Motto

Sacrificiul sacrificiilor e acela de a suferi si a muri pentru pacatele pe care nu le-am comis( ele nu sunt in Mine ) dar Le-am asumat si asta numai Iisus Hristos a facut !
Să biruiesc lipsa de măsură a răului printr-o iubire şi un bine fără măsură pentru că nimic nu dăinuie în afara iubirii !
Textele ce le pun la dispoziţia cititorului nu au intenţia să ofere răspunsuri finale,oferirea lor este parte a unui proces continuu de căutare,atât a mea cât şi a voastră.
Dumnezeu să vă binecuvinteze !



duminică, 30 iunie 2013

Fiul risipitor

                                     Sfanta Evanghelie dupa Luca cap. XV, 11-32

                    “Zis-a Iisus pilda aceasta: un om avea doi fii.
     Şi cel mai tânăr din ei i-a zis tatălui său: Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine. Şi el le-a împărţit averea.
     Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea trăind în desfrănări.
     Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsî.
Şi ducându-se, s-a alipit de unul din locuitorii acelei tari, si acesta l-a trimis la tarinile sale sa pasca porcii.
     Si dorea sa-si sature pantecele din roscovele pe care le mancau porcii, dar nimeni nu-i dadea.
Dar venindu-şi în sine,a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame !
     Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, greşit-am Cerului si faţă de tine;
nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.
    Şi sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă şi, alergând, i-a căzut pe grumaz şi l-a sărutat.
      Şi i-a zis fiul: Tată, greşit-am Cerului si faţă de tine şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.
22. Si a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi-i degrabă haina cea mai scumpă şi-l îmbrăcaţi, şi inel puneţi-i pe mână, şi încălţăminte în picioare;
şi aduceţi viţelul cel îngrăşat, înjunghiaţi-l şi, mâncând, să ne veselim;
căci acest fiu al meu era mort şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. 
     Şi au început să se veselească.
Iar fiul lui cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri.
Şi chemând-o pe una din slugi, a întrebat: Ce sunt acestea ?
    Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos.
          Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl său, iesind, îl ruga.
Iar el, răspunzând, i-a zis tatălui său: Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată nu ţi-am călcat porunca. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei;
dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, pentru el ai înjunghiat viţelul cel îngrăşat …
       Iar el i-a zis: Fiule, tu-ntotdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt.
Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.
                       Amin.”
~~~+~~~
    Va trebui să recunoaştem un fapt : că toată lumea care a vorbit despre această mare taină a lui Dumnezeu , s-a oprit invariabil la fiul cel risipitor.  Şi s-a mers până acolo încât ,, s-a instaurat " o anumita mentalitate de care au cam profitat cei care erau foarte dispuşi să fie risipitori , fiindcă nu le plăcea să fie cuminţi .Şi au fost situaţii -şi poate fiecăruia din noi ne-a trecut prin cap ,cum că Evanghelia ,Hristos, creştinismul ar avantaja pe risipitori .Iar realitatea cam asta este .Pentru că nici o altă doctrină care a dominat istoria lumii în diferite părţi ale ei şi în anumite epoci ,nici una nu a împins lucrurile sau nu le-a lăsat să cadă ,până la nivelul pe care îl observăm astăzi în lumea creştină .
   Şi atunci nu cumva s-a împlinit destinul tragic al celui de-al doilea fiu ,fiul risipitor ? Destinul său e dus până la capăt şi fără întoarcere - se pare .Sau ar putea să ni se pară că lumea din cădere,din risipa ei
nu mai are nici o şansă ,nici o putere de întoarcere .
    Dar s-a înţeles greşit , pentru că s-a insistat pe  situaţia fiului risipitor neglijându-se
impardonábil ( o greşeală  de neiertat ) destinul celuilalt .Pentru că, în primul rând , trebuie să ne punem această întrebare : de ce nu apare lunima nici în dreptul fiului cel mare  ?
  Aici e clar avem de-a face cu drama teribilă ,întuneric ,la un moment dat este o străfulgerare de amintire bună şi întoarcere ,forţă de a se smulge...
De ce are fiul cel mare drama lui ? Dar de ce cuminţenia ,bunăoară ,nu rezolvă ? Ce îi lipseşte fiului cel mare ? De vreme ce el nu face rău, de ce nu este bine ? De ce nu este el exemplu ?
De ce nu este el puterea Evangheliei ? Căci nu el este puterea acestei Evanghelii, şi drama este imensă . Şi ne putem pune întrebarea , la fel  ca acesta , cum el care nu a făcut nici o risipă ,n-a
 fost mulţumit ?Răspunsul este unul singur : fiului cel mare îi lipseau prietenii. Fiul cel mare nu iubea .
    Şi atunci Evanghelia, Hristos ,creştinismul, Biserica nu urmăreşte decăt un singur lucru.
                                                               IUBIREA
Dar pe care iubire nu o avem nici cei răi , nici cei buni...Şi aceasta este foarte trist că nici cei buni nu iubim...
 Noi ,cei buni de aici ,care suntem la  Casa Tatălui nostru , Cel ceresc , dacă întrebi pe cine iubeşti, pentru cine v-aţi da viaţa ,să-l salvaţi din groapa în care a căzut ...Şi câţi nu au căzut  din jurul nostru,chiar din familiile noastre, şi avem cel puţin unul dacă nu toţi din familie, în afară de mine cel venit în biserică, zis cel cuminte, dar care am acasă mulţi căzuţi . De ce nu reuşim să-i 
scoatem de acolo ? De ce nu avem funia iubirii să i-o aruncăm până în adâncul iadului unde a cazut ?                                                         Nu avem !
   Şi să înţelegem mai bine situaţia reală a fiului cel mare ,de care nu s-a ocupat predica celor două milenii , pentru că este şi foarte greu şi foarte subtil să descoperi răul în atâta bine ?
 Omul era cuminte, era muncitor, venea de la ţarină ,era în casa tatălui ...El venea ostenit şi împovărat şi tatăl îl primise pe cel mic şi se desfătau. Orice logică cuminte nu poate să nu-i dea dreptate celui mare .
 Dar nu facem nimic cu această dreptate ,căci ea îngheaţă ;ea nu depăşeşte acel echilibru fix ,ea nu are nebunia curajului de a fi şi altceva decât ceea ce este ceea ce organic eşti .
    Ştiţi în ce constă drama şi unde anume începe drama fiului cel mare ? Ştiţi ci ne este fiul cel mare ?
Este omul în rai. Pentru că fiul cel mare se afla în condiţia raiului pământesc ,era cu tatăl lui ,avea linişte,avea iubirea tatălui .În rai s-a aflat fiul lui Dumnezeu. Adam , şi din rai a căzut .De ce a căzut Adam din Rai unde avea de toate ?  El nu avea ceva : nu iubea . Adam nu şi-a iubit femeia .De aceea raiul nu există în afara iubirii .Ba mai mult,când ajunge iubirea în iad, acesta dispare şi se face rai. Şi când nu este iubire în rai ,se face raiul iad .Aceasta este marea taină . Adam nu i-a spus niciodată femeii lui că o iubeşte .
  Ea l-a iubit pe el.Se spune că l-a iubit acolo, când gustând din măr şi văzând ea că este frumos mărul, atunci din cunoaştere i-a dat şi lui, din iubire i-a dat ,căci dacă nu l-ar fi iubit, dacă nu l-ar  fi dorit ,şi a dorit să descopere ceea ce descoperise -poate pe o cale greşită- nu i-ar fi dat.
      Ce a îndreptat calea ce greşită , ca şi a fiului risipitor, ca şi a femeiei  care  făcuse adulter şi urma să fiu omorâtă cu pietre  ---a fost iubirea .Iubirea care -spune Sf. Pavel -nu cade niciodată
Aceasta este marea dramă pe care -din păcate  -Biserica nu a sesizat-o .Adam nu a iubit şi a pierdut raiul .
   Biserica nu a iubit şi a pierdut totul. Şi-a pierdut lumea ,pe care nu o mai are ,pentru că nu a iubit-o .
Căutăm în Crez  şi găsim toate cuvintele acolo, dar unul singur lipseşte : iubire. Şi atunci o Biserică fără iubire mai este ? O Biserică în care nu se iubeşte , în care numai se persecută ,se condamnă, în care se aleargă numai după avere ,nu mai vede pe cel sărman..pe cel îndurerat ,pe cel împovărat...Avem cohorte nesfârşite de copii ai străzi şi multe alte nenorociri. De ce nu a putut Biserica să-i salveze pe oameni ? 
                                                    Pentru că nu i-a iubit !
  Le-a poruncit şi i-a  ameninţat cu flăcările iadului. Dar de ce nu i-a ameninţat cu iubirea raiului? Aceasta este drama fiului cel mare !Este imensă ,este mult mai mare decât a celuilalt .
   Fiul cel mic , la fel ca Eva , au greşit ;dar nu cumva au greşit pentru că au iubit prea mult ?
Pentru că Hristos nu putea să greşească atunci când spune un lucru care a scandalizat pământul ,dar care parcă nu s-a auzit pe pământ  :" De aceea zic vouă , i se iartă ei păcatele cele multe , pentru că a iubit ,,
  Prin urmare , nu păcatele contează ,ci iubirea. Şi unde este iubire păcatul nu are nicio şansă .Dar unde nu este iubire, nu are nicio şansă dreptatea. Ne referim la fiul cel mare şi nu  spunem doamne-fereşte acest lucru ,că-l urâm ,noi îl iubim, dar problema e mare pentru că nu iubeşte el şi atunci stai să te întrebi câtă iubire trebuie să pui tu acolo ,să înmulţeşti iubirea,infinită pentru el 
Aşa a făcut Dumnezeu şi în mod sigur i-a dobândit pe amândoi.Căci dacă a reuşit să-l dobândească pe cel pierdut nu putea să nu-ldobândească şi pe fiul mare. Este limpede că avem de-a face cu o împărtăşire de fiinţă .Nu mai face diferenţă între el şi fii .Prin urmare nu ai ce îi reproşa şi în mod cert i-a dobăndit pe amândoi .Dar câtă iubire i-a trebuit Tatălui  ?!
      Şi este tare greu să iubeşti .Şi totuşi fără iubire nu dobândeşti nici pe cel bun,nici pe cel rău .
Să ne ajute bunul Dumnezeu ,să ne dea iubirea. Restul se adaugă nouă. Amin!
   
                                                                         Pr.Prof. Ion Buga

luni, 24 iunie 2013

Inima mea , o insulă în oceanul nemărginit al tristeţii

                                                   Confesiune



    Înlăuntrul universului sunt un organ de simţ al tristeţii.Fiecare făptură coboară în inima mea câte o picătură întunecată de tristeţe,de îndată ce mă apropii de ea.....şi am lacrimi pentru durerea fiecăruia....Nu mă luaţi în râs ,o,voi ,cei care aţi fost făcuţi din râs.! Îmi vine greu să râd într-o lume în care freamătă tristeţea,clocoteşte durerea, bântuie moartea!
   Din cauza tristeşii,eu râd foarte rar ,mai mult am un zâmbet trist....Îmi amintesc,acest pământ a fost cândva Raiul ,era copilăria...O,ce amintire mă animă,purtându-mă din bucurie în bucurie,din nemurire în nemurire ...aveam în mine bucuria de a fi pur şi simplu...Bucuria aceasta o găsim mereu la copii până la 7 ani.
      Copilul nu se bucură în virtutea, a ceva,el este bucurie,adică are în el o bucurie pură,bucuria de a fi.
                                                            Iar  acum ?
    Întunericul mi-a acoperit ochii. Gândurile mele picură lacrimi, iar simţurile freamătă de tristeţe..totul înăuntrul meu e cuprins de tristeţe . Inima mea este învăluită de adăncuri şi se afundă neîncetat în ele...Tot ceea ce poate să atingă ,este moale ca apa,de aceea ,ochii  îmi sunt înceţoşaţi de lacrimi, în timp ce inima sfâşiată de suspine şi durere....
    Aseară soarele a apus în ochiul meu,şi azi dimineaţă n-a mai răsărit....s-a afundat în tenebrele tristeţii mele.
                                O ,dacă aş putea să ocolesc spaimele acestei lumi !
 Răvăşită încerc să-mi trezesc inima din beţia dureri,din tristeţe, în timp ce ea se îmbată din ce în ce mai mult..
     Îmi implor sufletul, speriat şi vănat de angoasele lumii acesteia , să se întoarcă la mine, iar el fuge tot mai speriat de mine, cea tristă şi melancolică ...fuge in braţele Tale Doamne .
                                 Ţina-mă străns Doamne ! Doar Tu  ai rămas cu mine !


duminică, 23 iunie 2013

Pogorârea Sfântului Duh -Rusaliile

                                                                  Evanghelia   


   ,, Iar în ziua cea din urmă-ziua cea mare a sărbatorii - Iisus a stat între ei şi a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit. " (In.7,37-39 )


  
      În Evanghelia de astăzi observăm o mare,frământare şi o dispută,o luptă între suflet şi minte.Este probabil cea mai crâncenă, ( dar nu în sensul rău ) bătălie pentru descoperire ,pentru aflarea unui sens.Care este sensul ? Umanitatea ,de când este şi cât va fi,trebuie să-şi afle un sens. Fiecare vreme îşi are sensul ei.Întrebarea este : câţi l-au găsit şi ,mai ales ,câţi l-au trăit, câţi l-au împlinit ?
      Pentru creştinătate, adică civilizaţia celor două mii de ani de după Iisus Hristos ,Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului,sensul existenţial, este acela pe care Mântuitorul l-a spus la Cina Cea de Taină ,la prima Liturghie.
Din această Liturghie au izvorât toate Liturghiile.Lumea de după Hristos nu avea altceva de făcut decât să descopere Taina lui Iisus Hristos ,care este una singură şi se descoperă pe o singură cale.
      .El a spus :
   ,,Nu puteţi să purtaţi toate câte Vă spun Eu ,acum,dar va veni Duhul Adevărului, pe care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl,şi Care  de la Tatăl purcede .Acela vă va conduce pe voi la tot adevărul "

        Scriptură spune: „Fără credinţă nu este cu putinţă să fim plăcuţi de Dumnezeu“ (Evr. 11, 7);
                                  „Cel ce nu va crede, se va osândi“ (Marcu 16, 16).
          Însăşi credinţa e un dar de la Dumnezeu –  un dar duhovnicesc – se dă de către Duhul Sfânt.
 Staretul Siluan scrie: " înainte de a fi atins de har, omul trăieşte crezând că totul e bine, că totul e în rânduială în sufletul său. Când harul îl cercetează însă , descoperă în el un cu totul alt sălaş "
    O descoperire care-i schimbă viziunea asupra lucrurilor, răstoarnă, inversează perspectiva existenţei sale. 
                             Scopul vieţii creştine îl constituie dobândirea Sfântului Duh
    Nu putem să nu recunoaştem că singura problemă din toate timpurile,este problema adevărului. Chiar la Judecata lui Iisus de către Pilat,a fost pusă această întrebare ,,
                                                                Ce este adevărul ? " 
     (Şi ca o paranteză întrebarea era corectă : Cine este adevărul  ?
                                                Iar răspunsul - Adevărul este Dumnezeu -este Fiinţă )
      Oamenii cu adevărat frământaţi ,au pus mereu acestă întrebare : ce este adevărul,unde este,cum este ?
Şi Mântuitorl trimite unde trebuie,El ştia unde este adevărul,Cine este adevărul .
     Însă El spune mai întâi : ,, că Cel ce vă va conduce pe voi la tot adevărul...este Duhul Sfânt, Care purcede de laTatăl  şi pe El Îl trimite nouă "-,, pentru că din al Meu va lua şi vă va da vouă , vă va conduce la tot adevărul " Şi care este adevărul tot ? Adevărul lui Dumnezeu este unul singur : Fiul Lui .
   Care este adevărul omului  ? Fiul Omului.
           Iată care este întreg Adevărul :Iisus Hristis, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Mariei.
Maria este o Fecioară ,este un om ca toţi oamanii,însă are fecioria duhului şi smerenia.Numai împreună , Adevărul lui Dumnezeu cu adevărul omului,creează rotundul .
       Problema se pune în felul armător : în ce stare trebuie să te afli, ca să descoperi adevărul ultim.
Dacă te afli  într-o stare de mulţumire,satisfacţie nu îţi mai trebuie mare lucru.Însă dacă te afli  într-o stare de
vrăjmăşie,nu vei descoperi pe adevăratul Dumnezeu. Duhul a fost mereu marea problemă a lumii. Acum înţelegem de ce spune Mântuitorul : ,, că Acela vă va conduce pe voi la tot adevărul,.....Izvoare de apă vie vor curge din pântecele celui care primeşte Duhul Sfânt,care va veni laMine şi să bea . "
 Însă  din păcate lumea s-a adăpat la toate izvoarele ,crezând că acolo este adevărul.Ba mai mult,s-au adăpat din Izvorul Hristos,şi nu puţini s-auotrăvit chiar din izvorul acesta. Pentru că nu au băut din Hristos în Duhul lui Hristos, ei au băut din Hristos însă în duhul fiecăruia. 
      Ca exemplu Inchiziţia...şi astăzi este inchiziţie oriunde nu este bunătate...Mântuitorul a strigat din tot sufletul : ,,Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici!, că închideţi împărăţia cerurilor de dinaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce intră nu-i lăsaţi să intre, că semănaţi cu mormintele văruite, care se arată frumoase pe dinafară, dar înlăuntru sunt pline de oase de morţi şi de toată necuraţia ,că daţi zeciuială din izmă, din mărar ţi din chimen, dar aţi lăsat parţile cele mai grele ale legii : dreptatea, mila şi credinţa; pe acestea trebuia să le faceţi,"
 Credinţa ţine de Duh ,nu de ştiinţă,nu de norme...S-a dezvoltat o teologie separată a Duhului Sfânt şi alta a lui Hristos,despărţindu-I din păcate.......De aceea Mântuitorul subliniază  : ,, Din al Meu va lua,şi vă va da vouă " Hristos a iertat pe toţi .Ştim foarte bine că Mântuitorul a spus ,, Cel ce este fără păcat să arunce cu piatra  "  Ei bine unde ne trimite El ? El ne trimite la Duh .Adică în tot ce faci cercetează-ţi duhul tău ultim
   Nu trimite la formule sociale,morale,şi nu pentru că nu sunt bune, dar nu sunt deajuns,pentru că acolo nu eşti tu însuţi, acolo e interesul,personal, naţional,politic ş.a.m.d...De ce trimite Mântuitorul în adâncurile tale ?
                                              Cine este acolo ?
                     Fer. Augustin zice : ,,Mai adânc decât mine însumi, în mine este Hristos   "

   Acolo trimite Hristos , acolo şi numai acolo,, vine Duhul pentru a ne conduce la tot  adevărul " Dar această trimitere ţine de o singură condiţie ,ţine de Sinceritate şi de Smerenie . Câns eşti smerit eşti şi sincer ,şi când eşti sincer nu poţi să nu fii smerit .





     Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde sedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toti de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. Şi erau în Ierusalim locuitorii iudei, bărbati cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer. Si iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. Şi erau uimiţi toţi şi se minunau, zicând: Iată , nu sunt aceştia care vorbesc toti galileieni? Şi cum auzim noi fiecare limba noastră în care ne-am născut? 
 Părti şi mezi si elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, în Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în parţile Libiei cea de lângî  Cirene, şi romanii în treacăt, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu!
 
    


  O, cât de desăvârşită este iubirea binevoitoare, ca să arate ascultare desăvârşită ! Tatăl are iubire desăvârşită pentru Fiul şi Duhul Sfânt; Fiul are iubire desăvârşită  pentru Tatăl şi pentru Duhul; şi Duhul are iubire desăvârşită  pentru Tatăl şi pentru Fiul. Datorită acestei iubiri desăvârşită, Tatăl este Slujitorul grabnic al Fiului şi al Duhului, tot aşa cum este Fiul faţă de Tatăl şi de Duhul, şi Duhul faţă de Tatăl şi de Fiul.


                                                                                        Să ne ajute Dumnezeu ! .Amin

                                             Predica Pr.Ion Buga

sâmbătă, 22 iunie 2013

Ne-am vândut !

                                                           
                                                    Nu s-a împlinit destinul vieţii !
 




     Omul a făcut exact invers decât i s-a recomandat .I s-a spus să nu  se îngrijească de lucruri mărunte ,nu pentru că ele nu sunt necesare .Biblia spune că,mai întâi ,trebuie să cauţi împărăţia lui Dumnezeu .
    Deci ,din start,se stabileşte o ierarhie pe care omul nu a respectat-o :
  Crinii câmpului au rămas crini şi păsările cerului au rămas păsări,dar omul ,care era deasupratuturor,a,ajuns zdreanţă...
                                     Ne putem compara cu un şoim ?
Avem noi ochiul lui ? Ştiţi că şoimul poate să vadă de la câţiva kilometri o gâză ?Noi să avem o privire mai proastă ?!
                     De aceea începe Evanghelia cu ochiul !
     E vorba de privirea ta asupra lucrurilor, e vorba de contemplarea în sensul dumnezeiesc...Dumnezeu a creat fiecare lucru cu rost. În momentul în care lucrul respectiv şi-a ieşit din rostul lui şi sensul cu care Dumnezeu l-a creat,el nu mai este ceea ce trebuie.Este Potivincul sau Afară !
  Când lumina din tine este întuneric,apare confuzia.E vorba de posesivitatea demonică.Există,din fericire ,o gradaţie infinită a binelui...dar,din păcate ,şi o degradaţie infinită a răului.
  Umamitatea  de după Hristos s-a ocupat de lucruri omeneşti –de mâncare,băutură,mbrăcăminte...într–un cuvânt civilizaţie. Şi într–adevăr ,nu putem nega ,s –a făcut civilizaţie !
                             Totuşi ,omul nu a evoluat. De ce ?
  Crinul,mai mult de crin nu poate fi.Pasărea cerului,mai mult decât pasăre nu poate fi. Şi nici omul nu poate fi altceva.
   Iubiţilor,Dumnezeu pe om l–a făcut un Univers întreg .Pe înger,chiar dacă l–a făcut mai sus,Dumnezeu l–a făcut mai mic decât omul.
                           Tocmai aici stă şansa lui sau ..neşansa 
                                     Infinite amândouă !
Revenim....a făcut omul rău creând civilizaţia ?N-a făcut rău,dar tocmai aici este avertismentul Evangheliei.
    Dacă lumina din tine se face întuneric....Mântuitorul avertizează zicând:
,,Ai grijă de lumina care este déjà  în tine ,îngrijeşte-o ,că altfel nu mai primeşti ! Vine întunericul care este dincolo de Mine şi pe care îl poţi stăpâni numai dacă ai grijă de lumina pe care Eu am pus-o în tine .”
   Iarăşi ne întrebăm:ce-a făcut rău umanitatea că s–a ocupat de mâncare şi de băutură ?Păi,nu s-a ocupat de mâncare şi de băutură în scopul în care le-a lăsat Dumnezeu !
                             Pentru ce a făcut Dumnezeu Raiul ?
                                        Pentru împărtăşanie !

     Iată cum lumina s-a transformat în întuneric în clipa în care acele bunătăţi nesfârşite,s-au transformat în idealuri !
                  Nu s-a mâncat pentru a trăi ,ci s-a trăit pentru a mânca,a bea.
  Nu există alt vis mai mare decât mâncarea,băutura,destrăbălarea, ...
         N-am căzut noi sub aceste lucruri mărunte ? Am căzut !
               Mântuitorul avertizează:RĂMÂNEŢI DEASUPRA !
Mâncaţi la nivelul pasării care ,iată,nu şi-a statutul ei de pasăre şi şoimul adevărat nu s-a  făcut curcan- Ne-am vândut !

                                Dumnezeu să ne ajute ! Amin .

duminică, 16 iunie 2013

Între două filosofii

   Sub jugul timpului şi al spaţiului,omul trage după sine universul.
             Încotro ?
    Unde îl va conduce,pe ce stânci năpraznice,pe ce înălţimi glaciale,dincolo de timp şi spatiu ?
     Toţi oamenii,toate neamurile,toate popoarele,toate generaţiile sunt în acelaşi fel înhămate la acest jug îndoit.
  Îl trag după sine din greu,zi şi noapte,împinşi de o putere căreia nu i se pot împotrivi, si picioarele li se

împleticesc ,cad şi se strivesc.
                                               Pentru ce ? 
Cine-i înjugă,pentru ca apoi să nu-i mai elibereze din jug niciodată ?
                               O,timpule !                                                     
 Spuneţi-mi ,care este taina timpului ? Timpul :amară povară.
                              Şi spaţiul ?.....Întristatul frate geamăn al timpului.
  Nu există nimic mai trist şi mai tragic decât neamul omenesc,aflat sub jugul greu al timpului şi al spaţiului.
                          Aşadar ,în captivitatea absurdului,fără nici un scop !
A exista şi a trăi într-o astfel de lume nu este un privilegiu.
                                                  Oare nu este aşa ?
     De îndată ce vii din nefiinţă la fiinţă,te gaseşti imediat sub jugul amar al timpului şi al spaţiului.
                                       Ce mod de găzduire neobişnuit! 
   Şi dacă ai fost trimis în lume cu o anumită sensibilitate,foarte repede vei simţi că o tristeţe uriaşă apasă toate fiinţele,o maladie nemiloasă roade pe dinăuntru toate cele create. 
   Şi inima ta se transformă,
dintr- odată,într-un râu de lacrimi . Atunci înţelegi că fiecare făptură are ochii fără încetare înlăcrimaţi   de pe urma unei tristeţi amare.                                                                                                 

 
   Iar lacrimile tuturor făpturilor îndurerate se adună în inima omului copeşindu-i întreaga fiinţă.Încearcă,să-ţi ţii inima în frâu,şi încercarea ta se va preface într-un strigăt de disperare,voinţa ta se va apleca neputincioasă în faţa asaltului tristeţii întregii lumi,care irupe din toată fiinţa ta.
   Lumea aceasta.....Ce este lumea asta cu toate suferinţele,tristeţile,tragediile şi durerile ei ?
Un muribund fără speranţă ,care stă să-şi dea sufletul într-o agonie făro de sfârşit şi care nu moare niciodată.
                                Ce ne mai rămâne ? Scrâşnirea dinţilor şi revolta.
   Dar împotruva cui ? Conştiinţa umană este asemenea unui mărunt licurici într-o noapte întunecată :peste tot ,de jur împrejur,întuneric dens şi nepătruns.Dar culmea grozăviei constă în aceea că până şi cel mai mare întuneric este mult mai mic în comparaţie cu acela care urmează să vină.
      Acesta este omul,asta este lumea,atunci când nu le simt în Hristos,când nu le văd prin Hristos.
    Împreună cu El ,toate se schimbă.Şi eu,şi lumea de lângă mine.După întâlnirea cu El,un curent cu totul nou îl străbate pe om,ceva ce până atunci nu se putea simţi,cevade neimaginat,de necunoscut.
  Din iubire pentru El, simţirea propriului meu sine şi simţirea lumii se metamorfozează într-un minunat mesaj( -,vestea cea bună, " )plin de bucurie, care nu are sfârşit nici în timp ,nici în eternitate.
  Şi atunci în toate abisurile omului răsună delicat glasul dulce şi îmbietor care îi întăreşte pe toţi cei osteniţi şi îi îndreaptă pe cei căzuţi,acel glas care-i mântuieşte pe toţi cei zdrobiţi şi vindecă toată rana,care te mângâie în orice întristare şi te uşurează de poveri şi îndulceşte orice amărăciune,glasul Celui care Singur este iubitor de oamenii :
 




 ,, Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine ,că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.Căci jigul Meu e bun şi povara Mea este uşoară " (Mt.11,28-30)
 

  Amin !Text:Sf.Iustin Popovici

joi, 13 iunie 2013

Inaltarea Domnului


Şi pe când vorbeau ei acestea, El a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă. Iar ei, înspăimântându-se şi înfricoşându-se, credeau că văd duh. Şi Iisus le-a zis: De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale. Iar ei încă necrezând de bucurie şi minunându-se, El le-a zis: Aveţi aici ceva de mâncare? Iar ei i-au dat o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere. Şi luând, a mâncat înaintea lor. Şi le-a zis: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi aşa să învieze din morţi a treia zi. Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim. Voi sunteţi martorii acestora. Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus. Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Amin.



Inaltarea Domnului este praznuita la 40 de zile dupa Inviere, in Joia din saptamana a VI-a, dupa Pasti. Este cunoscuta in popor si sub denumirea de Ispas. In aceasta zi crestinii se saluta cu "Hristos S-a inaltat!" si "Adevarat S-a inaltat!".

    Hristos S-a inaltat la cer de pe Muntele Maslinilor, in vazul Apostolilor si a doi ingeri. Ingerii le-au vorbit ucenicilor despre a doua venire a lui Hristos, ca acestia sa nu se lase coplesiti de durerea despartirii.
Din Sfanta Scriptura aflam ca Mantuitorul Si-a ridicat mainile, binecuvantandu-i pe ucenici, iar pe cand ii binecuvanta S-a inaltat la cer (Luca 24, 51), in timp ce un nor L-a facut nevazut pentru ochii lor (F.A. 1,9). Adeseori Dumnezeu le-a vorbit oamenilor din nor, fenomen prin care se manifesta energiile divine, menite sa reveleze prezenta Divinitatii, dar sa o si ascunda.Inaltarea Domnului - deplina indumnezeire a firii umane asumate

Inaltarea lui Hristos intru slava si sederea Sa de-a dreapta Tatalui este chipul deplinei indumnezeiri a umanitatii Lui. Prin toate actele Sale, intrupare, moarte, inviere El a indumnezeit treptat firea omeneasca pe care a asumat-o, dar prin Inaltare a transfigurat-o pe deplin. Datorita transfigurarii supreme a trupului Sau, Hristos poate deveni interior celor care cred in El. Inaltarea Domnului nu inseamna retragerea Sa din creatie, pentru ca El continua sa fie prezent si lucrator prin Sfantul Duh.

Inaltarea cu trupul la cer este o marturie a faptului ca omul a fost creat pentru vesnicie, caci Fiul nu Se infatiseaza Tatalui numai ca Dumnezeu, ci si ca Om.

Hristos prin Inaltarea Sa, nu arata doar unde trebuie sa ajunga omul, ci se face cale si putere, ca omul sa ajunga la aceasta stare. El sade pe tronul dumnezeiesc al slavei, dar si locuieste in inima celor ce-L iubesc. Asa putem intelege paradoxul: Hristos este inaltat si in drum spre inaltare cu fiecare dintre noi.

                              Inaltarea Domnului - Ziua Eroilor

Prin hotararile Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane din anii 1999 si 2001, sarbatoarea Inaltarii Domnului a fost consacrata ca Zi a Eroilor si sarbatoare nationala bisericeasca. In aceasta zi, in toate bisericile din tara si strainatate se face pomenirea tuturor eroilor romani cazuti de-a lungul veacurilor pe toate campurile de lupta pentru credinta, libertate, dreptate si pentru apararea tarii si intregirea neamului.

luni, 10 iunie 2013

Abisuri ale gîndirii şi simţirii umane



      Oare viaţa umană nu este un pelerinaj în abisuri,din moment ce orice problemă serioasă pe care o formulează atât omul pentru el însuşi,cât şi lumea pentru om,conducerea gândirea în abisuri ?
     Căutând adevărul,pătrunzând în lăcaşul adevărului,gândirea omului se sfărâmă întotdeauna de abisuri înfricoşătoare.  Şi ce se întâmplă cu problema dreptăţii,a bineluişi a răului ?
  Gândirea nesătulă a omului,călăuzită de un anume impuls,se avântă cu entuziasm de la o problemă la alta,dar nu reuşeşte să-şi afle îndestularea.
   Şi întotdeauna se petrece aşa până când nu-şi asumă,într-o încordare maximă, chestiunea referitoare la Dumnezeu şi la om-problemă capitală,de a cărei rezolvare
 atârnă soartă umană în această lume.
                    Ai urmărit ,misterul omului şi ce ai descoperit ?
    Neîndoielnic,ai aflat abisuri cumplite,de care fie cugetul,fie inima,fie conştiinţa ta se sparge în mii de fărâme.Calea către adevărul despre om duce...ah! ...în care neguri ,în care abisuri !?!
        Acolo gândirea înnebuneşte de durere,de întristare,de strigăt,ca şi cum ar păşi într-un iad fără margini,unde nu domnesc decât ,,plângerea şi scrâşnirea dinţilor’’(Mt 8,12)Şi se va întâmpla aşa până ce,în spatele tuturor negurilor
şi prăpăstiilor,vei descoperi sâmburele heruvimic al fiinţei umane –pe Dumnezeu.
Doar cu El păşeşti pe căi luminoase care duc la dezlegarea deplină     
a celor mai încurcate probleme pentru fiinţa omenească .
        Omul –ce abisuri din infinitul mare se află înlăuntrul infinitului mic !
                               Şi ce se petrece cu bobul de nisip ?
       Acolo nenumărate taine se zbat şi se dizolvă într-o prăpastie fără fund...Există ceva anume în lumea noastră terestră care să nu fie un abis pentru gândirea umană ?
  Atunci când ochiul tău priveşte cu seriozitate faţa aproapelui ,câte mistere şi enigme nu va desluşi că se află acolo !

     Iată ,oriunde sufletul tău se va întinde să se odihnească,patul de sub el se va preface de fiecare dată în cărbuni aprinşi,devenind un pat procustian...






  Şi tu ,gândirea mea,cum stai nestingherită ca pe un tron,înlăuntrul omului,în micul său trup ?Cel mai trist lucru dintre toate este faptul că fiecare abis al tău se afundă mai jos de orice hău,care şi atunci când se ridică la înălţime rămâne cu neputinţă de atins,pentru că este nesfârşit şi neţărmurit.


 
 Şi tu,simţirea mea,nu eşti oare sora geamănă,
sau strămoaşa,sau urmaşa,
sau părintele  acestei tristeţi ?
   Există multe goluri în mintea omului,
multe cotloane în conştiinţa şi cu mult mai multe
 în inima omenescă.
     Şi acelea sunt cele mai cutremurătoare 
şi înfricoşătoare abisuri ,care îl înconjoară pe om.

                                            De unde provin ?
     Din răutatea noastră omenească,din răutatea umanităţii:izvorăsc din păcatul nostru omenesc,din păcatul omenirii.
  Păcatul e,într-adevăr ,un seism,pentru că păcatele sunt neîndoielnic,asemenea unor cutremure ,care răvăşesc întreg sufletul,şi mintea,şi inima,astfel încât dau naştere înăuntru unor prăpăstii,eroziuni,abisuri.
  Şi noi ne prăbuşim într-aceste abisale ruine lăuntrice.
  Cu toate acestea,fiecare păcat este o boală a minţii,slăbiciune a inimii,maladie a sufletului,o boală care,fără încetare,zămisleşte din sine însăşi moartea şi toate cele aducătoare de moarte.
   Şi, mai presus de toate,fiecare păcat este un iad aflat fie în inimă,fie în suflet,fie în minte.
 Cel care nu simte aşa încă nu a ajuns pe deplin om,gândirea sa este plină de
                 ,,păcatul cel nesăţios ’’şi  ,, se desfată în rătăcirile lui  ’’
                  Păcatul ,cu toate puterile lui,săvârşeşte un singur lucru :
                         îl dez-îndumnezeieşte şi îl dezumanizează pe om.
    De aceea,păcatul este într-adevăr păcat,pentru că se împotriveşte lui Dumnezeu cu toată puterea sa, nu-L voieşte pe Dumnezeu şi le îndepărtează pe toate de El şi de cele dumnezeieşti.
Îndepărtându-l pe om de Dumnezeu,păcatul îl ţine departe de ceea ce face din el o fiinţă preţioasă,unică şi dumnezeiesc nemuritoare.
  Procesul dez-îndumnezeirii omului se desfăşoară întotdeauna concomitent cu procesul dezumanizării ,altfel spus acest proces are o valenţă atât singulară,cât şi duală. Este o realitate evidentă în universul nostru terestru ,cu cât mai puţin Se sălăşluişte Dumnezeu în om,cu atât mai puţin intră omul în comuniune cu aproapele său.
        Oare în sufletul unui ateu mai există vreo urmă de umanitate ?
Un ateu este inevitabil şi întotdeauna anti-om,şi,prin urmare,şi un ne-om.
  Numai atunci când gândirea umană se va adânci în Logosul atotcuprinzător,se vindecă pe sine de toate rănile,se tămăduieşte de toate bolile,izbăvindu-şi sinele de toate morţile,precum disperarea ,scepticismul,relativismul,pesimismul,şi,în general,de orice vampirism,care nu este altceva decât satanismul camuflat. 
   Afundându-se gândirea umană în Gândirea atotcuprinzătoare,se botează şi se împărtăşeşte de ceea ce este Veşnic,de ceea ce este dumnezeiesc şi omenesc,astfel încât nici un uragan nu este în stare s-o arunce în disperare,frică,vampirism,demonism sau iad.
       Orice om trebuie să recunoască,următorul fapt :numai în Dumnezeu-Omul
   Gândirea omului se preschimbă în Atotgândire,întru Logosul Însuşi.Fără Dumnezeu-Omul,gândirea omului este cu totul nesăbuită. 


    Puterea gândirii omeneşti este nesfârşită şi nemărginită,fiindcă îşi are originea în Cel nesfârşit şi nemărginit.Pentru aceea,numai în El gândirea omenească se metamorfozează din nefiinţă în Fiinţă care este deasupra a toate,trecând de la moarte la viaţă,de la efemer la eternitate.
   Până în acea clipă gândireaeste pentru om fie o şa foarte grea,fie cea mai mare întristare,fie cel mai întunecat iad,fie,atot-tristeţea,iadul însuşi.
Gândirea se face Rai,Rai cu totul pentru om numai dimpreună cu Dumnezeu-Omul şi întru Dumnezeu-Omul .Dacă nu este aşa,arătaţi-mi(calea)voi,cei oprimaţi de gîndirea voastră ?
                   Dar unde se află El, Dumnezeu-Omul ?
Iată-L ,se află îndărătul fiecărui abis,întotdeauna Mântuitorul se află îndărătul oricărui iad,oricărei morţi,oricărui păcat,oricărei tristeţi,şi mereu este bucurie şi bună-vestire,unica bucurie eternă şi singura bună-vestire veşnică pentru gândirea omului,pentru simţire,pentru conştiinţă,pentru suflet.
            Şi aceasta,în toate vieţiile de pe pământ,ân toate veşniciile.
Toate sunt pentru om blestem,iad,până vor ajunge să se prefacă în realităţi divino-umane.Dimpreună cu Dumnezeu-Omul toate ale omului se fac Rai,Rai,Rai.
   
Şi nu există sfârşit pentru bucuria ta,omule,câtă vreme eşti om,pentru că numai dimpreună cu El şi întru El simţi că eşti om veşnic,om ceresc,heruvimic.om cu chip dumnezeiesc. Este tristeţe,atot-tristeţe,o,fraţii mei de tărână ,să fii om fără Dumnezeu-Omul Hristos !
   Această tristeţe şi bucurie,asemenea unor bâiguieli,sunt cuprinse în aceste Abisuri ale gândirii şi simţirii umane,....de la început şi până la sfârşit o spovedanie,în care este prezent întreg sufletul,cu toate răstignirile,dar şi cu toate învierile lui.

 Coborâm fără a ne preface în fiecare moarte,în fiecare iad,şi din acestea
 nu ne poate scoate ,pe nici unul dintre noi,decât Dumnezeu-Omul Hristos,
       Domnul Cel înviat,
Singurul Biruitor al morţii şi Singurul 
Care ne mîntuieşte de păcat în oricare
dintre lumi,văzute,nevăzute,fizice şi metafizice.


                                                      Arhimandrit dr.Iustin Popovici

joi, 6 iunie 2013

A vorbi şi a tăcea

              Gândeşte înainte de a vorbi…sau taci la timp!

Vezi mai multe video din blog

Sursa : http://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/2012/08/25/a-vorbi-si-a-tacea/

A vorbi şi a tăcea.




Să vorbeşti de dragul de a vorbi, este prostie.          Să taci când ar trebui să vorbeşti, este laşitate.
Să vorbeşti pentru a corecta, este o datorie.
Să taci la timp, este prudenţă.
Să nu vorbeşti despre tine, este o modestie.
Să nu spui cuvinte inutile, este o virtute.
Să vorbeşti pentru a apăra, este compasiune.
Să vorbeşti în faţa unei dureri, înseamnă a consola.
Să vorbeşti pentru a-i ajuta pe alţii, este milă.

Să vorbeşti cu sinceritate, este corect.
Să taci când iubirea te acuză, este eroism.
Să taci şi să-ţi arăţi iubirea, este dragoste.
Să nu spui propriile dureri, este sacrificiu.
Să taci în durere, este penitenţă.

Să vorbeşti despre tine, este vanitate.
 Să vorbeşti pentru a restitui bunul renume, este onoare.
Să vorbeşti spunând bârfe, este prostie.
Să vorbeşti spunând minciuni, ţine de conştiinţă.
Să taci ca să te aperi, este nobleţe.
Să vorbeşti despre defectele altora, înseamnă să răneşti.
Să vorbeşti despre Dumnezeu, înseamnă credinţă.
Cel ce vorbeşte mult, răneşte mult.
Să taci la timp este înţelepciune.
Gândeşte înainte de a vorbi…sau taci la timp!




     O pereche recent căsătorită s-a mutat într-un cartier foarte liniştit. În prima dimineaţa din noua casă, în timp ce îşi savurau cafeaua, femeia observă, privind pe fereastră, o vecină care îşi întindea cearceafurile în balcon.
- Ce cearceafuri murdare întinde vecina noastră în balcon! Cred că are nevoie de un nou săpun… Poate ar trebui s-o învăţ să-şi spele cearceafurile!
Soţul ei privi şi rămase tăcut.
Şi aşa, la fiecare două sau trei zile femeia repeta observaţiile, în timp ce vecina îşi întindea rufele la soare.
După o lună femeia rămase surprinsă văzând că vecina sa întindea cearceafuri mut mai curate şi îi spuse soţului ei:
- Priveşte, a învăţat să spele rufele! O fi învăţând-o altă vecină??
Soţul ei îi răspunse:
- Nu, azi m-am trezit mai de dimineaţă şi am spălat geamurile casei noastre.
Şi în viaţă este aşa! Totul depinde de curăţenia ferestrei sufletului nostru prin care observăm faptele. Înainte de a critica, potrivit ar fi să ne verificăm şi să ne curăţăm sufletul pentru a putea vedea clar.
   
Vorbirea creştinului nu trebuie să fie nici poruncitoare ca la slugi, nici cu dispreţ, nici cu linguşiri măgulitoare, nici cu aroganţă. Creştinul trebuie să sfătuiască pe fratele său cu smerenie şi cu dragoste, căci  păcatele clevetirii şi ale bârfirii ies din mândrie, din invidie, din lene şi din răutate.
Să ne vedem de păcatele noastre, să smulgem buruienile şi spinii din propria noastră grădină, să nu purtăm noi grijă de ceea ce se petrece în grădina vecinului, căci Dumnezeu, Care ştie inima fiecăruia, va cumpăni drept la Ziua Judecăţii.

Despre secte

     Mântuitorul n-a scris nimic şi nici apostolii, mulţi, că nu ştiau nici carte, erau pescari simpli. Prin viu grai însă, cele ce au auzit ei de la Iisus, de la Învăţătorul, au alcătuit ceea ce numim noi Sfânta Tradiţie. Apoi în Sfânta Scriptură, zice Apostolul Petru, sunt unele lucruri greu de înţeles în ea pe care cei neştiutori le răstălmăcesc spre pierzarea lor. Vedeţi, le răstălmăcesc spre pierzarea lor, spune clar Duhul Sfânt prin gura Apostolului
  
Dar, ei s-au despărţit şi s-au rupt din butucul viţei de care vorbea Iisus că, mlădiţa care rămâne fără legătură cu tulpina mamă se usucă şi se aruncă în foc. Şi în altă parte zice Domnul: „Cine nu ascultă de Biserică este un păgân şi vameş”. De aceea nu vă lăsaţi amăgiţi de cei ce seamănă dezbinare căci este un singur trup, un singur Duh, este un singur Domn, o singură credinţă, un singur Botez. Cei ce se leapădă de Biserică, de preoţie, de Sfintele Taine, aceştia cad într-un fel de vrajă şi nici nu mai ştiu ce fac, căci îşi leapădă botezul fără să se gândească, crezând aşa după cum le spun toţi rătăciţii aceştia că se botează la ei. Nu se botează, ei leapădă adevăratul Botez pe care l-au primit în copilărie. Iată lepădarea de credinţă şi pe calea aceasta de care a zis Sf. Pavel că va fi înaintea sfârşitului lumii.
   
        Sf. Ioan Evanghelistul spune în Epistola sa că ereticilor să nu le dăm nici bună ziua. Vedeţi ce mare lucru – pentru că aceştia sunt lepădaţi de Dumnezeu, hulitori ai Duhului Sfânt. Odată ce ei hulesc pe Maica Domnului şi spun fel de fel de cuvinte grele la adresa Maicii Domnului şi a Sfinţilor şi Sf. Cruce şi icoanele, aceştia sunt hulitori, iubiţii mei, hulitori ai Duhului Sfânt şi cine huleşte pe Duhul Sfânt nu mai are iertare.
        Dacă este drept ca pruncii născuţi în dureri să iubească şi să venereze pe mama lor, cu atât mai mult ni se cade nouă să iubim şi să venerăm pe Maica Domnului, care este Maica noastră, a creştinilor. Căci nimic nu este mai drept, nimic nu este mai cuviincios decât a venera pe aceea pe care îngerii şi arhanghelii o laudă în cer. Pe aceea pe care Dumnezeu a vestit-o prin profeţi pe pământ şi a voit a Se întrupa din pântecele său făcând-o Maica Lui şi ridicând-o de-a dreapta Sa în calitate de Împărăteasă a cerului şi a pământului.
        Să se ruşineze, deci, toţi sectanţii, să se îmbrace cu blestem toţi hulitorii şi să piară toţi demonii care-i învaţă să hulească pe Preacurata Fecioară Maria, ocrotitoarea creştinilor şi salvatoarea omenirii. Dacă Însuşi Dumnezeu a cinstit-o, a iubit-o şi a păzit-o, cu cât mai vârtos noi păcătoşii şi nevrednicii suntem datori a-i aduce mulţumirile şi cinstirile noastre.
 ierod. Visarion Iugulescu

duminică, 2 iunie 2013

Rostul vieţii-pentru tine-

                               - Cunoaşterea de Dumnezeu


       


    Rostul vieţii este să-L regăsim pe Dumnezeu.În rest toate sunt deşertăciuni ;ziua de mâine nu ne-a
făgăduit-o nimeni şi cele de aici nu le putem lua cu noi.

              A nu avea inima legată de ceva pământesc este lucru aducător de pace, şi nefiind împovărat poţi să te înalţi.Despărţindu-te de cele de jos ,nu poţi fi înţeles de cei pe care i-ai lăsat în urmă ,mulţi vor încerca să te tragă înapoi.Cu cei de lângă noi trebuie să avem răbdare ,se vor zbate până ce le vor slăbi simţurile şi până ce nu vor mai avea cu ce să se zbată.Înainte de a le slăbi vederea prea tare,vor vedea cum se ruinează cele după care au alergat.
                                   Va fi ultima şansă de a se înţelepţi .
Dacă o vor prinde ,atunci vor auzi pentru prima dată ceea ce li s-a spus din totdeauna :
                  ,, de ce zideşti cele ce se ruinează , de ce aduni cele ce se risipesc ? "
   Dacă toată viaţa ai fost rob al deşertăciunii, măcar acum slujeşte adevărului !
                                                          Nu este prea târziu ;ai fost trimis pe pământ ca să-L cauţi,
   şi te afli încă aici........ regăseşte  pe Dumnezeu !



Părintele Nectarie ne transmite :«Să-l vedem pe aproapele nostru cum iese din păcat, nu doar cum face păcate».

 «Credinţa fără fapte este moartă, iar evlavia vine prin smerenie. Dacă omul este smerit şi credincios, el devine evlavios. Dacă nu eşti în ascultare, atunci nu eşti evlavios şi nici credincios. Evlavia vine prin rugăciune. Dumnezeu îţi dă atunci când îl rogi. Fiecare creştin trebuie să se pregătească astfel încât Duhul Domnului să aibă unde coborî», predică părintele Nectarie.