Motto

Sacrificiul sacrificiilor e acela de a suferi si a muri pentru pacatele pe care nu le-am comis( ele nu sunt in Mine ) dar Le-am asumat si asta numai Iisus Hristos a facut !
Să biruiesc lipsa de măsură a răului printr-o iubire şi un bine fără măsură pentru că nimic nu dăinuie în afara iubirii !
Textele ce le pun la dispoziţia cititorului nu au intenţia să ofere răspunsuri finale,oferirea lor este parte a unui proces continuu de căutare,atât a mea cât şi a voastră.
Dumnezeu să vă binecuvinteze !



vineri, 30 decembrie 2016

Scoate gazda colaceii c-au venit colindatorii flori de maru' merisoru'

   Colindele poarta prin veacuri cuvântul tainic al Naşterii Sfinte.Bucuria colindului este nemărginită.
Gazdele care își primesc colindătorii își deschid atât porțile sufletului cât și porțile caselor din care ne îmbie un miros dulce de mere, colaci calzi și bomboane… precum și mirosul bradului proaspăt împodobit.
Crăciun cerurile sunt deschise, Dumnezeu aude rugăciunea omului bun, aude sufletul curat care este purificat în timpul postului, iar acum are dreptul de a-i cere lui Dumnezeu iertare pentru munca lui și sprijin pentru îndeplinirea dorințelor.
In timp ce feciorii intonează colindele. Colinde precum: „Steaua sus răsare”, „Trei magi de la rasarit”, „O ce veste minunata”, „O brad frumos”, „Florile dalbe”, „Buna dimineața la Moș Ajun”, sunt colinde care amintesc de nașterea Domnului si de bucuria omenirii la auzirea vestii.
Poate ne întrebăm de ce în colinde se amintește de “Florile Dalbe” în miez de iarnă? Mai de mult la sate , de Sf.Andrei se lua o creangă de măr, se ducea în casă și se punea într-un vas cu apă. Această creangă înflorește până la Crăciun, și cu ea se mergea la colindat.
Deprinderea de a colinda, de a saluta cu mare bucurie Naşterea Domnului, de a-L întâmpina cu urări, daruri, petreceri, cântece şi jocuri este străveche.Farmecul melodiilor şi textelor poetice ale colindelor este inegalabil. Tinerei generaţii îi revine sacrul rol de a duce mai departe acest inestimabil tezaur popular.

  La colindat  Colindata se desfăşoară din  seara şi noaptea de Crăciun, până pe 30 decembrie . Colindătorii se adună în cete bine rânduite. Fiecare grup îşi alege un conducător numit de obicei „vătaf“ sau „jude“. Colindătorilor propriu-zişi li se alătură câţiva flăcăi cu sarcina să poarte, în saci şi traiste, darurile primite. Pe vremuri, fiecare ceată putea să ia la colindat numai o anumită parte a satului, având grijă să nu pătrundă în zona ce se cuvenea alteia. Odată intraţi în curtea casei, colindătorii îşi deapănă repertoriul înaintea membrilor casei, adunaţi în prag. Cântecele sunt întotdeauna însoţite de dansuri. După ce cântecele şi dansurile din faţa casei s-au terminat, gazda îşi invită colindătorii în casă. Aici, înainte de aşezarea la masă pentru ospăţul comun, vătaful cetei porunceşte să se cânte alte câteva colinde. Numărul colindelor depinde în mare măsură de rangul gazdei şi de belşugul de daruri pe care ea urmează să le ofere colindătorilor. Unei singure melodii îi pot corespunde mai multe texte (versiuni locale, varianta laică sau creştină).


Capra
Acest obicei ţine, de regulă, de la Crăciun pana la Anul Nou. Măştile care evocă la Vicleim personaje biblice sunt înlocuite aici de masca unui singur animal, al cărui nume variază de la o regiune la alta: cerb în Hunedoara, capră sau turcă în Moldova şi Ardeal, borita (de la bour) în Transilvania de sud. În Muntenia şi Oltenia, capra e denumită „brezaia“ (din cauza înfăţişării pestriţe a măştii) şi obiceiul se practică mai ales de Anul Nou.
Capra se alcătuieşte dintr-un lemn scurt, cioplit în formă de cap de capră, care se înveleşte cu hârtie roşie. Peste această hârtie se pune o altă hârtie neagră, mărunt tăiată şi încreţită în forma părului. În loc de aceasta se poate lipi şi o piele subţire cu păr pe ea. În dreptul ochilor se fac în lemn doua scobituri unde se pun două boabe de fasole mari, albe, cu pete negre, peste care se lipeşte hârtia neagră cu încreţituri sau pielea cu păr. În loc de urechi, capra are două găvane de lingură. Pe ceafă are patru corniţe, frumos împodobite cu hârtie colorată, pe care se află înşirate şiraguri de mărgele. În dosul coarnelor se află o oglindă care răsfrânge foarte mândru lumina de pe la casele unde intră capra noaptea. În cele două fălci de sus ale capului, se pune falca de jos, care se mişcă în jurul unui cui care nu se vede. Aceasta falcă este îmbrăcată la fel ca şi capul. Sub ceafă este o gaură în care se pune un băţ lung de un cot, de care se ţine capra. De partea de dinaintea fălcii de jos se află atârnat un clopoţel, iar de partea de dinapoi se află legată o sârmă. Dacă această sârma se lasă slobodă, partea de dinaintea fălcii de jos atârnă şi astfel gura caprei se deschide. Dacă s-ar trage scurt de sârmă, gura caprei s-ar închide printr-o clămpăneală seacă, de lemn. Fireşte clopoţelul sună. Atât băţul, cât şi sârma sunt acoperite cu un sac de formă tronconică, de pânză groasă de sac, care, pentru a sta umflată si a acoperi astfel pe cel ce va ţine capra de băţ, va clămpăni-o şi va juca-o, are legate pe dinăuntru nişte cercuri de sârmă sau de lemn.
Masca este însoţită de o ceată zgomotoasă, cu nelipsiţii lăutari ce acompaniază dansul caprei. Capra saltă şi se smuceşte, se roteşte şi se apleacă, clămpănind ritmic din fălcile de lemn. Un spectacol autentic trezeşte în asistenţă fiori de spaimă. Mult atenuat în forma sa citadină actuală, spectacolul se remarcă mai ales prin originalitatea costumului şi a coregrafiei. Cercetătorii presupun că dansul caprei, precum şi alte manifestări ala măştilor (căiuţii-feciori travestiţi în crai, turca-masca de taur), întâlnite în satele româneşti la vremea Crăciunului provin din ceremoniile sacre arhaice închinate morţii şi renaşterii divinităţii.











Sorcova
Aparţinând obiceiurilor de Anul Nou, umblatul cu sorcova e mai cu seamă bucuria copiilor. Aceştia poartă o crenguţă înmugurită de copac sau o sorcovă confecţionată dintr-un băţ în jurul căruia s-au împletit flori de hârtie colorată. Numele de sorcovă vine de la cuvântul bulgar surov (verde fraged), aluzie la ramura abia îmbobocită, ruptă odinioară dintr-un arbore. Înclinată de mai multe ori în direcţia unei anumite persoane, sorcova joacă întrucâtva rolul unei baghete magice, înzestrate cu capacitatea de a transmite vigoare şi tinereţe celui vizat. Textul urării, care aminteşte de o vrajă, nu face decât să întărească efectul mişcării sorcovei.





Steaua
De la Crăciun şi până la Bobotează copiii umblă cu steaua, un obicei vechi ce se întâlneşte la toate popoarele creştine.
Acest obicei vrea să amintească steaua care a vestit naşterea lui Iisus şi i-a călăuzit pe cei trei magi.
Cântecele despre stea provin din surse diferite: unele din literatura bizantină ortodoxă, altele din literatura latină medievală a Bisericii Catolice, câteva din literatura de nuanţă Calvină şi multe din ele, chiar din tradiţiile locale. Micul cor al stelarilor, care intră în casă în zilele Crăciunului, cântă versuri religioase despre naşterea lui Iisus: „Steaua sus răsare“; „În oraşul Vitleem“; „La nunta ce s-a întâmplat“; „Trei crai de la răsărit“.
Steaua sus răsare
Ca o taină mare
Steaua străluceşte
Şi lumii vesteşte
Şi lumii vesteşte
Ca astăzi Curata
Preanevinovata
Fecioara Maria
Naşte pe Mesia
Naşte pe Mesia



Pluguşorul
Urare tradiţională la români in preajma Anului Nou, pluguşorul a păstrat scenariul ritualic al unei invocări magice cu substrat agrar. El e întotdeauna însoţit de strigături, pocnete de bici şi sunete de clopoţei, dar plugul adevărat, tras de boi, a fost înlocuit cu timpul de un plug miniatural, mai uşor de purtat, sau de buhaiul care imită mugetul boilor. Textul pluguşorului şi-a pierdut astăzi caracterul de incantaţie magică. Recitată într-un ritm vioi, urarea devine tot mai veselă, mai optimistă, pe măsură ce se apropie de sfârşit.