Motto

Sacrificiul sacrificiilor e acela de a suferi si a muri pentru pacatele pe care nu le-am comis( ele nu sunt in Mine ) dar Le-am asumat si asta numai Iisus Hristos a facut !
Să biruiesc lipsa de măsură a răului printr-o iubire şi un bine fără măsură pentru că nimic nu dăinuie în afara iubirii !
Textele ce le pun la dispoziţia cititorului nu au intenţia să ofere răspunsuri finale,oferirea lor este parte a unui proces continuu de căutare,atât a mea cât şi a voastră.
Dumnezeu să vă binecuvinteze !



sâmbătă, 23 februarie 2013

Cararea Imparatiei-Pr. Arsenie Boca


Cararea Imparatiei-Pr. Arsenie Boca


Cararea Imparatiei-Pr. Arsenie Boca


Cararea Imparatiei-Pr. Arsenie Boca





Minuni: Istoria cruciuliţei

sursă ortodox.md


 Permiteți-mi să vă relatez o istorie

Claudia a crescut într-o familie credincioasă, ea şi cu sora deasemenea fiind crescute cu credinţă în Dumnezeu. La Biserică mergeu pe ascuns (apropo, am uitat să o întreb unde locuia, pentru că în 1947 abea au început a se redeschide bisericile, iar în Republica Moldova situaţia a fost mai prielnică, pentru că întreaga populație avea o credinţă puternică în Dumnezeu, şi conducerea nu a îndrăznit să închidă toate bisericile ).
Bietul copil trăia mereu cu o disonanță internă - bunica iubită o învăța că Dumnezeu este, iar toţi învăţătorii, chiar şi cei favoriţi insistau că nu există Dumnezeu. Bunicuţa Claudia relata că uneori simțea că de parcă trăiau în ea două persoane concomitent, având şi adesea dureri de cap puternice de la încercarea de a alege între bunica iubită și profesoara iubită. Totuşi dragostea faţă de bunică a biruit, şi ea a decis că bunica are mai mare dreptate.
Deci, o dată la ora de sport ea făcea nişte exerciţii la bare și a atârnat pentru un timp cu capul în jos și ... din haina ei a căzut cruciuliţa de la gât, atârnând pe aţişoară. Profesorul, văzând acest lucru, plind de indignare, a fugit imediat şi cu mâna sa puternică a luat cruciuliţa mică, care atîrna pe gâtul subțire a copilului și i-a urlat în față:
-Ce mai e şi astaaaaaaaaaaaaaaa?! Eu pe tine te întreb, asta ce este? Obscurantism!
Și a scuturat de câteva ori în faţa ei ei cu pumnul încleştat, totuşi cruciuliuţa nu a sustras-o de la biata copilă. Speriată fetiţa a fugit acasă şi în isterică a început să-şi smulgă crucea de la gât, printre  lacrimi și jale, strigând că nu va mai purta o cruce. Mama era în stare de șoc, neputând să-şi calmeze copilul.
Noaptea, fata a avut un vis. Era în clasă. Începea o lecție obișnuită. Toată lumea sta la locurile lor, în  așteptarea profesorului. Ușa se deschide și ... întră Iisus Hristos. Acoperit de nişte haine albe strălucitoare. El i-a catalogul clasei și se adresează discipolilor săi:

- Copiii, cu mine vor merge acei, pe care îi numesc Eu.
Și Claudia s-a întristat atât de mult şi a început a plânge amarnic, încât această stare trecând într-un suspin neconsolat atât de puternic, încât şi-a trezit mama ei, care dormea ​​în camera de alături, şi care a alergat şi a trezit copilul. Fata printre lacrimi i-a spus şi visul ei. Apoi, mama i-a cusut cruciuliţa în hainuţe, aşa ca să fie mereu cu ea.
Deci - purtați întotdeauna crucea.
Că tot cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, de acela şi Fiul Omului Se va ruşina când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri”  (Marcu 8:38)
***
Şi ca încheiere o mică istorioară pe care a relatat-o Stareţul Iona (Odesa) într-un interviu.
Copiii traversează calea ferată şi au nimerit între două trenuri. Și un stareţ vede cum nu prea departe se cearta 2 demoni. Unul i se adresează celuilat:
- De ce nu ai împins fata sub un tren?
- Păi ea şi-a făcut semnul crucii.

- Și celălaltă, nu a făcut-o.

- Dar ea purta o cruciuliţă.
- Bine, dar a treia nici cruciuliţă nu avea.
- Da, dar la plecare mama ei i-a făcut semnul crucii.

Din Pateric



"La un bătrân călugăr erau adunați o mulțime de creștini. Toți erau foarte entuziasmați de frumoasele învățături pe care le auzeau de la dânsul. Bătrânul vâzând entuziasmul creștinilor pentru viața duhovnicească, le spuse:
-V-am învățat cum se tâlcuiește Biblia, v-am deslușit poruncile lui Dumnezeu iar înainte să plecați vreau să închei cu o pildă:
-Se spune într-o carte veche că un creștin după o viață frumoasă trăită în Biserică a plecat la Domnul. Acolo a fost întâmpinat de îngerul păzitor care la condus la Rai. Vizitând Raiul era foare încânta de frumusețile de acolo și cum petrec creștinii mântuiți, veșnicia! La sfârșitul călătoriei văzu pe-o parte un munte mare de urechi și la întrebat pe înger:
- Ce înseamnă sfinte înger muntele imens de urechi?
- Acestea sunt urechile creștinilor care au ascultat cu multă bucurie și entuziasm Cuvântul lui Dumnezeu, sfaturile bisericii, pravila bisericească, dar nu le-au împlinit. Urechile care au ascultat iată s-au mântuit și au ajuns în Rai, dar stăpânii urechilor sunt în focul iadului! a răspuns îngerul.
- Numai auzirea învățăturilor duhovnicești nu mântuiește.
Cele ce omul a auzit trebuie să străpungă inima, să le primească și să le păstreze să aducă roadă căci astfel le fură satana. Nu auzitorii legii, ci împlinitorii ei se vor mântui.
V-am spus la urmă pilda aceasta ca nu cumva toată osteneala mea și a voastră să fie zadarnică.
Biblia, învățătura de credință, pravila bisericească, canoanele, slujbele și toate celelalte rânduite de biserică sunt mijloace prin care noi trebuie să devenim bine plăcuți lui Dumnezeu prin mărturisire, cuvânt și faptă."
sursa text:catehetica.ro

Nu va inselati

"Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera."

                         
  Autorul poeziei - Traian Dorz
                                                              

Atât de-aproape eşti de moarte
că nu se poate să nu vezi
ce lungă-i umbra ei spre tine
şi mâna ei spre unde şezi!

Atât de-aproape e-nălţarea
de prăbuşire şi de-abis,
că nu se poate să nu vadă
acel ce are-un ochi deschis!

Atât de-aproape e trufia
de neascultare şi blestem,
că încă de pe tron s-aude
eternul plâns în câţi şi-l gem.

Atât de-aproape-i Judecata
şi iadul, de-orişice păcat
c-ar trebui să fugi cu groză
de tot ce pare necurat.

...Şi Dumnezeu e-atât de-aprope
de tine credinciosul Său,
că fără ştirea Lui nu-i nimeni
s-ating-un fir din capul tău.

Să ai credinţă deci, şi frică, —
spre două părţi ai drum deschis:
şi mergi pe-o punte-atât de-ngustă
între Infern şi Paradis.

     Ce mult se-ndreptateste omul

Ce mult se-ndreptăţeşte omul că n-a ucis şi n-a furat
Că n-a aprins la nimeni casa, că strâmb spre nimeni n-a jurat
Că n-a nedreptăţit pe nimeni luând ce nu era al lui.
Oricând s-ar măsura cu alţii, ca el pe lume nimeni nu-i.
Se poate n-a ucis cu parul, se poate n-a furat comori,
Dar cu cuvântul şi cu ura el n-a ucis, de-atâtea ori?
Se poate n-a prădat avutul cel pământesc al nimănui,
Dar n-a furat el de la Domnul când dezbina lucrarea Lui?

Se poate n-a făcut păcate cum face orice vinovat
Dar când putea să facă-un bine şi nu-l făcea, n-a fost păcat?
Când el vedea că alţii sufăr bolnavi şi singuri şi trecea
Şi-ar fi putut să facă-un bine dar n-a făcut, el ce făcea?

Când va veni Hristos în slavă la judecata Lui
Atunci nu de păcate-o să ne-ntrebe, ci de-ale dragostei porunci
Nu pentru rele-o să ne-alunge, ci pentru binele ştiut
Putând la semeni a le face, dar noi trecând, nu l-am făcut.

O, nu te-ndreptăţi pe tine că n-ai aprins şi n-ai furat
Că este decât toate-acestea un mai amar şi greu păcat:
Acela de-a nu face bine când ştii şi poţi trăind mereu
Mulţi credincioşi o să-i alunge, pentru acesta, Dumnezeu.

Traian Dorz


Acatist-Rugul Aprins

marți, 19 februarie 2013

La rau raspunde cu bine !

Omul adevarat ,omul bun pastrator al omeniei nu se razbuna niciodata.
A raspunde la rau cu rau este dovada de slabiciune.
A raspunde la rau cu bine este dovada de tarie si superioritate.

sâmbătă, 16 februarie 2013

Cred, Doamne, ajută necredinţei mele.

                  “Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”, e însăşi taina actului de credinţă

 Text:Nicolae Steinhardt

  Mai ameţitoare vorbe nu s-au rostit niciodată, afară de: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele. Despre care îmi spun că dacă din toată Biblia n-ar rămâne decât ele, ar fi de ajuns pentru a dovedi esenţa divină a creştinismului. Cred şi totuşi ştiu că nu cred cu adevărat. Cred de vreme ce-I spun „Doamne”‘ lui Hristos. Şi nu cred de vreme ce-L rog să vină în ajutorul necredinţei mele. (Şi cui îi cer să mă vindece de necredinţă? Celui în care urmează să cred!) Cauzalitatea e desfiinţată, legea succesiunii în timp, ca tot ce-i material sau psihic, dispare. Şi cred şi nu cred, simultan. Dedublarea. Contradicţia. Deci incertitudinea, angoasa. Conştiinţa otrăvind totul, otrăveşte şi credinţa pe care în clipa când ne dăm seama de ea o prefacem în necredinţă deoarece gândind credinţa o scoatem din inefabil, din candoare.

Dar şi ieşirea, nădejdea, nimic nu-i pierdut: pentru că, smerit, adaog: ajută-mă, luând aminte că omeneasca mea condiţie e indiscutabil legată de paradox şi contradicţie. Simultaneitatea textului ar trebui să ducă la deznădejde dacă n-ar fi acel scurt ajută care — fărâmă de bob de sare, infim catalizator cu uriaşe puteri de transmutare şi nebănuite consecinţe combinatorii — rezolvă  şi preface strigătul buimăcirii în lacrimile încrederii.”-din JURNALUL FERICIRII,

  Răspunsul Mântuitorului care se adresează necredinciosului dornic să creadă, însă neizbutind să-şi împlinească dorinţa, şi necutezând a face pasul hotărâtor, un răspuns cu totul neaşteptat:

                      Nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit! 

 Răspuns şi el teribil, paradoxal, tainic şi ameţitor. Să cauţi ceea ce ai şi găsit! Să însemne căutarea ta, strădania ta, angoasa ta nimic altceva decât dovada inutilităţii întregii tale frământări – ba şi a orbirii tale – de vreme ce L-ai găsit pe Cel căutat!

 Iată cheia, iată cifrul, iată dezlegarea. 

 Insăşi inferioritatea condiţiei noastre omeneşti decăzute supune chiar şi credinţa incertitudinii, fluctuaţiilor, acediei, trecerii prin conuri de umbră. Suntem fiinţe osârduitoare dar şi slabe, oricând predipuse a ne poticni, de nu şi a pica.

 Fer. Filip Nerri n-a grăit oare: Ţine-mă Doamne de urechi că altfel te vând ca Iuda!  

Dar dacă strigăm, ca tatăl copilului demonizat, dacă într-adevăr ne rugăm cu lacrimi, altfel spus din străfundurile fiinţei noastre, dacă realizăm că nu suntem decât trestii firave şi biete feştile fumegânde, ieşim din capcana trufiei, din chinurile incertitudinii şi din labirintul paradoxelor.

  Strigătul însoţit de lacrimi al tatălui e mai înainte de toate un act de smerenie: el recunoaşte şi mărturiseşte ticăloşia condiţiei sale omeneşti; îngâmfarea nu-l mai opreşte să ceară ajutorul interlocutorului său.

 Prin smerenie, lacrimi şi rugă, el (şi o dată cu el tot omul) trece de la starea complexă (dubioasă, apăsătoare) de credinţă – necredinţa la starea stabilă de credinţă. 

                                          Ce dovedeşte aceasta? Că e nevoie de har.  

Fiinţa omenească nu este îndeajuns de puternică pentru a putea ieşi singură din paradoxalitate, dispersiune şi fluctuaţie. Ii este însă larg deschisă poarta smereniei (rugăciune + lacrimi+ „strigare”); ea duce la credinţă, spre deosebire de ferecata poartă a marelui, tragicului Kafka (pentru a cărui mântuire nu mă îndoiesc că se va fi rugat şi Pascal şi Kierkegaard şi Dostoievski).
 

luni, 11 februarie 2013

Poezie

Rugăciunea din amurg

Mă rog si pentru viii si pentru mortii mei.                        
Tot una-mi sunt acuma partasii si dusmanii,
Cu ei deopotriva mi-am sfaramat eu anii,
Si dragostea si vrajba le-am impartit cu ei.

Pe morti în rugaciunea de seara mi-i culeg.
Acestia sunt, Doamne, iar eu printre morminte.
Au fost în ei avanturi si-au fost si pogoraminte.
Putin în fiecare, în toti am fost intreg.

De viforele vietii ei sunt acum deserti,
Dar dragostea, dar vrajba, din toate ce ramane?
Zdrobita rugaciune la mila ta, Stapane,
Sunt si eu printre mortii rugandu-mă să-i ierti.

Si adunandu-mi viii, la mila ta recurg,
Când crugul alb al zilei pamantul incununa:
Tu da-le, Doamne, da-le cu toata mana buna

Tarzia-ntelepciune din tristul meu amurg.

                                                  

                                    Rugaciune pentru pace

 

                                                         

Slava Tie, Doamne, pentru-aceasta noapte.
Somnul meu in unda lunii s-a scaldat,
Din abisul pacii somnului i-ai dat
Deslegari de taine prin naluci de soapte,
Slava Tie, Doamne, pentru-aceasta noapte!
Semana cu noaptea umilintei nasteri
Cand ai rupt pecetea vechiului blestem,
Pacea Ta-nsteland-o peste Betleem
Si varsand lumina vesnicei cunoasteri
Seamana cu noaptea umilitei nasteri.
Ingerul lasa portile-ntr-o parte,
Cantec fara sunet Te slavea-n sobor,
Unduiau azurul aripi fara zbor,
Cand spre-abisul pacii, nazarit departe,
Ingerul lasase portile-ntr-o parte.
Doamne, da-mi si mie pacea Ta cereasca,
Miezul de tacere al strigatei vieti
Care-nflacareaza din fricosi profeti,
Maduva ce-mpige varful sa-nfloreasca,
Doamne, da-mi si mie pacea Ta ceresca.
Da-mi si mie pacea inimii, Stapane,
Flacara ce nu se zbate-n uragan,
Sa razbesc razboiul duhului dusman,
Caci tarana trece, sufletul ramane,
Da-mi si mie pacea inimii, Stapane.
Tu, racoarea celui ars pe rug, Iisuse,
Si dulceata celui sfasiat de leu,
In arena mortii, Dumnezeul meu,
Fii si rasaritul vietii mele-apuse,
Tu, racoarea celui ars pe rug, Iisuse!
     
                                                                                   

                                                                                           Ceva ca rugăciunea

                Autor:  Marin Sorescu                     

                          Nu știu ce am,
Că nu dorm când dorm
Nu știu ce am,
Că nu sunt treaz,
Când stau de veghe.
Nu știu ce am,
Că nu ajung nicăieri,
Când merg.
Nu știu ce am,
Că stând pe loc
Sunt, hăt, departe.
Doamne, din ce fel de humă
M-ai luat în palmele tale calde
Și cu ce fel de salivă
Ai amestecat și-ai frământat huma-mi?
De nu știu ce am
Că exist,
Nu știu ce am
Că nu mai am nimic,
Decât pe tine.

         Am fost candva...Autor: Bogdanel Constantin  |  Album: ratacind prin lume 
     

Am fost candva, un strop de bucurie,                            
ce reverie,
un gand curat ce strabatea inaltul,
eram altul,
am fost candva suras si zamber dulce,
ce printre oameni aduce mangaiere,
am fost balsam pentru orice durere,
ce cutezanta sa privesti catre stele,
cata importanta aveau clipele-acele.

O Doamne vreau sa fiu din nou,
un suflet care poate sa cante,
sa cante o iesle si-o cruce,
care bucurie aduce, in suflete frante.

Dezleaga Tu, lantul robiei,
ce ma tine,
da frau bucuriei sa ma poarte...                                                    
mai aproape de Tine,
de sfanta Ta carte,
inviorare deplina in mine imparte,
un sfant razboi aducator de moarte,
a trecut sunt ravasit...
si sunt stins...
dar Domnul cel tare o lumina-aprins,
care lumineaza, un drum singuratec ce duce
departe... in locul biruintei si al iertarii...
la cruce.

                                                               Un gând.....

Cu cât ai mai multe, cu atâta îi eşti mai dator lui Dumnezeu, aşa că nu văd de ce te-ai putea mândri când trăieşti ca un datornic!  - Binecuvantarea Domnului creste.
Ea nu scade niciodata ci se revarsa zilnic peste cei care asculta de El.


duminică, 10 februarie 2013

Sfântul Haralambie

Sfântul Haralambie a trăit în veacul al II – lea după Hristos.
S-a născut într-o cetate din Asia Mică, Magnisia, care nu este foarte departe de mult-regretata Smirna. Creştinii cetăţii îl preţuiau pe Sfântul Haralambie pentru caracterul lui curat, pentru marea lui credinţă şi l-au ales preot.Dar Sfântul Haralambie nu a fost unul din preoţii obişnuiţi; a fost preot care avea conştiinţa misiunii sale. Liturghisea şi plângea de emoţie.
 Propovăduia cuvântul lui Dumnezeu şi făcea ca şi cele mai reci inimi
 să se emoţioneze şi să-L iubească pe Hristos
. Îi iubea pe săraci şi pe bolnavi şi vizita casele creştinilor
 şi îi sfătuia pe toţi, mici şi mari, să rămână credincioşi lui Hristos.
Pe preotul Haralambie îl iubeau şi îl preţuiau toţi. Prin cuvintele şi prin viaţa lui era o puternică lumină, care lumina nu doar pe creştinii cetăţii Magnisia, ci strălucirea lui ajungea chiar până foarte departe. Dar lumina aceasta nu era mulţumitoare pentru oamenii care trăiau în ruşinoasa închinare la idoli. Şi idolatrii nu erau puţini. Atunci erau mulţi şi aveau cu ei şi statul.

duminică, 3 februarie 2013

Să purtăm suferinţa celuilalt până la casa Tatălui

     Dacă vrem să devenim ucenicii lui Hristos,trebuie să-L imităm pe Hristos în maniera Lui de a aborda suferinţa oricărui om,a întregii creaturi ,să privim această suferinţă s-o lăsăm să pătrundă profund în inima noastră,să ne străpungă inima ca un pumnal,ca durerea să sfredelească şi mai ales ca durerea să nu fie protejată !
 Numai atunci compasiunea nostră va putea fi creatoare  şi va deveni o participare la durerea celuilalt,ajutându-l să-şi poarte crucea.








      Hristos a luat asupra Sa oroarea lumii care l-a renegat pe Dumnezeu,S-a încărcat cu aceasta şi a purtat-o pe umerii Săi.    Umerii Săi nu au cedat şi-a ajuns pe Cruce. 
  Fiecare dintre noi trebuie să înfrunte frica în faţa suferinţei,atât a nostră cât şi a celuilat. Este frica de a ne zice că durerea ne va străpunge sufletul dacă ne dăruim ei,dacă ne deschidem ochii şi urechile,dacă facem apel  la conştiinţa nostră.
  Participarea nostră la viaţa lumii,la viaţa omului  şi la viaţa lui Hristos,începe din momentul în care zicem :
                                   ,,Da ! Aşa să fie " 
 Căci atunci  când e vorba de lume,de un om izolat  sau un grup de oameni greu încercaţi ,a-l asuma pe celălalt înseamnă a-i purta suferinţa pe umeri după modelul lui Hristos şi a purta pe acest om până la casa Tatălui .Aceasta înseamnă ,de asemenea ,că omul pe care îl purtăm pe umeri va fi în realitate o Cruce şi că această Cruce va trebui s-o ducem pe Golgota .Şi acest lucru se realizează doar dacă ne lăsăm răstigniţi fără mânie ,fără a ne închide în noi înşine,ci dăruindu-ne pe noi înşine până la capăt,încât să putem zice :
                          ,,Iartă- l Părinte ,că nu ştie ce face "

Aceasta este sarcina care se cere a fi împlinită de fiecare dintre noi.Ea începe prin lucruri mici : a învăţa să vedem şi să auzim durerile reale din jurul nostru,care rănesc inima aproapelui. Se zice că sarcina suferinţei purtată în doi devine de două ori mai uşoară, pentru că noi nu putem fi străini unii faşă de alţii.
  Îmi amintesc de faptul că odată îmi căutam locul la masă  la mănăstirea Sfânta Treime şi un călugăr mi-a zis :
                      ,,Aşezaţi-vă unde doriţi  " 
I-am răspuns :,,Nu vreau să iau locul vreunui frate   " 
El m-a privit uluit,fără a înţelege cum ar fi posibil acest lucru şi mi-a zis:
                      ,,Dar aici nu există alţii ,aici toţi suntem noi !" 
  
                                Din Pateric :

Se spune că un călugăr tânăr se ruga lui Dumnezeu să-i deschidă ochii pentru a vedea suferinţa oricărui om pe care îl va întâlni ,pentru a fi capabil să-i vină în ajutor.Când Domnul i-a împlinit rugăciunea ,el a rămas dezamăgit ,pentru că vedea răul din lume,iar din cauza imaturităţii sale duhovniceşti,acest rău îl umplea de groază şi simţea dezgust faţă de ei,ocolindu-i .Într-o zi a sosit la mănăstire un om care a cerut să vorbească cu părintele stareţ.Tânărul călugăr văzând starea de decădere a celuilalt , i-a zis :,,Cum îndrăzneşti ,aşa cum eşti ,să te prezinţi în faţa părintelui stareţ  ? Căci tu îl înjoseşti cu prezenţa ta !"
  Bărbatul a plecat.Stareţul şi-a chemat ucenicul şi l-a întrebat dacă nu a venit la el un anumit om.
 ,,-Ba da, a zis călugărul .
-Şi de ce nu este aici ?
-Eu l-am izgonit...."
Stareţul l-a privit şi i-a zis :,,Nu te gândeşti că aceasta a fost poate ultima şansă pentru tine ?
 Tânărul călugăr ,cuprins de frică ,i-a cerut stareţului să se roage lui Dumnezeu să-şi primească înapoi darul dat ,,vederii cu duhul " pe care i-l dăruise .Dar stareţul i-a zis :Nu,căci Dumnezeu nu-şi ia darul înapoi .
Dar eu Îl voi ruga ca atunci când tu vei vedea răul din om,să-l trăieşti ca şi cum ar fi al tău,pentru ca tu şi el să fiţi membrele unicului trup care este umanitatea.."
 Mai departe se povesteşte cum acest tânăr călugăr ,în cursul călătoriilor sale pe care le făcea pentru a ajuta lumea ,a ajuns la o casă unde a cerut adăpost,a cerut să-l lase să intre şi să-i dea un colţişor unde să se roage.Stăpânul casei a rămas foarte uimit şi în timp ce ospetele său retras într-un colţ a început să se roage ,trăgea cu urechea la vorbele lui.Stăpânul era un om rău încărcat de multe păcate.Deodată auzi pe călugăr rugându-se cu lacrimi şi mărturisind în faţa lui Dumnezeu toate păcatele comise de el,ca şi cum le-ar fi comis călugărul.Simţirea lui se umplu de groază şi începu a se căi şi a plânge .Când călugărul a terminat mărturisirea,omul era deja vindecat.
       Antonie de Suroj-Taina vindecării