Motto

Sacrificiul sacrificiilor e acela de a suferi si a muri pentru pacatele pe care nu le-am comis( ele nu sunt in Mine ) dar Le-am asumat si asta numai Iisus Hristos a facut !
Să biruiesc lipsa de măsură a răului printr-o iubire şi un bine fără măsură pentru că nimic nu dăinuie în afara iubirii !
Textele ce le pun la dispoziţia cititorului nu au intenţia să ofere răspunsuri finale,oferirea lor este parte a unui proces continuu de căutare,atât a mea cât şi a voastră.
Dumnezeu să vă binecuvinteze !



luni, 17 decembrie 2012

Răsărit-a lumii lumina cunoştinţei

    Oraşul nostru bolnav,de care suntem bolnavi.
Condamnaţi să-l plângem şi să-l iubim.Oameni zgribuliţi şi grăbiţi.Lume mereu zorită o parte apatică,o parte pusă pe arţag.Îngrijorări de tot felul.Reclame amâgitoare cu un moş fals,fără sare,fără haz,invadează oraşul cu mult înainte de sărbătoare,practic ignorând-o,dar profitând de ea.
   Totul de vânzare .Mişună autobuze ,tramvaie,impersonale şi antipacice.Cel de care ai nevoie vine totdeauna ultimul.Cerşetori peste tot.
    S-au pus beculeţe pe bulevardele centrale.Nu pentru Crăciun...pentru Anul cel Nou,pe care toşi şi-l doresc mai bun .,,2013"-scriu pe ele.Cu puţină atenţie,până la urmă,tot acolo ajungem :la Naşterea lui Hristos.Ce bine !
  Şi ,totuşi,dincolo de toate,sentimentul irezistibil a Ceva important care se apropie.Un freamăt care creşte.O emoţie tot mai evidentă,nu totdeauna bine înţeleasă.
  Vestirea se făcuse de mult. De la începuturi( Facerea 3,15-mergeţi să citiţi ! )Apoi a fost purtată din gură în gură,din generaţie în generaţie,de profeţi mai mari sau mai mici,de aceşti colindători ai istoriei .Lumea aştepta încordată,mai mult sau mai puţin conştientă,venirea Celui promis şi vestit,Care să o recupereze şi să o salveze. Moartea înghiţea tot şi stingea orice logică a existenţei.
   ,,Iată, Fecioara va avea în pântece, şi va naşte Fiu, şi-L vor chema cu numele Emanuel,care se tâlcuieşte:Cu noi este Dumnezeu."(Isaia 7,14)
   Aştepta lumea ca Dumnezeu să fie cu ea. Aşteptarea devenise o povară. Şi a venit ceasul când timpul s-a pârguit,când Fructul a fost adus şi pus pe masa omenirii spre jertfire.Acum putem,în fine ,cânta:,,Cu noi este Dumnezeu !" O facem mai ales pe drumul Postului Mare,urcând spre Înviere.
      ,,Căci cu noi este Dumnezeu !"
 Aşadar, ,, Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte..." (Codacul praznicului,alcătuire a lui Roman Melodul)
                            Astazi!
,,În taină Te-ai născut în peşteră..."(troparul la Vecernia praznicului)  În taină S-a născut Taina !'
 Cerul s-a deschis şi a plouat cu îngeri. Potop de îngeri s-a abătut peste Pământ,încât acesta se făcuse,pe moment ,îngeresc.
   Cântări nemaiauzite vreodată.,,Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu,pe pământ pace,între oameni bunăvoire ".(Luca 2,14)...Bunăvoire....Bună-voire...Bună voie...Unde ne este buna voire ?Unde-am lepădat pacea dăruită ? Cât de capabili de slăvire mai suntem ?
    Curgea harul peste Pruncul zvârlit regeşte de Dumnezeu în lume,aşezat în paie ca într-un cuib .Mirosul de grajd.Mirosul de fân strivit prin rumegare....Paradisul pierdut..Jăratic sub aburul ocrotitor al respiraţiei dobitoacelor .Jăratic sfânt pentru ca omenirea-mârţoagă să mănânce,să se scuture de buboaiela sale purulente şi să-şi recapete tinereţea veşnică.
 Jăratic este Cuvântul,Care a fost dintru început( Ioan 1,1).Cuvântul care a deszăpezit Poezia,pentru ca ea să ne scalde existenţa.Veşnic suntem de-acum sub ocrotirea Cuvântului.
                                                            Astazi!
  ,,Cerul şi pământul astazi s-ai   împreunat..."(Stihiră a lui Ioan Monahul la Litia praznicului)
                                   Senzaţional mariaj!Mântuitoare unire!
 
           ,,Cerul şi pământul astazi , după prooroci, să se veselească;îngerii cu oamenii să prăznuiască..."

         Creştinul,creştin nu este morocănos.Sărbătoarea este sâmburele lui.Veselia în duh-structurală.
  ,,Mare şi uimitoare minune s-a săvârşit astazi: Fecioara naşte şi pântecele nu i se strică."
Trei dogme importante sunt afirmate răspicat prin Naşterea lui Hristos : Dumnezeu-Unul în fiinţă şi întreit în Persoane ;unirea ipostatică-în chip neamestecat, neschimbat,neîmpărtăşit, nedespărţit-a celor două firi :divină şi umană ;naşterea din Fecioară.
                                                          Astazi!
 De atunci până acum şi în veci suntem într-un continuu astazi.Unul Născut !Unicul!În toate cele
           Iisus Hristos este de două ori născut şi de două ori Unul Născut.
  Născut mai întâi ca Fiu al lui Dumnezeu ,iar mai apoi ca Fiu al Omului (născut din Tatăl mai înainte de veci, şi mai pe urmă din Fecioară întrupat fără sămânţă ..)Naşterea din Tatăl este o taină infinită pentru noi.Felul cum un tată, fie el şi Dumnezeu ,poate să nască ne rămâne de neînţeles.Dar de abia când înţelegi că nu poţi înţelege, începi să înţelegi câte ceva.Naşterea din Tatăl este o naştere în Duhul Sfânt ,şi aşa rămâne posibilă pentru totdeauna orice naştere dintr-un părinte duhovnicesc : în duh ,naştere duhovnicească .
  Prin Maria , umanitatea devine maternă Fiului lui Dumnezeu .Hristos ia trup omenesc ,reabilitându-l în acest fel.Trupurile noastre devin înrudite cu al Lui şi găsesc viaţa .Preţul de nepreţuit al materiei, bine făcută de Dumnezeu ,este acum scos la iveală .
    Noi mărturisim prin Crez ,că Iisus Hristos este născut ,nu făcut.
Care ar fi deosebirea dintre facere şi naştere ? Numai Dumnezeu şi omul pot să facă.Facerea este un act ce presupune conştiinţă .Facerea este un act nobil .Cel ce face devine autor.
     Cel ce naşte este părinte.Ceea ce este făcut rămâne în sine ,nu face mai departe.Numai cel născut poate să facă.Singura abatere o constituie omul .Acesta, dintru început, a fost făcut.Cu ,,mâna " Lui l-a  plămădit Dumnezeu )plămada fiind Însuşi Plămăditorul ! .L-a creat oarecum artistic, s-ar putea spune..frumos compus,desenat şi colorat.Dar ,odată cu suflarea de viaţă şi în virtutea faptului că este alcătuit după chipul şi asemănarea (la care trebuie să lucreze toată viaţa )lui Dumnezeu,omul capătă putinţa naşterii.Ştim însă că omul este îndemnat  la înmulţire şi că acest lucru se va face prin naştere în dureri (Facerea 3, 16) .
  Sigur,facerile omului presupun ,şi ele,inspiraţie,participare divină.Omul nu este niciodată autor absolut .Naşterea presupune viaţă.Presupune posibilitatea pentru cel născut de a naşte în continuare şi de a genera viaţă .Naşterea presupune taină,co-participare cu necesitate a lui Dumnezeu.
 Ce ştim ,de pildă ,despre propria naştere ?Numai ,eventual câteva amănunte exterioare,medicale sau sentimentale.Nu avem amintiri nici despre viaţa noastră dintre zămislire şi naştere,deşi cercetări ştiinţifice ale veacului din urmă au arătat că embrionul reacţionează la ceea cese petrece în jur încă din primele zile,că fătul trăieşte şi reacţionează la toate semnalele care-i sunt trimise cu voie sau fără voie,bune sau rele.Ieşirea noastră în lume încă ne rămâne tăinuită .Cu toate că nu spunem,,am fost născut " ci ,,m-am născut " ,asumându-ne astfel actul !-E de meditat la această formulare extrem de semnificativă !
    Într-un fel ,continuăm să ne naştem şi după ce ne-am născut. Aşadar,venim pe lume...Plecăm din această lume...Petrecem pe lume..Trecem prin ea...Suntem nişte trecători...Nu  spunea Lucian Blaga despre - Marea Trecere ?! Dumnezeu a venit , prin Fiul Său, să petreacă cu noi şi să ne petreacă spre El .
         Hristos este Călăuza !Nu mai există acum scuză pentru rătăcire !
  Extraordinar mai este şi faptul că ,o dată cu Naşterea lui Hristos, apare pentru om posibilitatea unui alt fel de naştere, de sorginte divină ,de această dată. După ce Fiul lui Dumnezeu ,,S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioară " ,ca om , omului i se dă posibilitatea să se nască cu o naştere cu totul nouă , pe care nu o mai avusese până atunci :de la Dumnezeu ,din apă şi din Duh . Dacă la început Dumnezeu numai îl făcuse pe om,acum îl naşte ! Şi cum mai seamănă cristelniţa ,în care ne îmbrăcam în Hristos ( ne botezăm ) cu Potirul euharistic din care-L mâncăm noi pe Hristos ,întrupat şi înviat !
 Cu venirea lui Hristos ,clepsidra Istoriei a fost răsturnată.Până atunci timpul curgea spre El, totul Îl pre-vestea .Acum curge de la El.Toţi suntem grăunţe de nisip  chemate să trecem prin Poarta -Hristos şi să ne adăugăm părţii celor aleşi.Dar încă Îl vestim, vestim bucuroşi şi uimiţi Naşterea-I mai presus de fire şi de înţelegere.
  Colindători străbat oraşul cenuşiu ş mohorât, aşteptând mantia izbăvitoare a zăpezii.
                ,,Stopi-mă-vei cu isop,şi mă vei curăţi,spăla-mă-vei ,şi mai alb decât zăpada mă vei albi "-Ps 50
                                     Dorul nostru tot mai vârtos de imaculat !
Unii Îl vestesc luminat ,chip luminat ,alţii au numai nevoie de un bănuţ ,cerşit (uneori jalnic)ca să le mai astâmpere mizeria .Dar şi cei din urmă rămân vestitori, în felul lor.Nimeni nu se poate sustrage sărbătorii,fie şi numai că profită de ea. Grupuri de ascorişti colindă întreaga lună marile spitale.Hristos Se naşte şi pentru suferinzi ,şi pentru muribunzi Mai ales pentru ei !
  ,,Când colindele nu se vor mai auzi pe pământ ,vor ieşii diavolii,şi astfel lumea va încăpea pe mâna lor ",se spunea prin Bucovina .Şi e limpede că aşa ar fi.
   Spre vindecarea firii omaneşti S-a întrupat Hristos Între altele ne-a vindecat de ignoranţă :,,Naşterea Ta ,Hristoase ,Dumnezeul nostru,răsărit-a lumii lumina cunoştinţei ( Troparul praznicului).Naşterea Lui este evenimentul central al istoriei ,restul sunt numai lucruri cu care înconjurăm spre sărbătorire ,tocmai pentru a ne domoli uimirea.Adesea trecem,totuşi ,destul de uşor pe lângă realitatea Minunii .
  O tratăm istoric sau simbolic,ceea ce nu este suficient. Ea trebuie asumată mistic.Prinşi în focul şi zorul pregătirilor de Crăciun .riscăm să pierdem dulceaţa neimaginată a privegherii de Naşterea Domnului.
   ,,Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit ,iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele(Ps.33, 10  )
 Să nu ajungem să nu vedem Darul din pricina darurilor după care alergăm crispaţi.
                                                 Darul este în Potir !
Toate simţurile ne-au fost activate şi spiritualizate spre a-L putea vedea, auzi, pipăi, săruta, mirosi, gusta -că bun este Domnul !
                        Cum spune un colind ,, naşterea lui Hristos să vă fie de folos "
  Dar ce înseamnă ,cu adevărat ,de folos ?
                                                                 Emanueeeeel !

                                                                                                   Text:Costin Nicolescu



Fuego - Limba noastra

Asculta mai multe audio soul

luni, 10 decembrie 2012

Buna vestire a colindelor

   Colindatul ,în esenţa sa ,este vestire a Nasterii lui Hristos,asadar o bună-vestire .Aşa cum Apostolii au fost trimişi să vestească venirea Fiului lui Dumnezeu întrupat şi apoi înviat în lume,aşa sunt meniţi şi colindătorii să facă acest lucru în fiecare an în satul ,oraşul ,ţara lor.
  Colindătorii sunt purtători de Dumnezeu,în sensul cel mai propriu al cuvântului,pentru că Dumnezeu este cu ei,în mijlocul lor.În Bucovina se crede că Dumnezeu a lăsat colindele ca să-i scape de păcate,prin pomenirea în fiecare an a numelui Sfânt al Domnului.

  Crăciunul este o sărbătoare extrem de dinamică.Pe măsură ce Crăciunul se apropie,forfota domină orasul,satul...Un fel de zumzăit de albine.Iarna parcă sporeşte în frumuseţe....Mai ales dacă este omăt.
Zarva copiilor creşte,pregătirile se-nmulţesc,oamenii trebăluiesc din zori până-n noapte...În sate de pe la Ignat încep să se audă guiţături disperate de porci,miroase a porc pârlit,încep să duduie cuptoarele pentru colaci.
  De la Sfântul Nicolae,uneori şi mai devreme..,colindătorii încep ,,repetiţiile ".În satul de-altădată,învăţătorul şi preotul erau doi piloni bine implicaţi în pregătirea colindatului,şi aşa s-ar cuveni să fie şi astazi.
  Se colindă în mod obişnuit în seara de Ajun.De altfel exista nu numai Moş Crăciun,dar şi Moş Ajun,prieten bun cu cel dintâi.
       Moş Crăciun  şi Moş Ajun,amândoi
 ,,Cu  barba de ibrişim,
   Cu mustăţi de fân " ,stau într-o mânăstire cu pereţii de alămâie şi cu uşa de tămâie-(text Moldova)
În unele locuri din Transilvania ,cu o seară înainte,copiii colindători rămâneau în şcoală şi dormeau acolo.Ce mai năzdrăvănii,ce mai veselie !Amintiri ale copilăriei mele poate şi a voastră....La miezul nopţii ei se urcau pe un deal cel mai înalt ,aveau pregătite ,de cu ziuă ,lemne şi aprindeau un foc mare.E un foc cunoscut în satele de jos ,din câmpie,până hăt departe...De acolo de pe deal ,încep să-şi strige,peste sat colindele..
 În multe sate,diferitele grupuri de colindători pleacă de la biserică,cu binecuvântarea peotului,luând fiecare o altă direcţie în sat.Pleacă în ordinea inversă a vârstei:cei mici mai întâi,după-amiază până pe înserate,iar cei mai învârstă pleaca  pe seară şi colindă mai mult în puterea nopţii sau chiar ,,noaptea pe la
cântători". Era o pregătire pentru colindat ,dar şi o pregătire  pentru a primi colindători.Primirea colindătorilor echivala cu primirea lui Hristos.De aceea porţile erau ţinute deschise.Colindatul se făcea in seara de Ajun.
               Cum o spun multe colinde,seara de Ajun este o seară mare!
Tocmai pentru că se face o bună vestire a bucuriei Naşterii lui Hristos-Mesia,Mântuitorul lumii,confirmare făcută de Arhanghel cu nouă luni în urmă. 
                                Hristos este acum oaspetele lumii vestit de oaspeţii colindători
              
    Noaptea de Ajun este de priveghere bucuroasă,asa cum naşterea oricărui copil pe lume este ,în mod normal,întâmpinată cu emoţionată veghe.Şi,atunci,cum să nu ceară colindătorii:
                                ,,Sculaţi,sculaţi,boieri mari!",,aprideţi făcliile"-colind Ardeal
    Venirea lui Hristos face din toţi cei care-L primesc boieri mari,iar curţile lor devin curţi împărăteşti,numai bune de petrecere,,Masa să vă'ncărcaţi" În multe părţi,aşa cum o arată culegerile existente,unul dintre colindele nelipsite,de frunte,este însăşi cântarea bisericească pe care o costituie troparul praznicului:,,Naşterea Ta,Hristoase,Dumnezeul nostru,răsărit-a lumii lumina cunoştinţei ;că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie ,Soarele dreptăţii,şi să Te cunoască pe Tine,Răsăritul cel de sus;Doamne,mărire Ţie!"
Este un text de mare frumuseţe poetică şi de o profundă teologie.Dominanta lui este lumina.Lumina de multe feluri. O dată cu Hristos răsare lumii lumina cunoştinţei.
   Ceea ce ignoră destul de mulţi dintre creştini este faptul că venireape lume a Fiului lui Dumnezeu întrupat este un eveniment care are explicaţii în ceeace priveşte cunoaşterea.Prin Hristos Revelaţia atinge punctul ei maxim,este împlinită desăvârşit.Hristos asumând firea omenească,S-a coborât la putinţa de sesizat a omului,a simţurilor sale şi a raţionalităţii sale.Chenoza e maximă! Pe măsură ,şi foloasele omenirii.
Dacă apariţia unui copil obişnuit schimbă complet viaţa unei familii,venirea Pruncului Iisus cu atât mai mult viaţa întregii omeniri.Pruncul venit acum pe lume este numai aparent,după chipul smerit pe care l-a luat,un copil ca toţi copiii,în fond este un copil cum n-a mai fost altul pe lume,este chiar Dumnezeu,este Fiul Sfânt,lucru pe care colindele îl afirmă cum nu se poate mai direct şi clar.Este Fiul cerului şi Domnul pamântului,un Domn preabun,un Domn frumos,nâscut din Duhul Sfânt ,la Care Dumnezeu râde(Ed.Saeculum 1977-Sărbători la români)
  Pruncul acesta este spălat cu vin,limpezit cu apă şi miruit cu mir.Uneori Pruncul plânge.Nu plânge pentru că nu ar avea cu ce să se joace,cum pare să creadă Maica Lui,care,ca să-L liniştească,Îi promite ,,două mere argintate"sau ,,două mere aurele"
Nu,El plânge cu gândul la Patimile Sale de mai târziu:
                             ,,Nu plâng,maică ,de aceea
                              Ci uită-te,maică'n jos
                              Acolo'n josu,mai din jos,
                              De vezi fauri făurind
                              Mie piroane făcând"-colind din Ardeal

  În alt colind,Maica plânge şi ea cu lacrimi ,,grele ca pietrele" şi ,,mari ca merele "văzând cum se meştereşte deja pe lume la crucea răstignirii Fiului ei.
  Colindele fac,de altfel,foartea adesea legătura între bucuria Naşterii lui Hristos şi jalea Patimilor Lui( Ardeal -Muntenia)
  Marea veselie a Naşterii poartă în ea şi dramatismul Patimilor,dar şi imensa bucurie ulterioar ,cea a Învierii.Sunt colinde în care patimile sunt prezente foarte amănunţit:
,,La naşterea lui Hristos
Toţi oamenii-au fost voioşi
Când au fost la răstignire,
Toţi am fost cu tânguire
Când a fost la'nmormântare,
Toţi am fost cu supărare
Vineri pe la doisprezece
Clopotele le trăgeau
Pe Iisus Îl răstigneau
Cuiele I le băteau
Sângele pe stâlpi curgea
Maica sfântă că-l oprea
Şi'n biserică-l ducea şi din gură-aşa zice:
Acesta-i sânge curat
Că-i din trup nevinovat
Acesta-i sânge cu milă
Că-i din trup fără de vină
Acesta-i sângemilos
Că-i din trupul lui Hristos "- Colind din Ardeal

 Într-un colind se spune chiar de acum,de la Naştere,căci Naşterea este numai un început de drum:
   ,,Bucură-te,Sfântă Cruce,
    Bucură-te,lumea-ţi cântă
    Şi-ţi cântă cu glas de jale
    Pentr-a lui Adam greşale
    Dar noaptea El o'nviatu
    şi pe noi ne-o mântuitu"
                Prin venirea lui Hristos ,pământul este acum primenit,înnoit ,înfrumuseţat
  ,,De când Domnul S'a născutu
Şi pământul s'a făcutu,
Şi cerul s'a ridicatu
Pe patru stâlpi d'argintu
Mai frumos împodobitu"
            Naşterea lui Hristos este ca o nouă facere a lumii care se repetă an de an
 În colinde sunt prezente atât începutul oamenilor din grădina Edenului 
  ,,Raiule ,grădină dulce,
De la tin',nu m'aş duce
De mirosul florilor,
De para făcliilor şi fumul tămâielor "
 Prin Naşterea lui Hristos în trup a devenit posibilă redeschiderea raiului.Pruncul abia născut ţine în mâini şi se  joacă cu chile raiului.
 Adam şi Eva ,a căror cădere este reanimată în numeroasele colinde ,sunt acum ,,recuperaţi"
tocmai prin Patimile lui Hristos.Se ştie că printe puşinii privilegiaţi a fi martor ai Naşterii se numără păstorii.În colinde,aceştia uneori sunt trei şi par a fi descinşi direct din Mioriţa
  Spune o cântare în Biserică ,luată din Evanghelia lui Luca(2,14)
   ,,Slavă între cei de sus lui Dumnezeu,pe pământ pace,între oameni bunăvoire "Este o cântare îngerească.E veselie pe pământ,dar e veselie şi mai mare în cer,unde în capul mesei stă Dumnezeu cu Fiul Său,înconjuraţi de ceata sfinţilor.Sfinţii cei mai prezenţi sunt Vasile,Ion,ale căror sărbători sunt aproape,Ilie,Toma .Dar cel mai des întâlniţi sunt Maica Sfântă şi Sfântul Ioan formând împreună cu Pruncul Hristos treimea rugătoare pe care Biserica o numeşte Deisis.Şi mai apar mereu şi cinstiţii trei Crai de la Răsărit,venind să se închine cu darurile lor simbolice :aur,smirnă şi tămâie.
  O seamă de colinde nu sunt lipsite de un umor sănătos,în ton cu sărbătoarea.Astfel ,într-unul din ele îl vedem pe ,,Crăciun bătrân ,cum vine el mereu ,deşi are un cal ciumpăvit,care ar trebui potcovit cu potcoave de colac,prinse cu cuie de cârnat,bătute cu baros de cardaboş,iar apoi adăpate cu o vadră de vinarsu"
 La sfârşitul colindării se cântă un colind de încheiere,prin care se urează gazdelor să rămână ,după trecerea colindătorilor,sănătoase şi voioase .Bucuria adusă de colindători nu-i ca orice bucurie trecătoare.Plata colindătorlor se făcea ,cu colăcei,covrigi,nuci,mere,poame,dar nu lipseau nici gologanii.
  În ziua de Crăciun ,după Liturghie,în multe locuri se colindă la biserică.Se împărţeau pizărei -nişte colaci speciali,alune,nuci,mere.
   Dar misiunea copiilor nu se termină odată cu colindatul din zilele de Ajun şi de Crăciun .Urmează ,sorcova, pluguşorul şi câte altele,până după Sfântul Vasile.Crenguţele puse în apă la Sfântul Andrei pentru sorcove erau date deja în floare-,,florile dalbe de măr ".În multe rânduri,colindele românilor ,născute la umbra Bisericii,se arată a fi o slăvire aPruncului Iisus .Ele exprimă simplu o teologie nebănuit de profundă.Felul în care se abordează temele arată o nesfârşită delicateţe.
 După atâta colindat,după atâtea pregătiri făcute întru întâmpinarea Naşterii Domnului,o anumită osteneală se insnuează în toţi,colindători şi colindaţi.
   Dar nu era bai ,căci ,,Ce ne-aduce Moş Crăciun?
                                         Tot ce e frumos şi bun "
  Uneori ,din toată sărăcia,cum se spunea alteori,din preaplinul dăruit de Dumnezeu,românul este chemat să nu uite că venirea lui Hristos s-a petrecut pentru ca el să fie creştin adevărat şi să nu uite de cei de lângă el care sunt necăjiţi sau,oricum,mai necăjiţi decât el.
                                     ,,Şi nu uita,române,când eşti vesel să fii bun !"

 Am ezitat  mult dacă în acst text să folosesc timpul trecut sau timpul prezent.Până la urmă am ales prezentul. Dacă cele de mai sus se păstrează,desigur,într-o măsură mai mică în satul românesc contemporan,ele se păstrează deplin ,negreşit,la Dumnezeu.
   Oricum,fiţi,dacă se poate,în rândul vestitorilor de bine către cei cu care aveţi îndeosebi de-a face:
                                                       ,, Voi,acum,copiilor,
                                                          Şi voi,buni părimţilor,
                                                          Lăudaţi şi cântaţi,şi vă bucuraşi..,
                                                         Că ni S'a născut Hristos,
                                                          să ne fie de folos "-Ardeal 
                                                  Text : Costion Nicolescu
                                      Mic tratat de iubire
                                                                                          
                              

                                          

                               

 

joi, 6 decembrie 2012

Sfantul Ierarh Nicolae

Sfantul Ierarh Nicolae s-a nascut in localitatea Patara din Asia Mica, in a doua jumatate a secolului al III lea. Participa in calitate de episcop la primul sinod ecumenic tinut la Niceea in anul 325. Sinodul a condamnat erezia lui Arie, conform careia Iisus Hristos nu este Fiului lui Dumnezeu, ci doar un om cu puteri supranaturale. La acest sinod este recunoscut drept un mare aparator al ortodoxiei. Atat de puternic a argumentat Nicolae si atat de incapatanat a fost Arie, incat, ingrijorat de ruptura care se putea face in Biserica, viitorul sfant i-a dat ereticului o palma in cadrul sinodului. De la palma Sfantului Nicolae a ramas obiceiul ca, in 5 decembrie, celor neascultatori sa li se dea o joarda in semn de avertisment. 
 
In colindele romanesti se canta, in plina iarna, despre florile dalbe, flori de mar. Daca ne intrebam de ce de mar, trebuie sa stim ca batranii nostri cunosteau ca acea joarda a Sfantului Nicolae trebuie sa fie una de mar, iar daca aceasta, pusa in apa, va inflori pana la Nasterea Domnului, insemna ca sfantul a mijlocit pentru iertarea celui caruia i-a dat crenguta flori albe.
Sfantul Nicolae a avut masura lucrurilor atat de buna, incat a stiut ca dupa mustrare se cere mangaiere si ca incercarile vietii pot fi pentru unii prea apasatoare. A daruit mult saracilor, a linistit pe intristati, a vindecat cu putere de la Dumnezeu pe bolnavi, aratand lumii slava Tatalui ceresc. A ramas in seama ierarhului Nicolae o poveste adevarata, dureroasa si miscatoare. Era un bărbat în cetatea aceea, dintre cei slăviţi şi bogaţi, care mai pe urmă a rămas sărac şi neslăvit, căci viaţa veacului acestuia este nestatornică. Bărbatul acela avea trei fete foarte frumoase şi acum, fiind lipsit de toate cele de trebuinţă, nu avea nici hrană, nici îmbrăcăminte şi cugeta să-şi dea fetele sale spre desfrînare, iar casa sa să o facă casă necurată, pentru sărăcia lui cea mare, ca doar astfel să aibă ceva de folos şi să cîştige pentru el şi fetele sale îmbrăcăminte şi hrană. Vai, în ce fel de gînduri necuvioase alungă pe om sărăcia cea mare! Deci bătrînul acela fiind în astfel de cugete rele şi gîndul său cel rău vrînd acum a-l aduce cu ticăloşie în fapt, Dumnezeu Care nu voieşte a vedea în pierzare firea omenească, ci cu iubire de oameni, se pleacă spre nevoile noastre, a pus bunătate în inima plăcutului Său, Sfîntul Nicolae şi l-a trimis spre ajutor către bărbatul care era să piară cu sufletul, prin însuflare tainică, mîngîind pe cel ce era în sărăcie şi scăpîndu-l din căderea păcatului.
Moare in anul 340, iar din anul 1087, moastele sale se pastreaza la Bari, in sudul Italiei.
 Nicolae este unul dintre numele personale cele mai indragite si mai raspandite. El este format din cuvintele grecesti: nike - victorie, biruinta si laos - popor, si are intelesul de "om ce face parte dintr-un popor victorios". Sarbatoarea lui are si numele de Sin Nicoara, o posibila derivatie din "Sanctus Nicolaus"
Sfantul Nicolae - Mos Nicolae
In traditiile romanesti Mos Nicolae are atributii straine de statutul sau ierarhic: apare pe un cal alb, aluzie la prima zapada care cade la inceputul iernii, , ajuta vaduvele, orfanii si fetele sarace la maritat, este stapanul apelor si salveaza de la inec corabierii si apara soldatii in timp de razboi.
   Sfantul Nicolae -este atât de iubit datorită blândeţi sale
Cei blânzi vor moşteni pământul, adică vor stăpâni pământul. Iar cei ce-şi ies din fire întru mânie se vor nimici din pământul lor.
Nemânierea este o dorinţă fără de saţiu de necinstire, după cum în oamenii lăudăroşi este o dorinţă de laudă. Blândeţea este o aşezare nemişcată a sufletului, care rămâne acelaşi şi la necinste, şi la cinste.
Blândeţea e o stâncă înălţată peste marea iuţimii, de care se sfarmă toate valurile ce se izbesc de ea, iar ea singură rămâne neclintită. Blândeţea este stânca de care se sparg toate valurile grele ale vieţii. Prin ea se întăreşte răbdarea, uşa înţelepciunii duhovniceşti.
Blândeţea este ajutătoarea ascultării, îndrumătoarea frăţiei, frâul nebiruinţei, curmarea mâniei, dătătoarea de bucurie, urmarea lui Hristos, însuşire îngerească, lanţuri pentru diavoli şi scut împotriva amărăciunii. În inimile blânde odihneşte Domnul, iar un suflet tulburat este un scaun pentru diavol. (Sf. Ioan Scărarul)
Prin blândeţe se nimiceşte stăpânitorul lumii acesteia. (Sf. Ignatie Teoforul)

Blândeţea vine dintr-un suflet mărinimos şi dintr-o cugetare sănătoasă.

Omul se pleacă în faţa dreptăţii, dar nu îngenunchează decât în faţa blândeţii! (Sf. Ioan Scărarul)
Deci, să biruim prin blândeţe pe cei care ne-au ofensat; să-i câştigăm prin evlavia noastră! Să lăsăm să-i pedepsească cugetul lor, şi nu mânia noastră. (Sf. Grigorie Teologul)
Însuşiţi-vă blândeţea, creaţi-vă din nou în credinţă, care este Trupul Domnului, şi în dragoste, care este Sângele Lui. (Sf. Ignatie Teoforul)





SF.IERH.NICOLAE AL MIREI MARE FACATOR DE MINUNI

Asculta mai multe audio diverse 




Acatistul Sf Ierarh Nicolae - Marian Moise

Asculta mai multe audio diverse

duminică, 11 noiembrie 2012

Ţinerea de mână


Viaţa noastră este alcătuită din mari evenimente,fericite şi nefericite,prevăzute şi neprevăzute,şi în mai mare măsură,din parcursul relativ mai calm dintre ele.În trăirea ei ,un farmec inegalabil şi binefăcător îl au gesturile simple,care pentru cei neimplicaţi direct în ele trec cel mai adesea neobservate.Un zâmbet,un cuvânt,un semn,o privire...
  Fiecare dintre noi le-a probat frumuseţea şi folosul,s-a bucurat de ele în clipe de poticnire.

  În gestică,rolul cel mai important,cel mai dinamic,cel mai lucrător îl au mâinile,dependent sau chiar independent de cuvânt.Prin mână coboară ,,vizibil " binecuvântările lui Dumnezeu,prin mână se transmite ,,vizibil " harul sfinţilor,prin mâini urcă la Dumnezeu invocările şi slăvirea noastră.
 Dar,din toată această antropologie posibilă a mâinii,doresc să mă opresc acum numai la ţinerea de mână.
Este un gest de comunicare de maximă duioşie ce ne însoţeşte pe parcursul întregii vieţi.
Întâia comunicare cu noul născut începe cu întinsul unui deget,pe care el îl apucă cu multă implicare.Îi dai la început un deget,apoi îi dai întreaga mână,şi ţinerea asta de mână rămâne o permanenţă pe parcursul primei copilării ,cel puţin.Ţinerea copiilor de mână este un gest aproape obligatoriu,întru protejarea lor.Ţinuţi de mână,ei se simt în siguranţă.Dar,în mod paradoxal,parcă şi mai protejat se simte cel care ţine de mână un copil (părinte,bunic etc).
            Ce fericire neprihănită mâna unui copil în mâna ta !

  Cu adevărat un dar al lui Dumnezeu,Care îţi devine,în felul acesta,parcă mai prezent.Ţinerea de mână a iubitei este un gest suprem.Cât foc sacru se transmite,câtă mărturisire! Şi cu câtă puritate,cu câtă simplitate!
Ce salt extraordinar în paradis mersul de mână al iubiţilor!În continuare,la nuntă,când sunt miri,li se pun mâinile una într-alta,în momentul în care preotul rosteste,în cadrul unei rugăciuni de binecuvântare,către Dumnezeu,invocarea,,Uneşte-i pe dânşii într-un gând;încununează-i într-un trup;dăruieşte-le lor roadă pântecelui,dobândire de prunci buni".Este o ţinere unică,pentru că,acum ,mâinile sunt de acelaşi fel,mâna dreaptă a mirelui ţine mâna dreaptă a miresei!Se petrece în faţa mesei altarului scoasă pentru acest eveniment în mijlocul bisericii,masă încărcată cu bunătăţi sfinte sau sfinţite;sfânta evanghelie,sfânta cruce,luminile plutind în sfeşnice,vinul din ,,paharul mântuirii",prăjiturile făcute din materii cu mare încărcătură iconică(grâu,apă,lapte,miere).Mai multe ţineri de mână dau înlănţuirea horei,cerc sfânt care închide întru deschidere comunicarea unei comunităţi,în ziua nunţii,la ,,Isaie,dănţuieşte"când Însuşi Dumnezeu este prins acolo,ca odinioară în Gana Galileii.

                  Vezi uneori şi bătrâni ţinându-se de mână..
.Ne aducem aminte de poezia aceea,atât de delicată,a lui Minulescu, Acuarelă: ,,În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână/Un bătrân şi o bătrână-/Două jucării stricate-/Merg ţinându-se de mână....".Poate că unora li se par puţin caraghioşi,dar câtă înduioşare mărturiseşte această veche legătură de iubire,astăzi încă arzând domol şi păstrător,cuprinde în el gestul lor,cu gust de amurg al unei zile frumoase.....căci cât o zi li se pare acum a fi fost viaşa lor....

O comunicare întru încurajare cu un bolnav şi,mai mult încă, cu un muribund se face în mare masură prin intermediul ţinerii mâinii lui între ale tale.
    Trup şi suflet fiind alcătuirea noastră, numai cuvântul nu este de ajuns.
Unde mai pui că uneori el nici nu mai razbate până la acela.Se pare că limbajul mâinilor este mai potrivit în astfel de situaţii limită.Există în acest sens mărturia mitropolitului Antonie al Surojului..La patul unui bolnav:

,,Să ştiţi să rămâneţi în tăcere.Să înceteze vorbăria,lăsând locul unei tăceri profunde,atente,pline de o caldă purtare de grijă.Nu e deloc uşor să înveţi să păstrezi tăcerea.Luaţi loc,luaţi mâna bolnavului şi spuneţi liniştit
:<< Îmi pare bine că sunt cu tine...>>Apoi păstraţi un moment de tăcere.Să fm prezenţi fără a vântura o mulţime de cuvinte nesemnificative sau de emoţii superficiale.Fie ca vizita voastră să-i aducă bolnavului bucurie şi convingerea că şi pe voi vă bucură prezenta lui"
 La căpătâiul unui muritor :
                   ,,Voi rămâne lângă tine. La început vom discuta,tu îmi vei vorbi despre satul tău,despre familia ta,Apoi tu vei începe să te simţi slăbit şi nu vei mai fi în stare să vorbeşti,dar vei putea să mă priveşti.Îţi voi lua apoi mâna.La început vei ţine ochii deschişi şi mă vei vedea,apoi îi vei închide şi nu mă vei mai putea vedea,nu vei mai avea puterea să-i deschizi,dar îmi vei simţi mâna în mâna ta sau 
mâna ta în a mea. Încetul cu încetul te vei îndepărta.Îmi voi da seama de asta şi, la intervale repetate de timp,îţi voi strânge mâna ca să simţi că nu am plecat şi că sunt mereu aici.La un moment dat nu vei mai răspunde la strângerea mâinii mele pentru că nu vei mai fi aici.Mâna ta mă va slăbi şi voi şti atunci că ai plecat.Iar tu vei şti că până în ultima clipă nu ai fost singur..."

  Mi-a vorbit despre binefacerile acestui gest direct,aproape singurul la sfârşit,Andreeea B,directoare a hospice-ului ,,Sfânta Irina",care are de-a face ,zi de zi ,numai cu bolnavi în stadiul terminal:
,,Tu mărturiseşti prin fapta ta,prin gestul pe care îl faci la patul bolnavului.....Prin exemplu tău personal.Felul în care eu mă duc şi îl ţin de mână...Sunt situaţii în care chiar nu e nevoie să spui nimic.Orice cuvânt e de prisos.O strângere de mână ,un zâmbet pot ....şi chiar cântăresc mai mult "
  Câteodată ,ţii mai îndelung mâna celuilalt între ale tale,spre a-ţi arăta mai apăsat compasiunea şi încurajarea sau spre a-ţi mărturisi dragul şi simpatia.
  Ţinerea de mână este mai greu de folosit ca gest simplu amical...deoarece presupune un anumit tip de mare intimitate,o tandreţe,care nu se potriveşte oricând şi oricum.
   Dintre gesturile fizice ,ţinerea de mână este cel mai decent gest de iubire,reprezintă atingerea cea mai curată,protectoare,pentru că păstrează o anumită depărtare care apropie şi mai tare.Într-o
 astfel de situaţie eşti mai ferit de păcate,inclusiv de cele cu gândul.
Când unul din cei doi este mai puternic,fie şi numai aparent.ţinerea de mână înseamnă purtare (de mână),înseamnă şi ducere (de mână)
 Totdeauna este însoţire de bunăvoie,împreună pornire la drum în aceeaşi direcţie .Mai mult chiar,în cazul iubiţilor,împreună alergare liberă şi bucuroasă.
   Ţinerea de mână arată o anumită dăruire de sine,sufletească îndeosebi.Cei doi devin prin mâinile lor vase comunicante.Este iubirea care se comunică între două fiinţe.Deşi pare fragilă,este o legătură extrem de puternică,în momentul exprimării ei.Nimeni nu poate interveni între cei doi,fără numai Dumnezeu cu harul Său,ca să adauge...
  Oricum ţinerea de mână înseamnă şi susţinere,sus-ţinere,ţinere de inimi sus, cum suntem chemaţi şi îndemnaţi la Sfânta Liturghie,înainte ca Hristos să pogoare minunat în Sfânta Euharistie.

      Dar,iată şi gestul suprem al luării de mână!
În scena iconografică ortodoxă a Învierii,
Adam şi Eva sunt traşi de mână din iad de Hristos.
El le dă o mână de ajutor,o mână salvatoare=mântuitoare
  Noi suntem chemaţi ca, în prelungirea gestului Său,destinat fiecăruia dintre noi pentru a ne scoate din iadul ne-păsării noastre,săîncercăm,pe cât posibil,să întindem o mână de ajutor celor cu care ne este dat să ne întâlnim şi să ne însoţim pe parcursul acestei vieţi complicate.
 Să ne ţinem de mână într-o curată şi înflăcărată iubire,prindere de curaj....întărită în nădejde!

sâmbătă, 27 octombrie 2012

Caracterul psihosamatic al comunicarii


 Ţinerea de mână - comunicare gestuală,este parte a unui dialog interior,care nici nu începe si nici nu poate sfrâşi în pat,ea este o dăruire reciprocă ce se regăseşte în gesturi,face parte din comunicarea umană firească.

Psihosomatic-orientare în medicină care explică maladiile fizice, tulburările morbide ca răsunet somatic al unor disfuncții sau a unor cauze extreme stresante,ori denaturate ,pervertite

Îmbrăţişarea sau mângâierea-manifestări prin care toate creaturile vii caută îndeobşte căldură,încurajare şi care în special la copii,se identifică cu însăşi viaţa.



      Mult înainte ca atracţia erotică să apară la copiii ,ei învaţă că simţămintele difuze care îi îndeamnă la o cunoaştere reciprocă a celuilalt sunt rele.Gradul de disconfort pe care îl poate da o astfel de prejudecată poate varia de la perplexitate pentru unii,ruşine pentru alţii,şi vinovăţie pentru restul.Copiii preiau de la maturi ideea că trupul uman este spurcat , goliciunea trebuie evitată cu orice preţ,iar dacă ar fi pus în situaţia s-o priveşti este taxat cu un rău imens,iar cu mult mai primejdios este să îmbrăţişezi sau să fi îmbrăţişat de cineva ori să ţi de mană o persoană.
  Lecţia aceasta este învăţată de timpuriu şi se înrădăcinează adânc cu strigătul ,,nu atinge" care se aude fără încetare.
                  ,, Să fii atins este rău ,să îl atingi pe celălalt copil nu este permis "-o asemenea interdicţie înţeleasă greşit şi aplicată condamnă definitiv posibilitatea unei legături de dragoste autentică,şi se sfârşeşte în imposibilitatea de a se mai atinge în sentimente.Interdicţiile pot să fie difere în funcţie de vârsta copiilor şi de principiile familiei,dar mesajul este clar ,copiii nu trebuie să se atingă unul pe altul.Acolo unde s-a adâncit sentimentul că atingerea,îmbrăţişarea este ceva păcătos,opreliştile părinteşti se întipăresc atât de adânc în sufletul copilului,încânt  nu vor mai putea fi şterse niciodată.Din păcate, părinţii sunt de cele mai multe ori un exemplu negativ pentru felul în care poate fi evitată îmbrăţişarea,plecând chiar de la relaţia lor de zi de zi.
 Nu-şi ating unul altuia nici măcar mâna,ca să nu mai vorbim de faptul că rar ajung să se mai simtă în largul lor când îşi îmbrăţişează proprii copii,aceasta în ciuda faptului că copiii tânjesc în continuare după astfel de manifestări ce ţin de  tandreţe.Părinţii de genul acesta ajung să nu-şi mai permită o exprimare spontană a sentimintelor prin mijlocirea trupului,cum ar fi îmbrăţişarea sau mângâierea,manifestări prin care toate fiinţele vii caută căldură şi încurajare şi care în special la copii,se identifică cu însăşi viaţa.
 Există studii demne de crezare care susţin că de îmbrăţişare depinde dacă copilul nou-născut va trăi sau va muri.S-a constatat că indicele de mortalitate este foarte mare în maternităţile unde hrana ,îngrijirea pruncilor sunt în general foarte bune,dar lipsesc gesturile de afecţiune,precum mângâierea şi îmbrăţişarea.
   Concluzia este că stimularea prin atingere are un caracter VITAL  pentru dezvoltarea nou-născutului şi că privarea copilului pune în pericol însăşi dezvoltarea lui sănătoasă.Nimeni nu a calculat consecinţele limitării prin atingere la copilul de vârstă preşcolară,dar se vede uşor că,prin aceasta,are loc o anumită pervertire deloc neglijabilă a unor tendinţe curate,dorinţa lui de a îmbrăţişa pe alt copil asociindu-se din păcate cu sentimente de ruşine şi vinovăţie.Între timp va afla că nu trebuie să-i atingă pe ceilalţi şi,cu toate că nu înţelege raţiunea acestui fapt,pierde putinţa de a mai îmbrăţişa spontan sau de a ţine de mână un prieten când se plimbă cu el, toate  aceste gesturi  prin care prietenii îşi arată unul faţă de celălalt  sentimente de tandreţe încep să fie percepute ca lucruri ruşinoase.
                       Se poate spune că nevinovăţia deja a dispărut...
  Pe măsură ce copiii cresc,elenul de a îmbrăţişa se preface într-o tendinţă către ironie şi încăierare,spre dispute şi ciocniri,batăi,care vor da adolescenţilor,măcar acum,ocazia de a avea o anumită atingere trupească.În aceste momente tinerii simt că au scăpat de sub influenţa părinţilor,dar se înşeală amarnic,deoarece modul lor de comportament esenţial a fost deja fixat de convingerile care le-au dominat întreaga copilărie.
  Îmbrăţişarea,ca mod spontan de exprimare a tandreţei şi a prieteniei (camaraderiei),limitată în mod dramatic la vremea copilăriei,devine doar  provocare sexuală,şi astfel când există între doi îndrăgostiţi o relaţie trupească,îmbrăţişarea ca mijloc de comunicare non-verbală ajunge să fie pervertită dacă nu chiar desfiinţată cu totul,deoarece conform principiilor învăţate din familie şi societate,îmbrăţişatul constituie doar o etapă premergătoare,inevitabilă,care deschide calea actului ce va sfârşi în pat,ceea ce desigur este neadevărat.Iar  în momentul în care încep să doarmă împreună,unele perechi ţin să adopte filosofia promovată de acele manuale de ,,specialitate" care tratează ,,cum s-o faci" în care se acordă mult spaţiu ,,tehnicii " îmbrăţişării.
 În aceste cazuri dragostea este condusă într-o zonă impersonală,în care partenerii se regăsesc reduşi doar
la funcţia unor organe,îndepărtându-se tot mai mult de sentimente şi dragostea devine ceva ce poate fi folosit sau mânuit cu dibăcie,şi nu o realitate ce trebuie şi poate fi trăită cu o mare intensitate sufletească .
  
 Până la urmă ,ei vor înţelege că totul ţine de îndemânare,precum învăţarea unei meseri sau sport de performanţă,pentru a fi ,,profesionist " în cele ale dragostei este necesar ca cineva să ştie doar cum să-şi mişte mâna şi unde să-şi pună gura sau limba.  Trist...
 Unirea se limitează astfel la întâlnirea unor organe sau părţi anatomice luate separat,,amputate "de restul trupului unde inima si sufletul nu-şi mai găsesc locul.Astfel ,în numele eliberării sexuale,oamenii nu mai sunt chemaţi să înveţe cum să îmbrăţişeze un alt om,ci cum să exploateze mai bine trupul celuilalt.
 Părerea că,, tehnica "şi că ,,practica" face desăvârşită experienţa erotică nu este  nouă.Înainte cu mulţi ani,ideea aceasta îşi găsea expresia în cuvintele romancierului francez Honore de Balzac,care susţinea că atunci când o femeie se dăruieşte trupeşte unui bărbat este ca şi cum s-ar pune o vioară în mâinile unei gorile.
Prin această observaţie Balzac intenţiona desigur să facă un compliment femeii;dar de fapt descria femeia ca pe un instrument ce poate fi folosit,evident,spre plăcerea celuilalt.Însă Balzac deplângea şi neputinţa gorilei de a face muzică de  bună calitate,chiar şi atunci când dispune de un instrument atât de sensibil precum este femeia.
  Această asociere a femeii cu un,, instrument  sexual" stăruie atât în mintea bărbatului cât şi în mintea femeilor contemporane.O confirmare foarte semnificativă vine chiar din partea femeilor,în special a celor care luptă pentru egalitatea sexelor.Multe dintre aceste femei se fac ecoul desăvârşit al lui Balzac,insistând că în timpul relaţiei trupeşti bărbaţii sunt ca nişte gorile care nu ştiu să ,,exploateze" mai bine femeia,având pretenţia ca gorilele s-o facă într-un mod cât mai satisfăcător.Acest lucru condamnă definitiv stabilirea unei legături de dragoste autentică.Preocuparea obsesivă cu tehnicile de folosire a celuilalt transformă persoanele în obiecte,şi astfel îmbrăţişarea devine o ştiinţă a excitării spre satisfacerea voluptăţii,în loc să fie împartaşirea
 unor sentmente,dragostea se transformă mai degrabă într-un schimb de servicii care deteriorează legătura reală a celor îndrăgostiţi.
 Se ajunge la situaţia în care niciunul nu mai preţuieşte unicitatea celuilalt ,iar în cazul de ceartă sau despărţire tot ce are de făcut un iubit,este să caute pe cineva care va fi în stare să execute mai satisfăcător mişcările specifice unei relaţi trupeşti.
 Când însă îndrăgostiţii se preţuiesc unul pe altul ca persoane urmărind realizarea unei legături trainice,adevărate bazată pe dragoste,este necesar să evite greşeala fatală de a crede că îmbrăţişatul este doar un mijloc pentru atingerea unui scop specific relaţiei sexuale.
  De fapt îmbrăţişarea este un mod fundamental de comunicare,este glasul tăcut care evită cursele cuvintelor,atunci când este chemat să dea expresia anumitor dispoziţii cu un caracter deosebit.
Cuprinderea în braţe a celuilalt întinde o punte separaţiei naturale,pe care nici un om nu poate s-o evite,şi care dă sentimentul unei puternice legături între doi oameni.Atunci când întind mâna unul către altul în mod spontan e o comunicare gestuală,iar cei doi îndrăgostiţi se ating îm aceeaşi măsură în care reuşesc s-o facă şi prin cuvinte,confirmându-şi astfel încrederea pe care o au faţă de celălalt printr-o permanentă reînnoire a dăruirii reciproce ce se regăseşte în gesturi.
Având în vedere că este parte a unui dialog interior,care nici nu începe şi nici nu se poate sfârşi în pat,actul îmbrăţişării celuilalt îi ajută să se simtă mai siguri unul pe altul.
   Când înt-o legătură de dragoste nu există aceasta siguranţă interioară şi exterioară,atunci îndrăgostiţii se pot atinge trupeşte ,dar nu se ating în sentimente. Pentru doi parteneri în dragoste această situaţie este foarte dureroasă,dacă nu chiar tragică...Greu se poate închipui ceva mai bine ticluit,în sens negativ,care să-i umple de disperare şi mânie ,de singurătate în doi,de ruşine şi deznădejde ,pe cei care,în tăcere şi obscuritate,trebuie să se atingă şi să fie atinşi de un partener indiferent sentimental,ştiind că gesturile de tandreţe ale aceluia sunt numai şi numai pentru satisfacţia trupescă.În aceste condiţii îmbrăţişarea nu exprimă nici căldură şi nici apropiere.Este un gest plat care aşteaptă ceva în schimb şi care conduce doar la ceea ce are pretenţia să obţină,adică oferirea unui serviciu.
  Este crucial pentru noi să înţelegem că  îmbrăţişarea , ţinerea de mână,ca şi vederea,gustul,auzul,reprezintă pentru făptura umană nevoi şi activităţi organice indispensabile.Îmbrăţişarea unui semen satisface adânca noastră nevoie pentru o prezenţă şi mai substanţială a celuilalt în viaţa noastră,care conduce la o comunicare deplină cu celălalt.
  Când cineva se apropie de partenerul său sufleteşte,sentimental şi duhovniceşte,este firesc să simtă nevoia de a-l atinge şi trupeşte.Orice tip de comunicare umană are în mod normal un caracter psihosomatic,presupunând o dimensiune trupescă,tot aşa cum există una sufletescă şi duhovnicească.
 Numai o concepţie deformată,dualistă ,în esenţa ei,despre firea umană identifică îmbrăţişarea oamenilor cu lucrarea de procreere, legând-o neapărat de activitatea sexuală.Acest lucru este dezgustător să se confunde  cu orice prilej îmbrăţişarea cu actul de împreunare.Această identificare nu este specifică firii umane,ci este impusă de o anumită înţelegere anormală ,dominantă,în zilele noastre,deseori fiind cea ma importantă cauză a imoralităţii în dragoste,deşi pare să urmărească exact contrariul.

 


sâmbătă, 6 octombrie 2012

Dualismul si criza de identitate


     Dualismul este concepția filozofică potrivit căreia la baza existenței stau două principii opuse și ireductibile: materia și spiritul, corpul și sufletul, binele și răul

   Puritanismul este o  doctrină a unei secte prezbiteriene din Anglia și Scoția care luptă pentru curățarea cultului și a dogmelor religioase de rămășițele catolicismului, rigorism exagerat privind respectarea preceptelor religioase și morale

  Termenul masculinitate-provocatoare,sexualizata da inteles de mascul de prasila;insa in ceea ce-l priveste pe om,termenul se refera la instinctul de reproducere,dublat de patima,care este gata de a se impreuna,fara intentia de a intemeia vreo familie ori o relatie sufleteasca bazata pe dragoste  si care presupune doar  o permanenta atitudine provocatoare la adresa celuilalt de sex opus(femeie-barbat). ,,Indragostitul "cu o astfel de orientare sufleteasca si trupeasca se indreapta in permanenta catre  un anumit tip de satisfactie ce nu se deosebeste prea mult de ceea a unui animal in calduri. 

   In  societatea noastra din pacate conceptia masculin-provocatoare  asupra dragostei ,domina intr-o asa de mare masura incat cel ce ii este deja tributar nu mai are nici o putere sa se descotoroseasca de ea.Temelia ei poate fi aflata in puritanism si in viziunea dualista despre om care au dominat si domina Apusul,fiind accentuata de criza de identitate,care chinuie mai mult sau mai putin intreaga umantate.
  Cu cat un barbat se indoieste mai mult de barbatia sau capacitatea lui erotica,cu atat mai mult se manifesta
  si simte nevoia sa se comporte ca un animal de prasila(gata de monta).Acelasi lucru este valabil si in ceea ce priveste femeia,care este obligata sa adopte un comportament similar,cu atat mai mult cu cat se simte neglijata din punct de vedere erotic.Tragedia la care conduce aceasta situatie este de neimaginat intrucat,pe de-o parte,barbatii sunt cuprinsi de o continua neliniste,socotind ca purtarea lor nu este destul de provocatoare sexual,fapt care ar putea provoca dispretul femeilor,iar pe de alta parte femeile sunt cuprinse de o neliniste asemanatoare,de teama sa nu determine din acelasi motiv( lipsa unui sex-appeal) dispretul barbatilor În aces fel,atat barbatii cat si femeile ajung sa adopte un comportament care, in esenta este cu totul impotriva iubirii,si care nu numai ca nu satisface nevoia lor de dragoste reala,dar devine si pricina unui chin fara de sfarsit.
    Conceptia masculin-sexualizata nu se limiteaza doar la un comportament erotic ce cauta destindere sau relaxare sexuala, ci devine un intreg mod de viata, fixand in special pentru barbati,un anumit tip de comunicare,vocabularul pe care il folosesc,glumele si bancurile preferate,modul in care sofeaza,performantele de care fac dovada la fumat la bautura si tot felul de alte trivialitati.Perceptia aceasta deformata isi pune amprenta pe fiecare manifestare a vietii lor.Aceasta intelegere gresita asupra dragostei , nu face decat sa deformeze intr-un mod dramatic chipul barbatului,provocandu-i infirmitati sufletesti tragice.Una din cele mai dezastruoase infirmitati ,pe care o provoaca barbatului aceasta conceptie denaturata,este incremenirea totala a tandreteii sau subminarea totala a capacitatii lui de a exprima si de a primi tandretea celulalt ,preschimbandu-se cu totul nu numai intr-o fiinta de neiubit,dar si intr-o persoana chinuita ,care se dezumanizeaza continuu sub toate aspectele.Si toate acestea se intampla pentru ca nu mai poate exprima si implini in mod real nevoia cea mai adanca si mai umana a lui,aceea de a iubi cu toata fiinta.
  Partea tragica este data de faptul ca situatia creata nu numai ca nu ofera multumire partenerilor,ci naste neliniste si devine o povara,asezand deasupra tuturor o plictiseala vecina co moartea in relatia lor.Doua ar fi cauzele care conduc la experiente erotice nelegitime;pe de o parte ,plictisul indus de obligativitatea relaxarii sexuale a celuilalt,intarita si de convingerea gresita ca acesta este scopul insotirii legitime ,iar pe de alta parte,nasterea sentimentului ca, pana la urma,dragostea nu poate inflori in legimitate.Prin urmare ,sotia(sau viitoarea sotie) ajunge sa se identifice cu:obligatia si cu plictisul,cu grija de famile,cu rufele proaspat spalate si calcate,cu mancarea bine pregatita,in timp ce sotul(ori viitorul sot)se identifica cu cele economice,cu mijloacele de trai, cu banalitatea si ,in final,cu lipsa de sens.
 În aceste conditii,nevoia de tandrete si de joaca trebuie sa-si gaseasca implinirea oriunde in afara casatoriei,mai ales in faradelege,in subterana vietii,in cele care sunt necurate prin ele insele.
  Infirmitatea sufleteasca de care sufera omul zilelor noastre ,isi pune amprenta asupra capacitatii lui de a simti si de a exprima tandrete,de a comunica cu celalalt prin intermediul trupului sau.
         De ce oare?
   În primul rand pentru ca a omul a uitat ori nu vrea sa inteleaga ca el, esteo alcatuire psihosomatica ,ceea ce face ca toate manifestarile lui sa aiba pana la urma un caracter dual,suflet si trup,si in al doilea rand pentru ca s-a trecut la ideea pervertita de sexualzare a trupului  pentru un pacat care este al spiritului (functia cugetatoare,rationala,logica a omului) sau al duhului.Întrucat duhul este cel care cugeta trupeste,in spatiul duhului ar trebui sa aiba loc si aceasta interventie curatitoare .Atfel ,oricat al trata trupul ca tap ispasitor,nu vom obtine nimic bun,afara de cultivarea unei ipocrizii care isi cauta justificarea.
   Daca inima ta ar fi curata toata faptura ar fi pentru tine o oglinda a vietii si o carte plina de sfinte invataturi,

daca ai fi asa cum ar trebui sa fii, bun si curat, toate ti-ar sluji spre bine.Nimic nu pateaza si intunica inima omului mai mult ca iubirea diverselor patimi.Ochiul curat vede lumea şi tot ce este în lume; iar ochiul în care a intrat patima  nu poate nici să se uite, nici să vadă.
      “Omul are nevoie de dragoste. Viata fara duiosie si fara iubire nu e decat un mecanism uscat, scartaitor si sfasietor.”  Victor Hugo
                        Singura anomalie a omului  este din pacate  incapacitatea de a iubi.