Motto

Sacrificiul sacrificiilor e acela de a suferi si a muri pentru pacatele pe care nu le-am comis( ele nu sunt in Mine ) dar Le-am asumat si asta numai Iisus Hristos a facut !
Să biruiesc lipsa de măsură a răului printr-o iubire şi un bine fără măsură pentru că nimic nu dăinuie în afara iubirii !
Textele ce le pun la dispoziţia cititorului nu au intenţia să ofere răspunsuri finale,oferirea lor este parte a unui proces continuu de căutare,atât a mea cât şi a voastră.
Dumnezeu să vă binecuvinteze !



sâmbătă, 30 martie 2013

Iertarea.


     Iertarea este miscarea sufletului prin care descoperim ,pe de o parte ca avem
nevoie sa primim si sa oferim iertare

Credinţa-filozofia faptelor

    Mântuirea adevăratei trăiri creştine constă în îmbinarea credinţei cu fapta bună,
căci credinţa fără fapte este moartă (Iac.2,20 ).
   În cultul bisericesc,mărturisim credinţa prin adorarea lui Dumnezeu ,iar în viaţa de zi cu zi continuăm a-L mărturisi prin trăirea
 preceptelot evanghelice.
    Aceasta înseamnă că se cuvine a-L slăvi pe Creatorul a toate nu numai în Sfânta Biserică ,ci şi-n trăirea zilnică ,cu timp şi fără timp. Sfintele lăcaşuri de cult nu sunt simple case ale Domnului,întrucât El este pururea prezent în sufletele celor ce cred şi mărturisesc credinţa prin faptele dragostei creştine.




  Sfântul Nicodim Aghioritul arată că omul care ajută pe cineva simte mai multă satisfacţie sufletească decât acela care beneficiază de ajutor.





       Aceasta înseamnă adevărata filozofie a facerii de bine  la care se referăşi Sf.Ioan Gură de Aur.
Nu nemai prin frumuseţea slujbelor,nu numai prin încântătoarele imne ale marilor Praznice împărăteşti ,ci şi prin trăirea virtuţilor aducem laudă Proniatorului ceresc.
  Mântuitorul Hristos a adeverit lucrul acesta : Nu oricine Îmi zice :Doamne,Doamne! va intra în Împărăţia cerurilor ,ci cel ce face voia Tatălui Meu Cel din Ceruri ( Mt.7,21)
   Prin urmare ,tot cel care pune-n practică aceste dumnezeieşti cuvinte este un autentic filizof al credinţei creştine.
   Criteriul judecăţii viitoare va consta în credinţa mărturisită prin faptele iubirii creştine,model al iubirii dumnezeieşti,căci dragostea depăşeşte orice limită spaţială şi temporală :toate le crede ,toate le nădăjduieşte,toate le rabdă..., nu piere niciodată ( 1 Co.13,13)
  Sfântul Ignatie al Antiohie,arătând raportul dintre credinţă şi faptă,spunea :E mai bine să taci şi să fii creştin,
decât să spui şi să nu fii un trăitor convins-e mai bine să fii un creştin al faptelor dragostei ,decât al vorbelor fără valoare.Nu în cuvinte ,ci în fapte concrete se câştigă Împărăţia lui Dumnezeu,căci litera ucide,iar duhul dă viaţă !


  În Predica de pe Munte ,Mântuitorul a precizat adevărata relaţie de dragoste care trebuie să caracterizeze viaţa creştinului : Dacă-ţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aminti că fratele tău are ceva împotriva ta,lasă darul tău acolo,înaintea altarului,şi mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău şi numai după aceea întoarce-te şi adu darul tău (Mt .5,23-24)
  Un cult exprimat numai prin cuvinte,fără concordanţă perfectă cu buna făptuire ,este un simplu formalism. Sf Grigore Teologul arată că în nimic nu este omul mai asemenea lui Dumnezeu ,decât în a face binele. De 
unde rezultă rolul imens pe care-l deţine fapta bună în viaţa creştinului : îl aseamănă pe om cu Milostivul Dumnezeu .Iar cine a dobândit asemănarea cu Dumnezeu biruie mai lesne valurile învolburate ale acestei vieţi,având ca arme nepreţuite puterea credinţei şi sfinţita făptuire.
  Din Sfânta Biserică se iese cu pace  .... pentru a transfigura viaţa lumii,cu harul cel dătător de viaţă ce se revarsă pururea prin Sfintele Taine.După primirea Duhului ceresc,se cuvine să-L păstrăm pe Hristos Mântuitorul cu noi,pentru a-L avea pururea alături ,cum Însuşi o mărturiseşte :
      
    ,,Eu sunt pururea cu voi,până la sfârşitul veacurilor "

 Înarmaţi cu ajutorul Cerului ,devenim împreună-lucrători cu Dumnezeu spre a împlini planul dintre Creator şi creatură ,dintre har şi credinţă ,culminate cu faptele dragostei 


                Doamne ajuta! Amin!
    
    

                                                                                           


Cuvinte alese

Neruşinarea este o nerecunoştinţa faţă de Mântuitorul

 


     Nu vă faceţi, aşadar, mădularele ca ale unei desfrânate. Nu trupul vostru va fi întinat atunci, căci  trupul  vostru nu este al  vostru, ci al  lui Hristos.
      A zis acestea El, ca să arate că ne iubeşte, pentru că l-a făcut al Său trupul nostru – ca să ne scoată din puterea care ne duce la rău.
      Căci dacă trupul vostru nu este al vostru, n-aveţi puterea – zice el – de a întina un trup care nu-i al vostru, mai cu seamă dacă el este al Domnului – şi nici de a întina templul Duhului.
     Dacă cineva vine în locuinţa cuiva şi se poartă necuviincios, el va putea fi aspru pedepsit. Cel ce, din templul regelui face   spelunca   unui   bandit,   cugetaţi   ce   pedeapsă   îl aşteaptă!
     Gândiţi-vă aşadar, la acestea – şi respectaţi pe cel ce locuieşte în voi (…) Nu v-aţi făcut toţi mădulare ale lui Hristos? Aduceţi-vă aminte – şi aceasta vă va ţine în curăţie – ale cui erau aceste mădulare – şi ale cui sunt ele acum.
     Aşa că, de aici înainte, putere nu mai aveţi să faceţi ce vreţi cu ele, ci să slujiţi celui ce v-a eliberat. Noi ne arvunisem carnea noastră diavolului, ticălosul domn al desfrânării, Hristos văzând aceasta a descătuşat-o şi a scos-o de la această afurisită tiranie. Ea, aşadar, nu mai e a noastră, ci a aceluia care a eliberat-o. Vreţi sa-i daţi cinstire ca unei mirese regeşti, nimeni nu vă împiedică. Iar dacă vreţi s-o scufundaţi iarăşi în viaţa cea de odinioară, veţi suferi cuvenita pedeapsa pentru asemenea nelegiuire.
   Voi   sunteţi   mădularele   lui   Hristos,   voi   sunteţi templul Duhului Sfant.

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR

duminică, 24 martie 2013

Cuvânt despre viaţa în Hristos

  

  ,,Rugăciunea Ţie unuia am păcătuit dar numai Ţie unuia şi slujim " are o mare însemnătate teologică,adică îi slujim lui Dumnezeu dar nu putem trai împreună cu El ,aceasta este o oglindă care descoperă urâţenia noastră, astfel omul creşte duhovniceşte şi înspre cele de jos şi înspre cele de sus .
   Smerenia are multe trepte  



   Rugăciunea să se facă înlăuntru, cu mintea şi nu cu buzele, pentru a nu lăsa loc dezbinării, separării, iar mintea să alerge încolo şi-ncoace. Într-un mod delicat noi să ducem mintea la Hristos, zicând încet, încet: “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Să nu vă gândiţi la altceva, ci numai la cuvintele: “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Nimic altceva. Nimic!
   În linişte, cu ochii deschişi, pentru a nu primejdui din pricina fanteziilor şi altor amăgiri, cu atenţie şi dăruire să vă îndreptaţi spre Hristos.
        Să spuneţi Rugăciunea în mod delicat şi nu în continuu, ci numai atunci când există dispoziţie specială pentru aceasta şi atmosferă deosebită, de adâncă evlavie, ceea ce este darul dumnezeiescului har. 
        Căci în absenţa harului puteţi cădea în lumini, vederi sau auziri amăgitoare.


10- Cuvânt despre viaţa în Hristos

Duminica Ortodoxiei

În fiecare an, în această primă Duminică din Postul Paştilor, sărbătorim biruinţa dreptei credinţe asupra tuturor ereziilor şi a altor învăţături greşite Însă, dintre toate biruinţele sale, numai cea referitoare la învăţătura despre sfintele icoane a fost proclamată în chip solemn ca Biruinţă a Ortodoxiei, fiind sărbătorită de Biserică începând cu data de 11 martie 843, în prima duminică din Postul Mare, numită Duminica Ortodoxiei. Învăţătura de credinţă despre sfintele icoane a fost formulată de Sinodul al VII-lea Ecumenic din anul 787, care, pe temeiul cuvintelor Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi" (Ioan 1, 14), mărturiseşte: „după cum chipul cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, asemenea să se aşeze şi cinstitele şi sfintele icoane, făcute în culori sau mozaic, sau din alt material potrivit, în Sfintele Biserici ale lui Dumnezeu, pe sfintele vase şi veşminte, pe pereţi şi pe scânduri, în case şi pe drumuri, şi adică icoana Domnului şi Dumnezeului, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, şi cea a Sfintei Preacuratei noastre Stăpâne, de Dumnezeu Născătoare, ale cinstiţilor Îngeri şi ale tuturor sfinţilor şi cuvioşilor bărbaţi. Căci dacă vor fi văzuţi mai des zugrăviţi pe icoane, cu atât mai vii vor fi în faţa respectivilor, care îi privesc, reînviindu-se memoria şi dorul de prototipul lor, le vor săruta şi le vor da închinarea cinstită, dar nu adorarea deplină, care după credinţa noastră se cuvine numai firii dumnezeieşti" (Dr. Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe, vol. I, partea I, Tipografia Diecezană Arad, 1930, pp. 39-40) Icoana lui Dumnezeu-Cuvântul, a Domnului nostru Iisus Hristos, este mărturia întrupării Sale adevărate şi sfinţitoare. Din acest motiv icoana este numită şi Evanghelia în imagini. În această privinţă, Sfântul Vasile cel Mare ne învaţă zicând: „Ceea ce cuvântul comunică prin auz, pictura o arată în chip tăcut, prin reprezentare" (Leonid Uspensky, Teologia icoanei, trad. de Teodor Baconsky, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1994, p. 93), şi „cinstea dată chipului trece asupra prototipului"( Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, XVIII, Col. 149, trad. de Pr. prof. dr. Constantin Corniţescu, în col. PSB 12, EIBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 60), care se află în cer. sursa: bazilica.ro

sâmbătă, 23 martie 2013

Dragostea cingătoarea desăvârşirii

            Există un cuvânt ,în vorbirea curentă,cu profunde semnificaţii  duhovniceşti , dar  cu anevoie de pronunţat : dragoste

Nu există un alt cuvânt de mai mare valoare în sine,dar mai cu seamă în înfăptuire          
Greutatea lui constă tocmai în necunoasterea valorii sale de virtute supremă
                                dragoste -coroana tuturor virtuţilor

        Dragostea cuprinde în sine iubirea lui Dumnezeu faţă de om şi ,în acelaşi timp iubirea omului faţă de semenul său :omul-frate prin creaţie şi frate prin credinţă. Credinţa în existenţa Divinităţii se dovedeşte concret prin dragostea de Dumnezeu şi de aproapele.
Aşa cum Tatăl M-a iubit pe Mine , şi Eu vă iubesc ; rămâneţi în dragostea Mea
( I In 15,9)

   Dragostea este dumnezeiască ,întrucât imită iubirea Cuvântului celui viu şi lucrătoral lui Dumnezeu ,cum adevereşte Sf.Apostol Pavel  (Evr.6,5)
   Mântuitorul Hristos întruchipează suprema iubire divină ,care a adus din nimic la existenţă atât omul ,cât şi întreaga creaţie ;toate cele văzute şi nevăzute .
  Aceasta confirmă faptul că întreaga existenţă reprezintă rodul iubirii sfinte, căci Dumnezeu l-a creat pe om din dragoste ,după Chipul iubirii Sale.Învăţătura creştină are la baza iubirea sfântă.Participând la aceasta,omul devine chip al iubirii .Sfântul  Apostol Pavel precizează  că dragostea  cuprinde în sine toate tainele şi toată ştiinţa
  ( Cor .13,1)
 De fapt,dragostea nu este doar o problemă de raţiune,ci de inimă,de trăire concretă.Ea este locul pe care noi îl oferim aproapelui şi cel pe care el,ni-l asigură nouă în inima sa.
    Această reciprocitate afectivă ,manifestată prin bunătatea inimii,dreptatea,iertarea şi omenia,constituie pilonii veritabilei noastre existenţe.Misterul întregii noastre trăiri creştine constă în modul în care ştim să ne deschidem inima faşă de omul care are nevoie de  un ajutor concret.
                          ,, Milă voiesc ,iar nu jertfă “-ne cere Mântuitorul
  El a insistat ca oamenii să se iubească cu aceeaşi dragoste cu care Dumnezeu l-a creat pe om,pentru ca fiecare  om înnobilat  cu iubirea Sa ,să devină făptură minunată ,părtaşă a Împărăţiei Sale celei cereşti.
     Cu toate acestea ,sfânta dragoste ,care este puterea creatoare a lui Dumnezeu ,este greu de exprimat în cuvinte şi,mai ales ,de indeplinit în faptă ;Sfântul  Apostol Pavel afirmă că
 ,,De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor...dar,dacă dragoste nu am ,
nimic nu sunt (1 Co.13,1-2 ) ’’

 
    Aceasta,datorită faptului că dumnezeiasca dragoste constituie raţiuneade a fi a omului,definind sensul vieţii sale pe pământ .Acest model al virtuţii supreme reprezintă
paradisul comuniunii dintre oameni,tări şi popoare .
  De fapt ,conform învătături evanghelice ,trei sunt principiile care guvernează relaţiile dintre oamenii :
                        om contra om, om pe lângă om şi om pentru om.
    Atitudinea de om contra om îşi are originea chiar după creaţie,prin crima săvârşită de Cain : ce ai făcut cu fratele tău, Abel ?,acesta a răspuns că el nu este păzitor de fratele său ( Fc.4,10)
  Întrebarea aceasta priveşte pe fiecare pământean.Ce face omul cu fratele său aflat în suferinţă ,care are nevoie de un minimum de existenţă ?Ce atitudine  adoptă omul faţă de sărmanul care stă la colţ  de stradă cu mâna întinsă ,cerşind o bucăţică de pâine ?
  Niciodată,omule ,nu vei şti a cui este această mână cerşindă ,căci chiar Iisus Mântuitorul Se identifică cu cel sărman,când zice: străin am fost şi nu M-aţi primit,am flămânzit şi nu Mi-aţi  dat să mănânc ( Mt. 25,42-43).
    Mântuitorul ,ca Fiul al Omului ,este şi persoană umană ,El a biruit suferinţa prin iubirea Sa nemăsurată ,căci măsura iubirii Sale este ,,iubirea fără de măsură ”
    Într-adevăr, Mântuitorul este ,prin excelenţă ,Om pentru om,şi a luat asupra Sa destinul omului ,pentru a-l izbăvi din necaz.
  Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai Mei ,Mie Mi-aţi făcut (Mt.25,40)
   Mântuitorul a suferit pentru a binecuvânta suferinţa şi pe cei care se chinuiesc,sub diferite aspecte,şi,mai cu seamă ,pe cei care pătimesc din lipsa dragoste celor din jur...
   Răcirea dragostei dintre fiii oamenilor şi înlocuirea ei cu ura cea ucigătoare de frate,ca expresie a relaţiilor dintre oameni, lipsite de sentimentul sfânt al iubirii, a constituit tema unei reuniuni  ţinute la Paris.La sfârşitul discuţiilor ,s-a făcut un sondaj printre participanţi,spre a vedea câţi dintre ei folosesc ,în vocabularul lor,expresia te iubesc .
     Rezultatul a fost dezamăgitor .Dar ,impresionaţi de această tristă constatare,întorşi acasă,noaptea târziu ,unii au început a telefona la cei apropiaţi –părinţi,fraţi,surori,prieteni-,mărturisindu-le sentimentele lor de iubire :
        Tată,mamă,frate,soră,prietene,fii,fratele,prietenul vostru vă iubeşte sincer.
Surprinşi de acest neaşteptat gest de dragoste ,au răspuns şi ei la rândul lor :
bine,dragul meu ,şi  eu te iubesc cu adevărat.
    Curioasă şi neînţeleasă este această problemă a mărturisirii dragostei,căci până şi nevinovaţii copii folosesc cu anevoie cuvintele  ,,te iubesc  mamă’’sau ,,te iubesc tată ’’
cu toate că ei sunt mai sinceri în sentimentele lor de dragoste faţă de cei din jur.
  Dragostea trebuie mărturisită ,ca şi credinţa :Cel ce va crede şi va mărturisi mare se va chema în Împărăţia Cerurilor,a zis Mântuitorul. Şi totuşi ,mărturisirea dragostei se face cu multă stângăcie.La fel cum Sfinţii Apostolo,care nu ştiau să se roage,L-au rugat pe
Mântuitorul  să-i înveţe ,aşa şi noi ,la rândul nostru ,I-am putea cere să ne înveţe şi să ne ajute să ne iubim unii pe alţii şi, mai cu seamă să ne lumineze sufletul,pentru a cunoşte valoarea reală a dumnezeieştii iubiri.
     Cuvântul dragoste ne este fără conţinut ,ci reprezintă o valoare duhovnicească în sine,după cum adevereşte un vers românesc :
         ,,Nu uita că dragostea nu-i vorbă-n vânt,iubirea este lucru sfânt ”
Aşadar ,dragostea sfântă,frumoasă şi dumnezeiască este vrednică de toată lauda,zice
Sfântul Maxim Mărturisitorul,iar Sfântul Grigorie de Nyssa adaugă şi el că ,,dragostea
   este focul Dumnezeirii ,care mistuie toată ura şi răutatea omenească
Ştiind că dragostea ,în timp ,îşi va pierde sensul său real,Mântutorul a transformat-o
în poruncă şi semn distinctiv al creştinilor :
 ,,Poruncă nouă  vă dau ,să vă iubiţi unii pe alţii…întru aceasta vor cunoaste că sunteţi ucenicii Mei,dacă veţi avea dragoste între voi (In 13,34-35)
  Răcindu-se dragostea dintre oameni atât de mult ,se pune problema dacă ,la a doua venire,va mai găsi Mântuitorul dragoste pe pământ.Grăitor în acest sens este răspunsul dat de un pustnic când a fost întrebat despre timpul când va avea sfârşitul lumii.Înlocuind timpul cu spaţiul,acesta a răspuns :când vor dispărea cărările dintre vecini.
  Într-adevăr ,astăzi nu se mai vizitează vecinii între ei şi ,uneori ,nu-şi cunosc nici numele ,mai ales în blocurile din oraşe.De fapt ,oamenii şi,în general ,vecinii îşi vorbesc din ce în ce mai rar şi chiar atunci când o fac ,conversaţia se reduce la câteva vorbe de uz curent,fără nicio semnificaţie :ce mai faceţi ? Sunteţi bine ?Vă doresc o zi bună .Atât şi nimic mai mult.
     O personalitate ,rugată fiind să dea definiţia fericirii ,a răspuns că
  Fericirea este atunci când oamenii se salută şi se vizitează reciproc,căci astăzi lumea trăieşte intr-o completă izolare ,om pe lângă om,şi aceasta,din cauza marii secete de dragoste.
    Deci să spunem  ,cum spune Părintele Rafael Noica :
   

Rugati-vă, fraţi şi surori: “Da, să gaseşti, Doamne, în mine să găseşti credinţă şi dragoste !”
                                                                                                    Amin !


                                                                                                                                     

Din tineretile mele



Tristeţea singurătăţii




    Una din crizele prin care trece lumea modernă de astăzi este şi izolarea omului de către om. În epoca în care mijloacele de comunicare sunt ultrasofisticate,omul rămâne izolat şi uitat în societate. În ciuda faptului că ,acum ,cosmonautul ,din imensitatea văzduhului ,are posibilitatea de a comunica cu Terra,omul rămâne totuşi singur,uitat de toţi,până şi de către cei mai apropiaţi ai săi.
   Persoane în vârstă părăsite ,copii abandonaţi,bunici şi străbunici decedaţi în locuinţele lor,găsiţi târziu de cei care intenţionau să-i deposedeze de bunurile materiale sunt doar câteva exemple dintre oropsiţii soartei,care aşteaptă prilejul ieşirii din anonimat;un gest de aducere aminte că totuşi nu sunt singuri pe lume.
   Un gest pornit dintr-o inimă compătimitoare ,venit în moment de zbucium sufletesc,este suficient pentru ca omul să simtă valoarea milei exprimate de Mântuitorul prin cuvintele :
                                          ,, Milă voiesc,iar nu jertfă (Mt.9,13)"
  Se înţelege că o aducere aminte faţă de cineva însingurat valorează mai mult decât o jertfă care presupune un efort material.Un simplu gest ,pornit din inimă,are menirea de a făuri viaţă eternă,în împărăţia milostivirii divine.Spre exemplu,un pahar de apă oferit în numele Domnului nu-şi va pierde plata sa,zice Mântuitorul
(Mt 10,43) De bună seamă,nu paharul de apă are valoare în sine ,ci gestul faţă de omul care are nevoie de ajutorul celui care poate face milă.


   O strângere de mână făcută din toată inima contează mai mult decât mii de cuvinte lipsite de conţinut duhovnicesc.
   O privire binevoitoare încurajează omul descumpănit sufleteşte,insuflându-i putinţa de a vorbi,căci oamenii izolaţi au frică să vorbească.
  Ei iubesc mai mult tăcerea,care exprimă strigătul lor de revoltă împotriva egoismului din preajmă. Tăcerea lor este un protest adus indiferenţei semenului.Este protestul omului care n-are niciun drept,decât acela de a tăcea,de a trăi numai cu sine însuşi.
   O atenţie oricât de neînsemnată exprimă singuraticului convingerea că este şi el om ca toţi oamenii,cu dreptul de a se bucura de binefacerile vieţii. Un gând bun,un cuvânt de mângâiere,un telefon scurt în momentul de tristeţe este aşteptat ca un lucru de mare preţ,cum zice psalmistul :Am aşteptat pe cel care m-ar mângâia şi nu era,pe cel care m-ar milui şi nu l-am aflat...căci nu există cel care să facă bine,nu există până la ultimul (Ps.68,21)
     Orice om are dreptul să se găsească în comuniune de dragoste şi rugăciune cu cei din jur,să se bucure cu cei ce se bucură şi să plângă cu cei ce plâng.Un om lipsit de comuniunea semenilor săi este un om rănit în demnitatea sa proprie.Această uitare îl îndeamnă să trăiască într-o continuă frică ,întrucât orice zgomot îi dă sentimentul că se găseşte în primejdie. Un gând bun ,un semn de fraternitate îi inspiră încrederea în viaţă ,convingerea că face şi el parte integrantă din neamul fiinţelor umane , că este şi el o entitate şi un microcosmos în universul divin.
   Pentru întărirea acestei convingeri ,simte nevoia unei mărturii ,ca punct de referinţă,venite până şi din partea unei fiinţe iraşionale.
  O doamnă din Paris ,cuprinsă de tristeţea singurătăţii ,a găsit modalitatea de a intra în comuniune cu lumea prin ieşirea în stradă cu pisica. Trecătorii ,mângâind gingaşul animal ,uneori vorbindu-i
ca unui om, încercau astfel să realizeze cu stăpâna o relaţie umană. De fapt ,istoria aceasta este foarte curentă astăzi ,în lumea secularizată.Omul este adesea văzut în compania necuvântătoarelor ,cu precădere în compania câinilor. 
    În ciuda acestei tristeţi provocate de singurătate ,să nu fim ca unii care nu avem nadejde. Singuraticul ,oricât de singur ar fi ,să nu cadă victimă deznădejdii ,păstrând credinţa în Dumnezeu ,căci paşii omului de la Domnul se îndreptează (Ps 36,23) 
      Când  Dumnezeu îl ajută pe om să-şi  îndrepte paşii vieţii spre credinţă şi nădejde tare şi nemişcată , omul reuşeşte să iasă din primejdia singurătăţii. Dar,dacă întâmplarea face ca el să cadă în deznădejde ,este ameninţat de pierzare. Aceasta este şi explicaţia pentru care unii sfârşesc prin drogare sau alcoolism şi chiar sinucidere,fapt care duce la pierderea trupească şi sufletească .O personalitate franceză ,retrăgându-se din funcţie şi fiind întrebat ce va face la pensie,a răspuns că va face ceea ce n-a reuşit în viaţă
 ,adică se va ruga ,va medita şi va citi lucrări ziditoare de  suflet,pentru a nu fi cuprins 
de tristeţea singurătăţii .



Folosirea singurătăţii pentru rugăciune şi meditaţie înseamnă  o singurătate activă ,
potrivit afirmaţiei lui Nietzsche :
    ,,Eu nu sufăr de singurătate ci de mulţime "
 Această reflecţie dovedeşte că există o singurătate creatoare de valori culturale şi spirituale.În acelaşi scop al singurătăţii active ,în vechime,deşerturile erau pline de anahoreţi ,care trăiau cu ei înşişi şi cu Dumnezeu în inimă.Astăzi ,marile oraşe populate sunt victimile omului singur,omul izolat de propria sa societate.  Odinioară ,omul se îndepărta de mulţime ,pentru a se apropia cât mai mult de Creator, prin meditaţie şi rugăciune.
  Eremitul nu se izola de lume ,ci ,prin rugăciune ,el se apropia şi mai mult de aceasta,rugându-L  pe Dumnezeu s-o ocrotească de cel rău.El se ruga pentru toţi cei care nu pot,nu ştiu sau nu simt dulceaţa rugăciunii,care-l pune pe om în relaţie cu Dumnezeu şi cu semenul său.  Se spune că locurile pustii sunt patria duhului celui rău, duşmanii mântuirii omului,iar  rugătorii,cu sabia duhului,îi împiedică pe aceştia a ataca lumea.
     Mântuitorul Iisus Hristos,retras în pustie,prin post şi rugăciune , a biruit cele trei tentaţii ale satanei, în jurul cărora se învârte tot ce este omenesc :pofta ochilor,pofta trupului şi trufia vieţii.Astăzi ,sunt neglijate virtuţile lucrătoare de mântuire,rugăciunea şi dragostea ,căci noi valori sunt scoase în evidenţă.Omul zilelor noastre ,făcând abstracţie de aproapele,se ocupă în mod exagerat de sine ,trăind numai pentru sine. Omul modern este mai puţin samaritean,fiind mai mult omul violenţei şi egoismului.
   Atitudinea aceasta a omului contra omului a fost analizată magistral de Mântuitorul ,în parabola samariteanului milostiv :om contra om,om pe lângă om şi om pentru om. Izolarea omului de către om a devenit un fenomen structural ,care face parte din concepţia de gândireşi de viaţă a omului modern. Când individul trăieşte în izolare ,familiile se destramă,cuplurile se zdruncină ,copiii şi vârstnicii sunt abandonaţi .Când un bătrân este internat la cămin,el întrerupe relaţia cu lumea lui, cu exteriorul .Se izolează puţin câte puţin ,simţindu-se în închisoare.Suferă lipsa altora ,cum zice Paul Valery
                        pentru mine singurătatea este ,,lipsa altora" 
   Când omul întrerupe comuniunea cu altul ,cu relaţiile afective,cu prietenii şi cunoscuţii ,el se apropie de sfârşit.Când un bătrân este dus la cămin ,el are convingerea că a plecat deja spre cimitir.
   Există oameni care suferă de simgurătate din cauza circumstanţelor vieţii zilnice .Există oameni care sunt singuri,n-au pe nimeni ,pentru că aşa le este calea. Mântuitorul Însuşi a făcut experienţa singurătăţii în grădina Ghetsimani şi la răstignirea Sa : Părinte ,pentru ce M-ai părăsit  ?
 Noi,creştinii,integraţi în viaţa Sfintei Biserici,în viaţa de comuniune în dragoste şi rugăciune ,nu ne simţim singuri pe lume,având încredinţarea Mântuitorului Iisus Hristos ,Care zice :Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului,cu condiţia de a crede cu tărie în El şi,crezând ,viaţă să avem întru numele Lui cel Sfânt.
  
                                                                                          din : Tristeţea singurătăţii
   

sâmbătă, 16 martie 2013

Priveşte cu sufletul

Iubeste cu mana deshisa !

9-Cuvânt despre viaţa în Hristos




    Chiar daca nu percem lucrarea harului, trebuie sa traim ca si cum Duhul Sfant ar fi in noi. Staretul Siluan gandea ca daca pazim cu fidelitate poruncile lui Dumnezeu, va veni timpul cand harul se va face cunoscut si va ramane mereu in noi. Este inutil sa ne grabim.
Unii parinti de la Muntele Athos n-au primit harul si nu l-au cunoscut pe Dumnezeu decat abia dupa patruzeci de ani de nevointe si, uneori chiar mai mult, tocmai inaintea sfarsitului lor

La inceput harul ne invata, provoaca in noi stari asemanatoare cu duhul poruncilor Evangheliei. Totul este usor. Intotdeauna cu noi, Duhul Sfant ne face sa fim binevoitori fata de semeni. 
                   Este o atitudine normala, naturala. Dar aceasta stare nu dureaza mult.                         Într-o zi, pe nesimtite, harul ne va parasi sub aceasta forma tangibila. Incepe o a doua perioada dificila cu aceasta intrebare: Cum sa traim fara har.
      Trebuie sa continuam sa actionam ca si cum Duhul Sfant ar fi cu noi, sa incercam sa pastram aceeasi stare sufleteasca in care, prin har, am dobandit anumite atitudini fata de fratele si de sora noastra. Trebuie sa ne silim. Acelasi lucru este cu rugaciunea
     La inceput, este ca o stare naturala. Ne rugam cu usurinta; rugaciunea tasneste din inima. Cand Duhul Sfant ne paraseste, trebuie sa ne silim sa ne rugam ca inainte, cand aveam harul: din toata fiinta, din toata inima, cu toata mintea si chiar cu tot trupul nostru


8-Cuvânt despre viaţa în Hristos




Fecioria duhului vindecă şi fecioria pierdută a trupului.-
 Ava Zosima, care avea şi fecioria trupului şi fecioria duhului, s-a plecat înaintea Cuvioasei Maria Egipteanca, care a fost desfrânată de mică.
  Fecioria duhovnicească pe care o dobândise Cuvioasa Maria Egipteanca o vindecase pe deplin“.

 „O valoare mult mai mare o are fecioria duhovnicească, căci fecioria duhovnicească este împlinirea poruncii lui Hristos atunci când mintea omului se lipeşte de Dumnezeu cu rugăciune. 

Aceasta feciorie duhovnicească poate fi dobandită de toti, şi de cei căsătoriţi, şi de cei necăsătoriţi. 
Monahii care nu au fecioria duhovnicească sunt nefericiţi, căci nici nu nasc în zona firească, în zona trupească, nici nu îşi transferă existenţa în Rai“.


Părintele Sofronie Saharov, Cuvânt despre viaţa în Hristos
 


duminică, 10 martie 2013

Lui Dumnezeu slavă

7- Cuvânt despre viaţa în Hristos

"când omul ajunge la o stare duhovnicească și are har de la Dumnezeu, atunci devine învățat de Dumnezeu, atunci din toate va primi învățătura lui Dumnezeu...".
 Doamne cunoşti orbirea şi neştiinţa  mea  ,
cunoşti neputinţa şi stricăciunea sufletului meu ,
dar nici durerea şi întristarea mea nu-ţi sunt ascunse ţie
 de aceea te rog ascultă rugăciunea mea
 şi prin Duhul Tău cel Sfânt învaţă-mă
  calea pe care să merg
  iar atunci când voinţa mea ticăloasă
 mă va conduce pe alte
 cărări nu mă cruţa Doamne
ci sileşte-mă să mă întorc la Tine .
Doamne Iisuse Hrstoase miluieşte-mă !



                    7 Cuvant despre viata in Hristos 


6- Cuvânt despre viaţa în Hristos

"gândurile care vin în minte mai ales în timpul rugăciunii, vădesc existenţa patimii. Pe cât de des vin aceleași gânduri, pe atât de adânc sunt înrădăcinate respectivele patimi"
6-Cuvânt despre viaţa în Hristos

SFINTII 40 DE MUCENICI DIN SEVASTIA.





“Sfintii 40 de mucenici au primit cununa muceniciei fiind bagati pe timp de iarna intr-un lac. Unul dintre ei nemaiputand indura frigul, a primit sa aduca jertfa zeilor, si iesind din apa a intrat intr-o baie calda si a murit pe loc. Aici se implineste cuvantul Mantuitorului:
             „Cine va voi sa-si scape sufletul il va pierde” (cf. Marcu 8, 35),
pentru ca daca ar fi ramas sa mai indure putin ar fi primit cununa muceniciei si viata vesnica, insa iesind sa aduca jertfa zeilor si-a pierdut si viata aceasta si sufletul. Care este motivul pentru care el nu a mai suportat frigul? Gandul la lumea aceasta. Daca ar fi avut gandul la Hristos si la Imparatia de sus, atunci ar fi ramas impreuna cu ceilalti. „Rece este apa”, spunea cel care se gandea la cele de jos, si care si-a pierdut sufletul. „Dulce este Raiul”, spunea cel care se gandea la cele de sus, si si-a mantuit sufletul.
Avand o descoperire a bunatatilor viitoare, cel care ii pazea a sarit in apa in locul celui care a iesit afara, si a marturisit ca si el este crestin, si a luat cununa muceniciei impreuna cu ceilalti.
Noi nici nu bagam de seama de cate ori, in fiecare zi, ne lepadam de Hristos, si vrem sa placem lumii, in loc sa ne ingrijim sa placem lui Dumnezeu.
Lauda lumii si dorinta de a fi cat mai sus, lumeste vorbind, ne face sa intram intr-un joc murdar, din care, daca nu ne convertim la Hristos, nu mai iesim niciodata. Necazurile si permanenta amenintare a lor, ne fac sa renuntam la marturisire si sa gasim scaparea imediata. Astfel nu ne folosim sufleteste si nici nu scapam de necazuri, ci zi de zi, ne adancim mai mult in baia calda a cartelii care nu face altceva decat sa ne ingreuneze necazul.
Lumea aceasta il neaga pe Hristos, prin faptele ei, iar noi trebuie sa mergem impotriva curentului, avand indrazneala de a infrunta nebunia acestei lumi, prin curajul unei vieti impreuna cu Hristos“.