest fapt este lipsa dorului de El .Să ne punem această întrebare : Îmi este dor de Hristos sau nu ?
Dar să fim sinceri şi să recunoaştem că nu ne este dor de El ...de aceea nu vine....Să vă ajute Dumnezeu să spuneţi ,,Vino ,Iisuse ,îmi este dor de Tine ! pentru că Lui Îi este dor de noi.O spune la Cina Cea de Taină : Cu dor am dorit să mănânc acest Paşte cu voi "
  Acest praznic este mereu în fiecare zi   atunci când   Îl iubim pe Dumnezeu .
    Nu uitaţi Dumnezeu a spus :
              Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.
                                     Să vă înmulţescă Dumnezeu iubirea infinită ......
                                                                                                                            Eliza 

duminică, 30 iunie 2013

Fiul risipitor

                                     Sfanta Evanghelie dupa Luca cap. XV, 11-32

                    “Zis-a Iisus pilda aceasta: un om avea doi fii.
     Şi cel mai tânăr din ei i-a zis tatălui său: Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine. Şi el le-a împărţit averea.
     Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea trăind în desfrănări.
     Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsî.
Şi ducându-se, s-a alipit de unul din locuitorii acelei tari, si acesta l-a trimis la tarinile sale sa pasca porcii.
     Si dorea sa-si sature pantecele din roscovele pe care le mancau porcii, dar nimeni nu-i dadea.
Dar venindu-şi în sine,a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame !
     Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, greşit-am Cerului si faţă de tine;
nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.
    Şi sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă şi, alergând, i-a căzut pe grumaz şi l-a sărutat.
      Şi i-a zis fiul: Tată, greşit-am Cerului si faţă de tine şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.
22. Si a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi-i degrabă haina cea mai scumpă şi-l îmbrăcaţi, şi inel puneţi-i pe mână, şi încălţăminte în picioare;
şi aduceţi viţelul cel îngrăşat, înjunghiaţi-l şi, mâncând, să ne veselim;
căci acest fiu al meu era mort şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. 
     Şi au început să se veselească.
Iar fiul lui cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri.
Şi chemând-o pe una din slugi, a întrebat: Ce sunt acestea ?
    Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos.
          Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl său, iesind, îl ruga.
Iar el, răspunzând, i-a zis tatălui său: Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată nu ţi-am călcat porunca. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei;
dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, pentru el ai înjunghiat viţelul cel îngrăşat …
       Iar el i-a zis: Fiule, tu-ntotdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt.
Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.
                       Amin.”
~~~+~~~
    Va trebui să recunoaştem un fapt : că toată lumea care a vorbit despre această mare taină a lui Dumnezeu , s-a oprit invariabil la fiul cel risipitor.  Şi s-a mers până acolo încât ,, s-a instaurat " o anumita mentalitate de care au cam profitat cei care erau foarte dispuşi să fie risipitori , fiindcă nu le plăcea să fie cuminţi .Şi au fost situaţii -şi poate fiecăruia din noi ne-a trecut prin cap ,cum că Evanghelia ,Hristos, creştinismul ar avantaja pe risipitori .Iar realitatea cam asta este .Pentru că nici o altă doctrină care a dominat istoria lumii în diferite părţi ale ei şi în anumite epoci ,nici una nu a împins lucrurile sau nu le-a lăsat să cadă ,până la nivelul pe care îl observăm astăzi în lumea creştină .
   Şi atunci nu cumva s-a împlinit destinul tragic al celui de-al doilea fiu ,fiul risipitor ? Destinul său e dus până la capăt şi fără întoarcere - se pare .Sau ar putea să ni se pară că lumea din cădere,din risipa ei
nu mai are nici o şansă ,nici o putere de întoarcere .
    Dar s-a înţeles greşit , pentru că s-a insistat pe  situaţia fiului risipitor neglijându-se
impardonábil ( o greşeală  de neiertat ) destinul celuilalt .Pentru că, în primul rând , trebuie să ne punem această întrebare : de ce nu apare lunima nici în dreptul fiului cel mare  ?
  Aici e clar avem de-a face cu drama teribilă ,întuneric ,la un moment dat este o străfulgerare de amintire bună şi întoarcere ,forţă de a se smulge...
De ce are fiul cel mare drama lui ? Dar de ce cuminţenia ,bunăoară ,nu rezolvă ? Ce îi lipseşte fiului cel mare ? De vreme ce el nu face rău, de ce nu este bine ? De ce nu este el exemplu ?
De ce nu este el puterea Evangheliei ? Căci nu el este puterea acestei Evanghelii, şi drama este imensă . Şi ne putem pune întrebarea , la fel  ca acesta , cum el care nu a făcut nici o risipă ,n-a
 fost mulţumit ?Răspunsul este unul singur : fiului cel mare îi lipseau prietenii. Fiul cel mare nu iubea .
    Şi atunci Evanghelia, Hristos ,creştinismul, Biserica nu urmăreşte decăt un singur lucru.
                                                               IUBIREA
Dar pe care iubire nu o avem nici cei răi , nici cei buni...Şi aceasta este foarte trist că nici cei buni nu iubim...
 Noi ,cei buni de aici ,care suntem la  Casa Tatălui nostru , Cel ceresc , dacă întrebi pe cine iubeşti, pentru cine v-aţi da viaţa ,să-l salvaţi din groapa în care a căzut ...Şi câţi nu au căzut  din jurul nostru,chiar din familiile noastre, şi avem cel puţin unul dacă nu toţi din familie, în afară de mine cel venit în biserică, zis cel cuminte, dar care am acasă mulţi căzuţi . De ce nu reuşim să-i 
scoatem de acolo ? De ce nu avem funia iubirii să i-o aruncăm până în adâncul iadului unde a cazut ?                                                         Nu avem !
   Şi să înţelegem mai bine situaţia reală a fiului cel mare ,de care nu s-a ocupat predica celor două milenii , pentru că este şi foarte greu şi foarte subtil să descoperi răul în atâta bine ?
 Omul era cuminte, era muncitor, venea de la ţarină ,era în casa tatălui ...El venea ostenit şi împovărat şi tatăl îl primise pe cel mic şi se desfătau. Orice logică cuminte nu poate să nu-i dea dreptate celui mare .
 Dar nu facem nimic cu această dreptate ,căci ea îngheaţă ;ea nu depăşeşte acel echilibru fix ,ea nu are nebunia curajului de a fi şi altceva decât ceea ce este ceea ce organic eşti .
    Ştiţi în ce constă drama şi unde anume începe drama fiului cel mare ? Ştiţi ci ne este fiul cel mare ?
Este omul în rai. Pentru că fiul cel mare se afla în condiţia raiului pământesc ,era cu tatăl lui ,avea linişte,avea iubirea tatălui .În rai s-a aflat fiul lui Dumnezeu. Adam , şi din rai a căzut .De ce a căzut Adam din Rai unde avea de toate ?  El nu avea ceva : nu iubea . Adam nu şi-a iubit femeia .De aceea raiul nu există în afara iubirii .Ba mai mult,când ajunge iubirea în iad, acesta dispare şi se face rai. Şi când nu este iubire în rai ,se face raiul iad .Aceasta este marea taină . Adam nu i-a spus niciodată femeii lui că o iubeşte .
  Ea l-a iubit pe el.Se spune că l-a iubit acolo, când gustând din măr şi văzând ea că este frumos mărul, atunci din cunoaştere i-a dat şi lui, din iubire i-a dat ,căci dacă nu l-ar fi iubit, dacă nu l-ar  fi dorit ,şi a dorit să descopere ceea ce descoperise -poate pe o cale greşită- nu i-ar fi dat.
      Ce a îndreptat calea ce greşită , ca şi a fiului risipitor, ca şi a femeiei  care  făcuse adulter şi urma să fiu omorâtă cu pietre  ---a fost iubirea .Iubirea care -spune Sf. Pavel -nu cade niciodată
Aceasta este marea dramă pe care -din păcate  -Biserica nu a sesizat-o .Adam nu a iubit şi a pierdut raiul .
   Biserica nu a iubit şi a pierdut totul. Şi-a pierdut lumea ,pe care nu o mai are ,pentru că nu a iubit-o .
Căutăm în Crez  şi găsim toate cuvintele acolo, dar unul singur lipseşte : iubire. Şi atunci o Biserică fără iubire mai este ? O Biserică în care nu se iubeşte , în care numai se persecută ,se condamnă, în care se aleargă numai după avere ,nu mai vede pe cel sărman..pe cel îndurerat ,pe cel împovărat...Avem cohorte nesfârşite de copii ai străzi şi multe alte nenorociri. De ce nu a putut Biserica să-i salveze pe oameni ? 
                                                    Pentru că nu i-a iubit !
  Le-a poruncit şi i-a  ameninţat cu flăcările iadului. Dar de ce nu i-a ameninţat cu iubirea raiului? Aceasta este drama fiului cel mare !Este imensă ,este mult mai mare decât a celuilalt .
   Fiul cel mic , la fel ca Eva , au greşit ;dar nu cumva au greşit pentru că au iubit prea mult ?
Pentru că Hristos nu putea să greşească atunci când spune un lucru care a scandalizat pământul ,dar care parcă nu s-a auzit pe pământ  :" De aceea zic vouă , i se iartă ei păcatele cele multe , pentru că a iubit ,,
  Prin urmare , nu păcatele contează ,ci iubirea. Şi unde este iubire păcatul nu are nicio şansă .Dar unde nu este iubire, nu are nicio şansă dreptatea. Ne referim la fiul cel mare şi nu  spunem doamne-fereşte acest lucru ,că-l urâm ,noi îl iubim, dar problema e mare pentru că nu iubeşte el şi atunci stai să te întrebi câtă iubire trebuie să pui tu acolo ,să înmulţeşti iubirea,infinită pentru el 
Aşa a făcut Dumnezeu şi în mod sigur i-a dobândit pe amândoi.Căci dacă a reuşit să-l dobândească pe cel pierdut nu putea să nu-ldobândească şi pe fiul mare. Este limpede că avem de-a face cu o împărtăşire de fiinţă .Nu mai face diferenţă între el şi fii .Prin urmare nu ai ce îi reproşa şi în mod cert i-a dobăndit pe amândoi .Dar câtă iubire i-a trebuit Tatălui  ?!
      Şi este tare greu să iubeşti .Şi totuşi fără iubire nu dobândeşti nici pe cel bun,nici pe cel rău .
Să ne ajute bunul Dumnezeu ,să ne dea iubirea. Restul se adaugă nouă. Amin!
   
                                                                         Pr.Prof. Ion Buga

luni, 24 iunie 2013

Inima mea , o insulă în oceanul nemărginit al tristeţii

                                                   Confesiune



    Înlăuntrul universului sunt un organ de simţ al tristeţii.Fiecare făptură coboară în inima mea câte o picătură întunecată de tristeţe,de îndată ce mă apropii de ea.....şi am lacrimi pentru durerea fiecăruia....Nu mă luaţi în râs ,o,voi ,cei care aţi fost făcuţi din râs.! Îmi vine greu să râd într-o lume în care freamătă tristeţea,clocoteşte durerea, bântuie moartea!
   Din cauza tristeşii,eu râd foarte rar ,mai mult am un zâmbet trist....Îmi amintesc,acest pământ a fost cândva Raiul ,era copilăria...O,ce amintire mă animă,purtându-mă din bucurie în bucurie,din nemurire în nemurire ...aveam în mine bucuria de a fi pur şi simplu...Bucuria aceasta o găsim mereu la copii până la 7 ani.
      Copilul nu se bucură în virtutea, a ceva,el este bucurie,adică are în el o bucurie pură,bucuria de a fi.
                                                            Iar  acum ?
    Întunericul mi-a acoperit ochii. Gândurile mele picură lacrimi, iar simţurile freamătă de tristeţe..totul înăuntrul meu e cuprins de tristeţe . Inima mea este învăluită de adăncuri şi se afundă neîncetat în ele...Tot ceea ce poate să atingă ,este moale ca apa,de aceea ,ochii  îmi sunt înceţoşaţi de lacrimi, în timp ce inima sfâşiată de suspine şi durere....
    Aseară soarele a apus în ochiul meu,şi azi dimineaţă n-a mai răsărit....s-a afundat în tenebrele tristeţii mele.
                                O ,dacă aş putea să ocolesc spaimele acestei lumi !
 Răvăşită încerc să-mi trezesc inima din beţia dureri,din tristeţe, în timp ce ea se îmbată din ce în ce mai mult..
     Îmi implor sufletul, speriat şi vănat de angoasele lumii acesteia , să se întoarcă la mine, iar el fuge tot mai speriat de mine, cea tristă şi melancolică ...fuge in braţele Tale Doamne .
                                 Ţina-mă străns Doamne ! Doar Tu  ai rămas cu mine !


duminică, 23 iunie 2013

Pogorârea Sfântului Duh -Rusaliile

                                                                  Evanghelia   


   ,, Iar în ziua cea din urmă-ziua cea mare a sărbatorii - Iisus a stat între ei şi a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit. " (In.7,37-39 )


  
      În Evanghelia de astăzi observăm o mare,frământare şi o dispută,o luptă între suflet şi minte.Este probabil cea mai crâncenă, ( dar nu în sensul rău ) bătălie pentru descoperire ,pentru aflarea unui sens.Care este sensul ? Umanitatea ,de când este şi cât va fi,trebuie să-şi afle un sens. Fiecare vreme îşi are sensul ei.Întrebarea este : câţi l-au găsit şi ,mai ales ,câţi l-au trăit, câţi l-au împlinit ?
      Pentru creştinătate, adică civilizaţia celor două mii de ani de după Iisus Hristos ,Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului,sensul existenţial, este acela pe care Mântuitorul l-a spus la Cina Cea de Taină ,la prima Liturghie.
Din această Liturghie au izvorât toate Liturghiile.Lumea de după Hristos nu avea altceva de făcut decât să descopere Taina lui Iisus Hristos ,care este una singură şi se descoperă pe o singură cale.
      .El a spus :
   ,,Nu puteţi să purtaţi toate câte Vă spun Eu ,acum,dar va veni Duhul Adevărului, pe care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl,şi Care  de la Tatăl purcede .Acela vă va conduce pe voi la tot adevărul "

        Scriptură spune: „Fără credinţă nu este cu putinţă să fim plăcuţi de Dumnezeu“ (Evr. 11, 7);
                                  „Cel ce nu va crede, se va osândi“ (Marcu 16, 16).
          Însăşi credinţa e un dar de la Dumnezeu –  un dar duhovnicesc – se dă de către Duhul Sfânt.
 Staretul Siluan scrie: " înainte de a fi atins de har, omul trăieşte crezând că totul e bine, că totul e în rânduială în sufletul său. Când harul îl cercetează însă , descoperă în el un cu totul alt sălaş "
    O descoperire care-i schimbă viziunea asupra lucrurilor, răstoarnă, inversează perspectiva existenţei sale. 
                             Scopul vieţii creştine îl constituie dobândirea Sfântului Duh
    Nu putem să nu recunoaştem că singura problemă din toate timpurile,este problema adevărului. Chiar la Judecata lui Iisus de către Pilat,a fost pusă această întrebare ,,
                                                                Ce este adevărul ? " 
     (Şi ca o paranteză întrebarea era corectă : Cine este adevărul  ?
                                                Iar răspunsul - Adevărul este Dumnezeu -este Fiinţă )
      Oamenii cu adevărat frământaţi ,au pus mereu acestă întrebare : ce este adevărul,unde este,cum este ?
Şi Mântuitorl trimite unde trebuie,El ştia unde este adevărul,Cine este adevărul .
     Însă El spune mai întâi : ,, că Cel ce vă va conduce pe voi la tot adevărul...este Duhul Sfânt, Care purcede de laTatăl  şi pe El Îl trimite nouă "-,, pentru că din al Meu va lua şi vă va da vouă , vă va conduce la tot adevărul " Şi care este adevărul tot ? Adevărul lui Dumnezeu este unul singur : Fiul Lui .
   Care este adevărul omului  ? Fiul Omului.
           Iată care este întreg Adevărul :Iisus Hristis, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Mariei.
Maria este o Fecioară ,este un om ca toţi oamanii,însă are fecioria duhului şi smerenia.Numai împreună , Adevărul lui Dumnezeu cu adevărul omului,creează rotundul .
       Problema se pune în felul armător : în ce stare trebuie să te afli, ca să descoperi adevărul ultim.
Dacă te afli  într-o stare de mulţumire,satisfacţie nu îţi mai trebuie mare lucru.Însă dacă te afli  într-o stare de
vrăjmăşie,nu vei descoperi pe adevăratul Dumnezeu. Duhul a fost mereu marea problemă a lumii. Acum înţelegem de ce spune Mântuitorul : ,, că Acela vă va conduce pe voi la tot adevărul,.....Izvoare de apă vie vor curge din pântecele celui care primeşte Duhul Sfânt,care va veni laMine şi să bea . "
 Însă  din păcate lumea s-a adăpat la toate izvoarele ,crezând că acolo este adevărul.Ba mai mult,s-au adăpat din Izvorul Hristos,şi nu puţini s-auotrăvit chiar din izvorul acesta. Pentru că nu au băut din Hristos în Duhul lui Hristos, ei au băut din Hristos însă în duhul fiecăruia. 
      Ca exemplu Inchiziţia...şi astăzi este inchiziţie oriunde nu este bunătate...Mântuitorul a strigat din tot sufletul : ,,Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici!, că închideţi împărăţia cerurilor de dinaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce intră nu-i lăsaţi să intre, că semănaţi cu mormintele văruite, care se arată frumoase pe dinafară, dar înlăuntru sunt pline de oase de morţi şi de toată necuraţia ,că daţi zeciuială din izmă, din mărar ţi din chimen, dar aţi lăsat parţile cele mai grele ale legii : dreptatea, mila şi credinţa; pe acestea trebuia să le faceţi,"
 Credinţa ţine de Duh ,nu de ştiinţă,nu de norme...S-a dezvoltat o teologie separată a Duhului Sfânt şi alta a lui Hristos,despărţindu-I din păcate.......De aceea Mântuitorul subliniază  : ,, Din al Meu va lua,şi vă va da vouă " Hristos a iertat pe toţi .Ştim foarte bine că Mântuitorul a spus ,, Cel ce este fără păcat să arunce cu piatra  "  Ei bine unde ne trimite El ? El ne trimite la Duh .Adică în tot ce faci cercetează-ţi duhul tău ultim
   Nu trimite la formule sociale,morale,şi nu pentru că nu sunt bune, dar nu sunt deajuns,pentru că acolo nu eşti tu însuţi, acolo e interesul,personal, naţional,politic ş.a.m.d...De ce trimite Mântuitorul în adâncurile tale ?
                                              Cine este acolo ?
                     Fer. Augustin zice : ,,Mai adânc decât mine însumi, în mine este Hristos   "

   Acolo trimite Hristos , acolo şi numai acolo,, vine Duhul pentru a ne conduce la tot  adevărul " Dar această trimitere ţine de o singură condiţie ,ţine de Sinceritate şi de Smerenie . Câns eşti smerit eşti şi sincer ,şi când eşti sincer nu poţi să nu fii smerit .





     Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde sedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toti de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. Şi erau în Ierusalim locuitorii iudei, bărbati cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer. Si iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. Şi erau uimiţi toţi şi se minunau, zicând: Iată , nu sunt aceştia care vorbesc toti galileieni? Şi cum auzim noi fiecare limba noastră în care ne-am născut? 
 Părti şi mezi si elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, în Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în parţile Libiei cea de lângî  Cirene, şi romanii în treacăt, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu!
 
    


  O, cât de desăvârşită este iubirea binevoitoare, ca să arate ascultare desăvârşită ! Tatăl are iubire desăvârşită pentru Fiul şi Duhul Sfânt; Fiul are iubire desăvârşită  pentru Tatăl şi pentru Duhul; şi Duhul are iubire desăvârşită  pentru Tatăl şi pentru Fiul. Datorită acestei iubiri desăvârşită, Tatăl este Slujitorul grabnic al Fiului şi al Duhului, tot aşa cum este Fiul faţă de Tatăl şi de Duhul, şi Duhul faţă de Tatăl şi de Fiul.


                                                                                        Să ne ajute Dumnezeu ! .Amin

                                             Predica Pr.Ion Buga

sâmbătă, 22 iunie 2013

Ne-am vândut !

                                                           
                                                    Nu s-a împlinit destinul vieţii !
 




     Omul a făcut exact invers decât i s-a recomandat .I s-a spus să nu  se îngrijească de lucruri mărunte ,nu pentru că ele nu sunt necesare .Biblia spune că,mai întâi ,trebuie să cauţi împărăţia lui Dumnezeu .
    Deci ,din start,se stabileşte o ierarhie pe care omul nu a respectat-o :
  Crinii câmpului au rămas crini şi păsările cerului au rămas păsări,dar omul ,care era deasupratuturor,a,ajuns zdreanţă...
                                     Ne putem compara cu un şoim ?
Avem noi ochiul lui ? Ştiţi că şoimul poate să vadă de la câţiva kilometri o gâză ?Noi să avem o privire mai proastă ?!
                     De aceea începe Evanghelia cu ochiul !
     E vorba de privirea ta asupra lucrurilor, e vorba de contemplarea în sensul dumnezeiesc...Dumnezeu a creat fiecare lucru cu rost. În momentul în care lucrul respectiv şi-a ieşit din rostul lui şi sensul cu care Dumnezeu l-a creat,el nu mai este ceea ce trebuie.Este Potivincul sau Afară !
  Când lumina din tine este întuneric,apare confuzia.E vorba de posesivitatea demonică.Există,din fericire ,o gradaţie infinită a binelui...dar,din păcate ,şi o degradaţie infinită a răului.
  Umamitatea  de după Hristos s-a ocupat de lucruri omeneşti –de mâncare,băutură,mbrăcăminte...într–un cuvânt civilizaţie. Şi într–adevăr ,nu putem nega ,s –a făcut civilizaţie !
                             Totuşi ,omul nu a evoluat. De ce ?
  Crinul,mai mult de crin nu poate fi.Pasărea cerului,mai mult decât pasăre nu poate fi. Şi nici omul nu poate fi altceva.
   Iubiţilor,Dumnezeu pe om l–a făcut un Univers întreg .Pe înger,chiar dacă l–a făcut mai sus,Dumnezeu l–a făcut mai mic decât omul.
                           Tocmai aici stă şansa lui sau ..neşansa 
                                     Infinite amândouă !
Revenim....a făcut omul rău creând civilizaţia ?N-a făcut rău,dar tocmai aici este avertismentul Evangheliei.
    Dacă lumina din tine se face întuneric....Mântuitorul avertizează zicând:
,,Ai grijă de lumina care este déjà  în tine ,îngrijeşte-o ,că altfel nu mai primeşti ! Vine întunericul care este dincolo de Mine şi pe care îl poţi stăpâni numai dacă ai grijă de lumina pe care Eu am pus-o în tine .”
   Iarăşi ne întrebăm:ce-a făcut rău umanitatea că s–a ocupat de mâncare şi de băutură ?Păi,nu s-a ocupat de mâncare şi de băutură în scopul în care le-a lăsat Dumnezeu !
                             Pentru ce a făcut Dumnezeu Raiul ?
                                        Pentru împărtăşanie !

     Iată cum lumina s-a transformat în întuneric în clipa în care acele bunătăţi nesfârşite,s-au transformat în idealuri !
                  Nu s-a mâncat pentru a trăi ,ci s-a trăit pentru a mânca,a bea.
  Nu există alt vis mai mare decât mâncarea,băutura,destrăbălarea, ...
         N-am căzut noi sub aceste lucruri mărunte ? Am căzut !
               Mântuitorul avertizează:RĂMÂNEŢI DEASUPRA !
Mâncaţi la nivelul pasării care ,iată,nu şi-a statutul ei de pasăre şi şoimul adevărat nu s-a  făcut curcan- Ne-am vândut !

                                Dumnezeu să ne ajute ! Amin .

duminică, 16 iunie 2013

Între două filosofii

   Sub jugul timpului şi al spaţiului,omul trage după sine universul.
             Încotro ?
    Unde îl va conduce,pe ce stânci năpraznice,pe ce înălţimi glaciale,dincolo de timp şi spatiu ?
     Toţi oamenii,toate neamurile,toate popoarele,toate generaţiile sunt în acelaşi fel înhămate la acest jug îndoit.
  Îl trag după sine din greu,zi şi noapte,împinşi de o putere căreia nu i se pot împotrivi, si picioarele li se

împleticesc ,cad şi se strivesc.
                                               Pentru ce ? 
Cine-i înjugă,pentru ca apoi să nu-i mai elibereze din jug niciodată ?
                               O,timpule !                                                     
 Spuneţi-mi ,care este taina timpului ? Timpul :amară povară.
                              Şi spaţiul ?.....Întristatul frate geamăn al timpului.
  Nu există nimic mai trist şi mai tragic decât neamul omenesc,aflat sub jugul greu al timpului şi al spaţiului.
                          Aşadar ,în captivitatea absurdului,fără nici un scop !
A exista şi a trăi într-o astfel de lume nu este un privilegiu.
                                                  Oare nu este aşa ?
     De îndată ce vii din nefiinţă la fiinţă,te gaseşti imediat sub jugul amar al timpului şi al spaţiului.
                                       Ce mod de găzduire neobişnuit! 
   Şi dacă ai fost trimis în lume cu o anumită sensibilitate,foarte repede vei simţi că o tristeţe uriaşă apasă toate fiinţele,o maladie nemiloasă roade pe dinăuntru toate cele create. 
   Şi inima ta se transformă,
dintr- odată,într-un râu de lacrimi . Atunci înţelegi că fiecare făptură are ochii fără încetare înlăcrimaţi   de pe urma unei tristeţi amare.                                                                                                 

 
   Iar lacrimile tuturor făpturilor îndurerate se adună în inima omului copeşindu-i întreaga fiinţă.Încearcă,să-ţi ţii inima în frâu,şi încercarea ta se va preface într-un strigăt de disperare,voinţa ta se va apleca neputincioasă în faţa asaltului tristeţii întregii lumi,care irupe din toată fiinţa ta.
   Lumea aceasta.....Ce este lumea asta cu toate suferinţele,tristeţile,tragediile şi durerile ei ?
Un muribund fără speranţă ,care stă să-şi dea sufletul într-o agonie făro de sfârşit şi care nu moare niciodată.
                                Ce ne mai rămâne ? Scrâşnirea dinţilor şi revolta.
   Dar împotruva cui ? Conştiinţa umană este asemenea unui mărunt licurici într-o noapte întunecată :peste tot ,de jur împrejur,întuneric dens şi nepătruns.Dar culmea grozăviei constă în aceea că până şi cel mai mare întuneric este mult mai mic în comparaţie cu acela care urmează să vină.
      Acesta este omul,asta este lumea,atunci când nu le simt în Hristos,când nu le văd prin Hristos.
    Împreună cu El ,toate se schimbă.Şi eu,şi lumea de lângă mine.După întâlnirea cu El,un curent cu totul nou îl străbate pe om,ceva ce până atunci nu se putea simţi,cevade neimaginat,de necunoscut.
  Din iubire pentru El, simţirea propriului meu sine şi simţirea lumii se metamorfozează într-un minunat mesaj( -,vestea cea bună, " )plin de bucurie, care nu are sfârşit nici în timp ,nici în eternitate.
  Şi atunci în toate abisurile omului răsună delicat glasul dulce şi îmbietor care îi întăreşte pe toţi cei osteniţi şi îi îndreaptă pe cei căzuţi,acel glas care-i mântuieşte pe toţi cei zdrobiţi şi vindecă toată rana,care te mângâie în orice întristare şi te uşurează de poveri şi îndulceşte orice amărăciune,glasul Celui care Singur este iubitor de oamenii :
 




 ,, Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine ,că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.Căci jigul Meu e bun şi povara Mea este uşoară " (Mt.11,28-30)
 

  Amin !Text:Sf.Iustin Popovici

joi, 13 iunie 2013

Inaltarea Domnului


Şi pe când vorbeau ei acestea, El a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă. Iar ei, înspăimântându-se şi înfricoşându-se, credeau că văd duh. Şi Iisus le-a zis: De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale. Iar ei încă necrezând de bucurie şi minunându-se, El le-a zis: Aveţi aici ceva de mâncare? Iar ei i-au dat o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere. Şi luând, a mâncat înaintea lor. Şi le-a zis: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi aşa să învieze din morţi a treia zi. Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim. Voi sunteţi martorii acestora. Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus. Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Amin.



Inaltarea Domnului este praznuita la 40 de zile dupa Inviere, in Joia din saptamana a VI-a, dupa Pasti. Este cunoscuta in popor si sub denumirea de Ispas. In aceasta zi crestinii se saluta cu "Hristos S-a inaltat!" si "Adevarat S-a inaltat!".

    Hristos S-a inaltat la cer de pe Muntele Maslinilor, in vazul Apostolilor si a doi ingeri. Ingerii le-au vorbit ucenicilor despre a doua venire a lui Hristos, ca acestia sa nu se lase coplesiti de durerea despartirii.
Din Sfanta Scriptura aflam ca Mantuitorul Si-a ridicat mainile, binecuvantandu-i pe ucenici, iar pe cand ii binecuvanta S-a inaltat la cer (Luca 24, 51), in timp ce un nor L-a facut nevazut pentru ochii lor (F.A. 1,9). Adeseori Dumnezeu le-a vorbit oamenilor din nor, fenomen prin care se manifesta energiile divine, menite sa reveleze prezenta Divinitatii, dar sa o si ascunda.Inaltarea Domnului - deplina indumnezeire a firii umane asumate

Inaltarea lui Hristos intru slava si sederea Sa de-a dreapta Tatalui este chipul deplinei indumnezeiri a umanitatii Lui. Prin toate actele Sale, intrupare, moarte, inviere El a indumnezeit treptat firea omeneasca pe care a asumat-o, dar prin Inaltare a transfigurat-o pe deplin. Datorita transfigurarii supreme a trupului Sau, Hristos poate deveni interior celor care cred in El. Inaltarea Domnului nu inseamna retragerea Sa din creatie, pentru ca El continua sa fie prezent si lucrator prin Sfantul Duh.

Inaltarea cu trupul la cer este o marturie a faptului ca omul a fost creat pentru vesnicie, caci Fiul nu Se infatiseaza Tatalui numai ca Dumnezeu, ci si ca Om.

Hristos prin Inaltarea Sa, nu arata doar unde trebuie sa ajunga omul, ci se face cale si putere, ca omul sa ajunga la aceasta stare. El sade pe tronul dumnezeiesc al slavei, dar si locuieste in inima celor ce-L iubesc. Asa putem intelege paradoxul: Hristos este inaltat si in drum spre inaltare cu fiecare dintre noi.

                              Inaltarea Domnului - Ziua Eroilor

Prin hotararile Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane din anii 1999 si 2001, sarbatoarea Inaltarii Domnului a fost consacrata ca Zi a Eroilor si sarbatoare nationala bisericeasca. In aceasta zi, in toate bisericile din tara si strainatate se face pomenirea tuturor eroilor romani cazuti de-a lungul veacurilor pe toate campurile de lupta pentru credinta, libertate, dreptate si pentru apararea tarii si intregirea neamului.