Motto

Sacrificiul sacrificiilor e acela de a suferi si a muri pentru pacatele pe care nu le-am comis( ele nu sunt in Mine ) dar Le-am asumat si asta numai Iisus Hristos a facut !
Să biruiesc lipsa de măsură a răului printr-o iubire şi un bine fără măsură pentru că nimic nu dăinuie în afara iubirii !
Textele ce le pun la dispoziţia cititorului nu au intenţia să ofere răspunsuri finale,oferirea lor este parte a unui proces continuu de căutare,atât a mea cât şi a voastră.
Dumnezeu să vă binecuvinteze !



joi, 1 decembrie 2016

Iubirea de ţară şi neam

          Glasul păsărelelor

O, români din ţări străine, 
Voi pribegi fiind ca noi,
Aţi scăpat de grea ruşine
Şi de groaznice nevoi!


Ţara voastră cea frumoasă 
Şi-a schimbat acuma sorţii, 
Căci potrivnicii din casă 
I-au croit veşmântul morţii!



Nistrul azi şi Tisa plânge,
Şi Carpaţii plâng duios, 
Revărsând pârâu de sânge 
Către Dunăre, în jos.

Oltul sună "versul" jalnic 
Dintre muntii ardeleni, 
Iară Prutul plânge doina 
Prin Moldova, pân-la Reni.

Toate apele năvalnic, 
Se unesc apoi în cor,
Şi sunând un cântec jalnic, 
Plâng durerea Ţării lor!

Iară Dunărea la vale, 
Strânge dorul la hotar, 
Şi umplându-se de jale, 
Spune Mării, cu amar!




M. Sadoveanu,asemana patriotismul cu datoria morala pentru evolutia neamului nostru: „Patriotismul nu inseamna ura impotriva altor neamuri, ci datorie catre neamul nostru; nu inseamna pretentia ca suntem cel mai vrednic popor din lume, ci indemnul sa devenim un popor vrednic.” Acest indemn nu poate veni decat dintr-o constiinta superioara, deschisa, capabila sa intuiasca raul si sa ofere solutii. Dragostea de tara nu poate fi stearsa nici de globalizare, nici de greutatile dintr-o anumita perioada a istoriei. Ea este acolo, constituie amprenta nationala, parte a identitatii noastre ca popor. Un bun patriot isi cunoaste istoria, traditia si obiceiurile, investeste in ele si le face cunoscute, le pastreaza vii. De asemenea, un patriot adevarat isi respecta semenii si tara, este cinstit si onest, cautand cele mai potrivite mijloace de a corecta orice abatere. Avem de-a face aici cu doua tipuri de atitudini: o atitudine interioara ce tine exclusiv de emotii si sentimente si una exterioara, militanta, de asumare a adevarului national. 

Pr Dumitru Stăniloae :Toate câte sunt pe lume sunt opera lui Dumnezeu.În ce priveşte pe om în special, Dumnezeu a creat la început pe Adam şi Eva. Dar în ei se cuprindeau potenţial toate naţiunile. Acestea sunt descoperiri în timp ale chipurilor care există etern în Dumnezeu. La baza fiecărui tip naţional acţionează un model dumnezeiesc etern pe care acea naţiune are să-l realizeze şi în sine cât mai deplin.
  Ceea ce înţelegerii noastre pare antinomic, în luptă una cu alta, umanul şi naţi
Se pune problema greu de descurcat a raportului între naţional şi uman. Naţionalul nu întunecă umanul, nu-l extermină? Iar dacă umanul rămâne, nu cumva e naţionalul o simplă iluzie, ceva de suprafaţă, pe care să-l poţi lepăda în oricare moment voieşti? E de remarcat întâi că nu există om anaţional. Nici Adam, măcar, n-a fost anaţional, ci a vorbit o limbă, a avut o anumită mentalitate, o anumită construcţie psihică şi trupească. Un om pur, necolorat din punct de vedere naţional, fără determinante naţionale, este o abstracţie. Aşa cum nu poate exista un măr fără determinantele unui anumit soi, aşa cum nu poate exista un om fără determinante individuale. Umanul există numai în formă naţională, colorat naţional, aşa cum există numai determinant individual. Nu se pot extrage la un individ sau la o naţiune determinantele individuale sau naţionale pentru a lăsa umanul pur. Ar însemna să distrugi însuşi umanul. Naţionalul sau individualul e însuşi umanul, care are, în mod necesar, o anumită calitate. Un uman fără calitate nu există. Individul sau membrul unei naţiuni e uman, e înţelegător al celorlalţi oameni, ai altor naţiuni, nu printr-o depăşire a calităţii sale individuale sau naţionale, printr-o coborâre undeva în substratul pur uman al personalităţii sale, ci în starea în care este. Un român, când simte milă faţă de un ungur, în mila lui e tot român; sentimentul de frăţie umană care simte că-l leagă de un ungur, e un sentiment colorat româneşte, nu e anaţional,identitatea dintre oameni şi deosebirea dintre naţiuni, în realitate sunt unite inseparabil, în chipul cel mai intim şi mai misterios, cu menţinerea deplină a amândurora; numai o minte simplistă nesocoteşte unul sau altul din termenii antinomiei.
      În ce constă calitatea naţională?
Calitatea naţională este însuşi umanul într-o anumită formă a lui. Precum orice element material are în mod necesar o anumită formă, aşa şi umanul Umanitatea se află în adâncul firii tale naţionale. Doar e fapt notoriu că imitatorii simţirilor şi atitudinilor străine sunt mai puţin umani, pentru că trăiesc mai la suprafaţă. Un român înţelege şi iubeşte oamenii de alt neam nu printr-o depăşire a realităţii sale de român, printr-o coborâre undeva în substratul pur uman al personalităţii sale, ci rămânând român

                      
 TRECUTUL NOSTRU    

 Indivizii, ca şi popoarele, pe măsură ce sporesc în conştiinţa de sine, îşi cercetează tot mai mult trecutul şi-i dezvăluie tot mai bine semnificaţia. E falsă opinia că îndeletnicirea cu istoria e un apanaj al epocii în care începe cultura unui popor. Din moment ce s-a trezit la conştiinţa de sine, un individ sau un popor, trecutul îl interesează neîntrerupt. Dar, înţelegerea trecutului se adânceşte după cum se adânceşte gradul de înţelegere generală a vieţii şi a individualităţii proprii. Dacă la început cercetarea istorică se mulţumeşte pur şi simplu cu aflarea faptelor trecute, cu date, cu întâmplări, văzute pentru ele, sau cel mult - cu dovedirea vechimii sau vredniciei propriului popor, mai târziu, istoricul caută sub faptele trecute fiinţa naţională, precizarea prin trecut a cunoştinţei ce-o are din prezent despre caracterul spiritual al neamului său. Cunoaşterea intuitivă a substanţei naţionale din contemplarea manifestărilor prezente are lipsă de o examinare şi precizare prin trecut. În actualitate se amestecă prea multe voci, vuieşte de prea mult zgomot, încât cu greu poţi distinge ceea ce-i veritabil şi durabil românesc de ceea ce-i sforţare şi artificiu. Trecutul însă e liniştit; în el n-a supravieţuit decât vocea veritabil română. Tot restul s-a stins neavând urmare. Trecutul e un cristal care s-a format după legile fiinţei româneşti. Cu el înainte putem controla ce e veritabil românesc în tumultul de azi şi încotro trebuie să ajutăm a se îndruma viaţa română.
  Trecutul e deget întins spre viitorul normal
    Noi am avut un trecut unic. Popor născut şi crescut în lacrimi şi necazuri, trecutul nostru bisericesc nu vuieşte de certurile dogmatice ale teologilor, nici de luptele ambiţioase pentru întâietate între ierarhi şi principi, nici de dezbinările fanatice sectare. Dar tocmai de aceea trecutul nostru bisericesc e mai veritabil religios: e viaţă de închinăciune a poporului, e jertfa umilă a celor mulţi şi săraci pentru a-şi zidi şi împodobi locaşuri de rugăciune potrivit concepţiei lor, e luptă simplă fără armele vicleniei, ale teologiei, şi ale puterii lumeşti, pentru apărarea credinţei. Luptă în care, din primul moment, trebuia sacrificată viaţa, ca în timpul primilor martiri ai creştinătăţii.
 N-avem un trecut măreţ prin fastul şi veşnica ciocnire între ambiţiile unei pături sociale care umblă totdeauna după măriri deşarte. Măreţia aceasta a aparţinut pe aici altor neamuri. Dar trecutul nostru pe meleagurile transilvane are o altă măreţie, de o esenţă mult mai nobilă: măreţia bunătăţii, a frumuseţii morale. Noi n-am împilat pe nimeni, trecutul nostru nu cunoaşte cruzimi şi desfrâuri, crime sociale şi aberaţii morale. Dumnezeu a ţinut să ne crească sub regimul sobru al lipsurilor şi să ne călească virtuţile sub vântul aspru al suferinţelor. Am fost un popor bun; bun nu numai în sensul negativ, ci în cel pozitiv: un popor tenace în virtuţile creştineşti. Numai aşa se explică faptul unic în istorie că un popor fără conducător n-a putut fi slăbit sub ordinea morală.
   „Aşadar, criza de azi e o criză sufletească - răsfrântă în toate planurile vieţii, de la cultural la economic - una din cele mai tragice crize sufleteşti pe care le-a încercat omenirea. Cauza ei e veche şi lentă, e în însăşi temelia pe care au pornit să fie zidite vremurile de azi şi se cheamă: depărtarea noastră de Dumnezeu”.  
 Poporul cel mai pătruns de spiritualitatea ortodoxă se dovedeşte cel român. El s-a născut creştin. El n-are la bază o altă structură religioasă, care s-o tulbure pe cea ortodoxă, însuşi faptul că a trăit atâta vreme ferit de alte curente spirituale, numai în credinţa creştină, a contribuit la deplina cristalizare a sufletului în sensul ei. Poporul român se dovedeşte astfel ca ţinând net despărţite cele două planuri de viaţă: pe cel pământesc şi pe cel ceresc. În conştiinţa lui e, deci, mai trează ca la oricare alt popor credinţa în viaţa viitoare. Pentru că el ştie că binele absolut nu se poate realiza în viaţa acesta. - 45 - Totuşi, poporul nostru nu merge atât de departe în această direcţie, încât să creadă că în lumea pământească nu se poate afla în nimeni nicio scânteie de bunătate şi în zadar se forţează omul să se facă mai bun. Ideea aceasta o au popoarele protestante, de pildă prusacii, şi în special cele calvine. Acestea, afirmând că în zadar vroiai să te faci mai bun în lumea aceasta, preconizează o comportare lipsită de scrupule. Nu trebuie alese mijloacele în străduinţa de îmbogăţire şi întărire individuală şi colectivă. De aceea au ajuns popoarele respective la o mare putere politică şi economică. Românul e milos, e plin de scrupule morale. Fără să aibă pretenţia că va putea deveni desăvârşit, el ştie că are datoria să asculte de legile morale şi să le împlinească pe cât se poate. 
  Cu Dumnezeu, Românul e tare. S-a dovedit mai tare ca orice neam. Cu Doamne ajută! răzbeşte prin orice. Doamne ajută! a fost în viaţa română secretul succesului, cheia biruinţei şi a rezistenţei. Dar fără Dumnezeu suntem foarte slabi. Simţim aceasta acum, după război, când Doamne ajută a început să fie uitat în politică, în educaţie, în gospodărie. Vrem să devenim iar tari, neînfrânţi de niciun pericol, să ne întoarcem la Dumnezeu, la puterea verificată de veacuri a neamului nostru! Să ne întoarcem la credinţă în organizarea statului, în şcoală, în viaţa socială, să lăsăm modelele statelor apusene, necredincioase şi raţionaliste! Noi nu putem deveni tari prin necredinţă, ca unele neamuri apusene, prin încrederea în instinctele primare (Urtriebe) pe care să ni le socotim mai tari ca ale tuturor celorlalte neamuri, pentru că o dată ce ne-am format sufletul în Ortodoxie am văzut o dată pentru totdeauna că tăria instinctelor e de scurtă durată. Nu putem săvârşi fapte mari şi repurta biruinţe nici prin spiritul de aventură, căci suntem prea realişti şi nu putem întemeia imperii nici pe ideea nu ştim cărei credinţe mesianice în superioritatea firii noastre şi în inferioritatea altora, căci ştim că ale lui Dumnezeu sunt toate neamurile şi toate au calităţi şi defecte. Noi putem însă fi mari în străduinţa de a ne apăra fiinţa şi de a ne exterioriza şi eterniza pe planul cultural specificul acestei fiinţe. Noi putem fi, astfel, poporul cel mai iubit şi mai admirat în Europa pentru farmecul moral şi artistic al sufletului şi al culturii noastre. Noi putem realiza cultura cea mai armonioasă, deci cea mai perfectă din lume. Ne putem câştiga cel mai înalt prestigiu de nobleţe sufletească şi artistică; avem toate motivele să credem într-un mesianism al nostru, în sensul de pildă pe care s-o admire şi s-o aibă ca ideal fiecare neam. - 

Petre Ţuţea :În principiu, am certitudinea invincibilităţii poporului român; şi că aşa cum a ieşit din impas cu Ceauşescu, va ieşi din orice impas. Aşa cum făcut Unirea Principatelor, împotriva a trei mari puteri, otomană, austriacă şi rusă şi a făcut unitatea înaintea unităţii Italiei E atît de viguros neamul ăsta al nostru, că nu mă îndoiesc că virtuţile îl scot din impas. Asta e certitudinea mea. Istoria lui îmi dă argumente în sprijinul credinţei mele că poporul român nu poate fi înfrînt. Cei mai crînceni şi mai străluciţi soldaţi sînt cei ai popoarelor religioase. Cînd mori sub drapel, te gîndeşti că te duci la strămoşi


   Patriotismul reprezinta sentimentul nascut din prefigurarile istoriei, din sacrificiile facute de stramosii nostri, din lupta dusa pentru implinirea unui ideal, pentru intregirea neamului si pastrarea valorilor, din responsabilitatea de a transmite urmasilor esenta culturala, spirituala si materiala a poporului roman. Termenul este legat de identitatea nationala, de sentimentul istoriei si integritatii unui neam. A fi patriot inseamna sa-ti arati si sa-ti asumi sentimentele, emotiile fata de tara si poporul tau. Patriotismul inseamna, in primul rand, verticalitate si dorinta de a indrepta, de a face lucrurile corect, intelegerea locului nostru in lume, constiinta nationala. Este vorba aici despre o legatura emotionala puternica fata de locurile in care am crescut, fata de oamenii care vorbesc aceeasi limba cu a noastra si, nu in ultimul rand, fata de traditia, istoria si cultura noastra. Acesta este adevaratul patriotism, cel care nu se uita oriunde ne-am afla, un sentiment care nu poate fi zdruncinat de nimic si care ne determina sa ne respectam tara cu bune si cu rele, cautand in permanenta sa dezvoltam toate aspectele pozitive si sa le corectam pe cele negative.

                                   La mulți ani, române, oriunde te-ai afla!