Motto

Sacrificiul sacrificiilor e acela de a suferi si a muri pentru pacatele pe care nu le-am comis( ele nu sunt in Mine ) dar Le-am asumat si asta numai Iisus Hristos a facut !
Să biruiesc lipsa de măsură a răului printr-o iubire şi un bine fără măsură pentru că nimic nu dăinuie în afara iubirii !
Textele ce le pun la dispoziţia cititorului nu au intenţia să ofere răspunsuri finale,oferirea lor este parte a unui proces continuu de căutare,atât a mea cât şi a voastră.
Dumnezeu să vă binecuvinteze !



duminică, 7 februarie 2016

Nicolae Steinhardt

45 de fragmente din scrierile lui Nicolae Steinhardt

1. Pentru cine este înzestrat cu darul înţelegerii, prostia - măcar de la un anume punct încolo - e păcat: păcat de slăbiciune şi de lene, de nefolosire a talentului.
Poţi să nu păcătuieşti de frică. Este o treaptă inferioară, bună şi ea. Ori din dragoste: cum o fac sfinţii şi caracterele superioare. Dar şi de ruşine. O teribilă ruşine, asemănătoare cu a fi făcut un lucru necuviincios în faţa unei persoane delicate, a fi trântit o vorbă urâtă în faţa unei femei bătrâne, a fi înşelat un om care se încrede în tine. După ce l-ai cunoscut pe Hristos îţi vine greu să păcătuieşti, ţi-e teribil de ruşine. (1)
2. Pentru creştinism bănuiala e un păcat grav şi oribil. Pentru creştinism încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omul îşi făureşte semenii proporţional cu încrederea pe care le-o acordă şi le-o dovedeşte. Neîncrederea e ucigătoare ca pruncuciderea; desfinţează ca om pe cel asupra căruia este manifestată. Omul însuşi, făurit de Dumnezeu, îşi transformă pe aproapele său în persoană - printr-un act creator secund - datorită încrederii pe care i-o arată.
Dând nume animalelor, potrivit poruncii dumnezeieşti, omul le rânduieşte în cuprinsul creaţiei; purtând aproapelui dragoste şi acordându-i încredere, face din el o persoană, altceva decât un individ.
Iată pentru ce bănuiala este atât de nocivă. Din persoană omenească ea îl transformă pe cel bănuit în - în ce? Nu în brută, ar fi prea bine, ci în ceva nespus mai făcător de rău, în făptura cea mai abjectă, mai pernicioasă, mai cancerigenă ce poate fi - în şmecher.
Corolar: când însă ne formăm convingerea că un individ ori un grup de indivizi intră sub calificarea de ticălos ori ticăloşi, altul e procedeul (tot creştin): neîntârziată, neşovăitoarea luare de măsuri - stârpirea. (2)
3. Cele şapte păcate capitale: 1) Prostia, 2) Recursul la scuze: Nu ştiu, n-am ştiut, 3) Fanatismul, 4) Invidia, 5) Trufia neroadă, 6) Turnătoria, 7) Răutatea gratuită. Mai adaug o a opta : dragostea cu sila. (3)
4. În camerele din închisori - pentru că acolo e violent amplificată, exacerbată - am înţeles cât de mizerabilă este situaţia noastră în lume: prin simpla noastră existenţă deranjăm pe alţii. N-avem încotro. Se cuvine să înţelegem că orice am face şi oricât ne-am strădui tot supărăm. Singura soluţie e resemnarea. Ce putem face? Să tăcem, să tăcem. Să nu facem răul, nici binele cu sila. Dar şi trecând, tăcând, tot ne mulţumim. Odată pentru totdeauna se cade să ne băgăm în minte: deranjăm doar pentru că suntem prezenţi. Şi să nu ne oprim aici: mai trebuie să recunoaştem că şi ei ne deranjează pe noi? Gând înfiorător: Căci nu suntem mai buni ca ceilalţi, tot în aceeaşi oală ne aflăm şi fierbem înăbuşit. (4)
5. Introducerea răului în lume, ca principiu activ, este un act de creaţie, analog actului divin. Satana îl ispitea pe Adam şoptindu-i: “Veţi fi ca Dumnezeu”. Grăind astfel satana nu a minţit pe de-a întregul: făptura timp de o clipă, a devenit divină; a creat paralel cu divinitatea : răul care a contaminat lumea. Ceea ce şi explică de ce singurul lucru pe care l-a dus Iisus de pe pământ la cer sunt stigmatele. (5)
6. Ciudată contradicţie între Vechiul şi Noul Testament. În cel Vechi, Atotputernicul deşi se înfăţişează ca un Dumnezeu aspru, răzbunător până la neamul al şaptelea şi legiuitor al talionului, după ce îi îngăduie diavolului să-l încerce pe Iov în fel şi chip, intervine la sfârşit spre a restabili dreptatea. Mult încercatul Iov îşi redobândeşte sănătatea şi averile, şi moare îmbelşugat, sătul de zile. Când Avraam, dând ascultare poruncii divine, înalţă cuţitul spre a-şi ucide fiul, apare îngerul care opreşte braţul tatălui şi cruţă jertfa. Dumnezeul legii implacabile se dovedeşte până la urmă îndurător.
Nu tot astfel în noul legământ. Aici Hristos nu este numai încercat, se îngăduie să moară pe cruce şi îngerii nu coboară să-l salveze ca pe Isaac. Martirii mor şi ei cu toţii, în chinuri ca şi Învăţătorul lor. Dumnezeu a cărui milă a fost dezvăluită oamenilor şi care-i trece pe aceştia de sub blestemul legii la har, în mod cu totul neaşteptat se poartă nespus de dur. Explicaţia pare a fi una singură: înainte de întrupare sufletele nu se puteau mântui, mergeau toate în iad, până şi ale drepţilor. Datoare era prin urmare divinitatea să le răsplătească binele măcar aici pe pământ. După ce Hristos coboară cu sufletul în iad, situaţia e alta: oamenilor li se deschid cerurile şi pot cunoaşte fericirea veşnică. Nu mai este necesar ca răsplata să se producă pe plan material iar groaznica realitate a pământului - unde totul e durere, nedreptate, suferinţă - poate fi dezvăluită în toată plinătatea ei şi lăsată să se desfăşoare până la capăt, până la capătul nopţii. Şi mai e un motiv: odată cu venirea Domnului am trecut de la copilărie la maturitate. Ni se poate spune adevărul. Ni se poate vorbi pe şleau. Ni se poate da ca hrană carnea, nu laptele. (6)
7. Lumea crede că Vechiul Testament este nemilos şi straşnic, iar Noul Testament blând. E o eroare: Noul Tstament se încheie cu un act de ferocitate şi barbarie, săvârşitor de deznădejde şi absurd. De ce? Pentru că numai aşa este suferinţa adevărată şi autentică dacă e deznădăjduită şi inexplicabilă, absolut de neînţeles. Era nevoie să fie aşa pentru ca să se dovedească sinceritatea, seriozitatea şi deplinătatea întrupării. Pe cruce n-a murit o “aparenţă”, cum cred monofiziţii, ci un om care a cunoscut suferinţa până la capăt şi a băut paharul amărăciunii până la fund. (7)
8. Hristos pe cruce, gol, ţintuit, bătut, scuipat, batjocorit, în aşteptarea doar a unei lungi şi teribile agonii, n-a răsplătit el vorba bună a bunului tâlhar cu făgăduinţa extraordinară: Astăzi, cu Mine, în rai? În vreme ce patriarhii, proorocii, drepţii Vechiului Legământ mai zăceau încă în iad! Oare ce făcuse tâlharul cel bun? Îl deferecase pe Hristos ? Îl dăduse jos de pe cruce? Nu! Îi adresase doar o vorbuliţă bună. I-a îndulcit şi rourat sufletul - în acel pustiu al cruzimii, răutăţii, pizmei şi batjocorii de pe infectul maidan al Golgotei - cu o vorbă bună de care Hristos avut-a cu adevărat nevoie, de vreme ce a răsplătit-o cu “Astăzi vei fi cu Mine în rai!”
Se apropie Crăciunul. Aur şi argint să dăm celor din jur nu avem. Doar câte o vorbă bună să le rostim. E şi acesta un dar de preţ, ce-şi poate avea locul în traista bunului Moş Crăciun. (8)
9. Gherla, mai 1963, după ce stătusem o noapte pe o bancă, într-o celulă arhiplină ... adorm frânt. Şi atunci, în noaptea aceea chiar, sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriaşă - albă şi strălucitoare - şi mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părţile, e o fericire totală şi înlătură totul; sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină şi exult. Ştiu că va dura veşnic, e un perpetuum immobile. “Eu sunt” îmi vorbeşte lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea gândului. Eu sunt şi înţeleg prin intelect şi pe calea simţirii înţeleg că e Domnul şi că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd ci şi vieţuiesc în mijlocul ei.
Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. Sunt şi pricep că sunt şi mi-o spun. Şi lumina parcă e mai luminoasă decât lumina şi parcă ea vorbeşte şi-mi spune cine e. Visul mi se pare a dura mult, mult de tot. Fericirea nu numai că durează încontinuu, dar şi creşte mereu ; dacă răul n-are fund, apoi nici binele nu are plafon, cercul de lumină se lăţeşte din ce în ce, iar fericirea după ce m-a învăluit mătăsos, deodată schimbă tactica, devine dură, se aruncă, se prăvăleşte asupră-mi ca nişte avalanşe care, - antigravitaţional - mă înalţă; apoi iar, procedează în alt fel: duios, mă leagănă - şi-n cele din urmă, fără menajamente, mă înlocuieşte. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mă recunosc. De atunci îmi este nespus de ruşine. De prostii, de răutăţi, de scârnăvii. De toane. De viclenii. Ruşine. (9)
10. Asupra apropierii de Hristos, proba care nu înşeală, criteriul definitiv este buna dispoziţie. Numai starea de fericire dovedeşte că eşti al Domnului. Virtuosul îmbufnat nu e prietenul Mântuitorului, ci jinduitorul după diavol. Ascetul arţăgos nu e autentic.
Există mijloace obiective, în artă, de a recunoaşte autenticul şi a da la o parte copia. Pentru a deosebi creştinul de caricatura ori imitaţia sa nu există procedeu mai sigur decât a cerceta dacă postulantul este sau nu un om vesel şi mulţumit. Dacă ipochimenul e intolerant, ori morocănos, ori agitat ori mahmur, ori necăjit, nu e creştin oricât de perfect, de fidel ar fi virtuţii. E virtuos dar nu e creştin. Creştinul e liber, aşadar e fericit. Acesta şi este sensul genialei şi inspiratei fraze a lui Kirkegaard: “contrariul păcatului nu e virtutea, contrariul păcatului e libertatea”.
Vămile văzduhului sunt numeroase. Aici pe pământ la vama care nu poate fi înşelată, proba constă în starea de fericire.
Virtuosul neîmblânzit nu ştie şi nu poate rosti “dulce Iisuse”, toată sfera “dulcelui” îi este străină, inaccesibilă şi uită că jugul Domnului e blând şi povara lui uşoară. Poate că din Evanghelia după Matei, la Predica de pe munte, s-au pierdut unele rânduri ca acestea: “Aţi auzit că s-a spus celor de demult: să nu săvârşiţi păcate. Eu însă vă spun vouă că oricine se întristează nesăvârşind păcate, a şi păcătuit în inima lui”. (10)
11. Condiţia căzută a omului este nefericită. Ceea ce nu înseamnă că nu avem dreptul la fericire. Ba şi datoria de a fi fericiţi. Creştinismul este o şcoală a fericirii. Cea dintâi datorie a unui creştin este să fie fericit. (11)
12. Cum vom cunoaşte, noi creştinii, noi ciracii şi urmaşii celor care din prima clipă au crezut în El (Hristos), cum vom cunoaşte că o faptă, o acţiune, o purtare, un gând al nostru, este sau nu creştinesc? După gradul de scandal al faptei ori gândului aceluia. Cu cât va fi mai scandalos faptul ori gândul, cu atât va fi mai sigur, mai indubitabil că e creştin. Iar de nu va fi decât foarte puţin , sau deloc scandalos faptul ori gândul cu atât va fi mai sigur, mai indubitabil că e creştin. Iar de nu va fi decât foarte puţin sau deloc scandalos putem fi încredinţaţi că nu-i decât foarte puţin, ori deloc creştinesc. Dacă bunăoară, răspund fratelui meu: “Acum nu pot să te ajut, e vremea rugăciunii”, zicerea mea nu-i câtuşi de puţin scandaloasă, e cuminte şi dovedeşte evlavie. Dar numai creştinească nu-i. Dacă judec: Mai degrabă renunţ la dulceaţa slujbei decât să nu-mi ajut fratele, să-l las singur şi de izbelişte în necazul lui, să nu-mi fie milă de el, poate provoc scandal şi smintesc pe vreun fariseu, dar mă port creştineşte. Dacă mă aflu în extaz şi nesocotesc nevoia unui bolnav, dau poate dovadă de mare pietate, dar nu-s creştin.(12)
13. Pe acest pământ, cel mai sigur mijloc de a intra în comunicare (comuniune) cu Atotputernicul, mijlocul fără greş şi instantaneu este săvârşirea binelui, ajutorarea aproapelui aflat în necaz. (13)
14. Marile acte de eroism şi mucenicie sunt, pentru cei mai mulţi, cu totul improbabile. Dar gentileţea, răbdarea, politeţea, bunăvoirea, stăpânirea de sine, stau la îndemâna oricui şi oricând. De nefolos ne este a ne visa făptuitori de vitejii şi jertfe fără pereche; util şi izbăvitor ne este a da atenţie mărunţişurilor şi a ne purta constant în mod nobil, liniştit şi răbduriu.(14)
15. Orb, neghiob şi strâmt la minte ce am fost. Şi ferecat în chingile bunului simţ celui mai lamentabil. Cum de nu mi-am putut închipui că Hristos - Dumnezeu care a primit să Se întrupeze şi să moară pe cruce aidoma celui mai nefericit şi mai ticălos dintre muritori, ne va cere să dăm din prinosul ori din puţinul avutului nostru, ori chiar avutul acesta întreg ? Cum de ne-ar fi chemat la acţiuni atât de simple, de aparţinătoare lumii acesteia, de posibile adică !
Paul Claudel nu mi-l definise oare pe Dumnezeu atribuindu-I grăirea: De ce vă temeţi? Sunt imposibilul care vă priveşte. Hristos, aşadar, aceasta chiar ne cere: Imposibilul. Să dăm ceea ce nu avem “iar dăruind vom dobândi”. (15)
16. Conform “teoriei jertfei” propusă de filosoful francez Georges Bataille: Omul se cunoaşte după capacitatea lui de jertfă, după cât e în stare să “risipească”, să “irosească” din avutul şi bunurile sale în mod neutilitar, numai pentru plăcerea înălţătoare şi euforizantă de a dărui altuia ori de a sărbători cu fast un eveniment, ori a-şi acorda sloboda bucurie de a ieşi când şi când din monotonia şi sordidul vieţii cotidiene.
Interpretând ungerea cu mir ca o jertfă cu bun miros, ca o manifestare de iubire şi ca un simbol al îmbălsămării Sale apropiate, certându-şi ucenicii pentru a fi dat în vileag o minte obtuză, o concepţie meschină a vieţii şi un ataşament avar pentru arginţi, Isus iarăşi ni se înfăţişează ca un adevărat gentelman. Şi totodată ca un model pentru toţi creştinii care se cade să fie cât mai puţin înrobiţi de bunurile trecătoare ale acestei vieţi şi cât mai convinşi că Hristos e vrednic de orice sacrificiu, că nimic nu-i bun ori prea mult, ori prea costisitor pentru EL. (16)
17. Se cuvine a cunoaşte că iertarea este de patru feluri: 1) iertarea greşiţilor noştri, 2)iertarea celor cărora noi le-am greşit, 3)iertarea de sine, 4) iertarea păcatelor şi a greşelilor de către Dumnezeu. (17)
18. Greşiţilor noştri le iertăm greu. Sau dacă iertăm nu uităm. (Şi iertarea fără uitare e ca şi cum nu ar fi, bătătură fără câine, gură fără dinţi). Ne iertăm şi mai greu pe noi înşine. Şi această ţinere de minte otrăveşte. Spre a dobândi pacea lăuntrică trebuie să ajungem prin căinţă, dincolo de căinţă: la a ne ierta.
Cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greşit. Cine ajunge să poată ierta pe cel faţă de care a greşit cu adevărat, izbuteşte un lucru greu cu adevărat, bate un record.
Neiertarea de sine are un caracter mai grav decât s-ar zice: înseamnă neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpăţânatei şi contabilei noastre răutăţi. E şi cazul lui Iuda, care n-a crezut nici în puterea lui Hristos (că-l poate ierta) şi nici în bunătatea lui Hristos (că vrea să-l ierte). (18)
19. La diavolul - contabil nu încape nici ştersătura cea mai mică, Hristos dintr-o dată, şterge un întreg registru de păcate. Hristos, boier, iartă totul. A şti să ierţi, a şti să dăruieşti, a şti să uiţi. Hristos nu numai că iartă, dar şi uită. Odată iertat nu mai eşti sluga păcatului şi fiu de roabă, eşti liber şi prieten al Domnului. Şi cum i se adresează Acesta lui Iuda, pe care îl ştie doar cine e şi de ce a venit? Prietene, îi spune. Acest “prietene” mi se pare mai cutremurător chiar decât interzicerea folosirii sabiei şi decât vindecarea urechii lui Malhus. Exprimă ceea ce la noi, oamenii, se numeşte înaltul rafinament al stăpânirii de sine în prezenţa primejdiei, virtute supremă cerută samuraiului. Poate că vorbe paşnice ( nu scoateţi sabia) şi fapte milostivnice (tămăduirea rănii) să le fi putut grăi şi face şi un sfânt. Dar “prietene” implică o măreţie şi o linişte care, numai venind din partea divinităţii, nu dau impresia de irealitate. (19)
20. Atâta timp cât nu ieşim din posibil, din contabilitate, nu putem nici concepe, nici pretinde paradisul. (20)
21. Contabilitatea, celălalt nume al demonismului, arma preferată şi statornica metodă de lucru. (21)
22. Iorga: “Ai dreptate să ierţi numai ce s-a făcut în paguba ta”. Omul, dacă raţionează în calitate de creştin şi vrea să se poarte conform cu doctrina creştină, poate - şi trebuie - să nu ţină seama de nedreptăţile săvârşite împotrivă-i, de insultele ce i se aduc lui, ca individ. dar dacă ocupă o funcţie de răspundere, ori se află în fruntea treburilor publice, nu are dreptul să invoce principiul iertării spre a rămâne distant şi rece în faţa răului şi a lăsa pe nevinovaţi pradă ticăloşilor. (22)
23. Dragostea implică iertarea, blândeţea, dar nu orbirea şi nu prostia. Identificându-se de cele mai multe ori cu marea răutate, slăbiciunea faţă de prostie e tot una cu a da mână liberă canaliilor. (23)
24. Nu aruncaţi mărgăritarele noastre înaintea porcilor. Dar Hristos nu a grăit numai atât ci a completat: Ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie şi pe voi. Aşa întocmai fac şi ne-oamenii. Căci lumea se împarte în oameni şi ne-oameni. Aceştia din urmă răsplătesc binele ce li s-a făcut, atacându-şi şi sfidându-şi binefăcătorii. ni se cere de aceea multă atenţie. Bune şi frumoase sunt bunătatea şi mărinimia, dar nu faţă de oricine. Nu-i drept şi cuminte să ne lăsăm înşelaţi, batjocoriţi şi exploataţi de ne-oameni. Bunătatea şi mărinimia nu se confundă cu orbirea, prostia şi naivitatea. Niciodată bunătatea şi mărinimia nu trebuie să se prefacă în acea jalnică şi absurdă slăbiciune care să îngăduie ne-oamenilor să calce în picioare cele sfinte şi mărgăritarele. (24)
25. Îl slăvim pe Domnul poftind la cină pe cei desconsideraţi, nu numai pe cei sărmani ci în general pe cei care nu se bucură de atenţia semenilor, cei uitaţi sau părăsiţi. Acestora să le dovedim gentileţe, cuviinţă, solicitudine. (25)
26. Supărat, ca niciodată, Domnul blastămă pomul: În veac să nu mai facă rod şi nimănui să nu-i mai fie de folos. Atenţie: a nu mai izbuti să ajuţi pe aproapele tău e o nenorocire, un blestem cumplit, o năpastă. (26)
27. Ce-i doreşte mai de preţ Hristos celui care crede în El? Care anume extraordinară facultate i-o pune la îndemână? Aceea de a se vedea pe sine aşa cum îl văd ceilalţi din preajma sa, cum îl socotesc şi îl califică răuvoitorii săi cei mai îndârjiţi. Deodată, prin harul lui Hristos, ne vedem în realitate, nimicnicia, ticăloşia şi jalnica noastră josnicie. Ieşim din noi. Ne părăsim. Ne însuşim o forţă psihică anti-gravitaţională. Hristos ne deschide ochii tuturora, nu numai ochii orbilor, asupra noastră chiar, şi declanşează în memoria noastră un proces anamnezic de neasemănată intensitate, aducându-i conştiinţei aminte de toate, riguros toate relele ce a făptuit cândva. Aceasta-i probabil, esenţa actului de convertire. Acesta-i primul, cel mai surprinzător şi mai aprig efect al întâlnirii cu Mântuitorul, cu Descoperitorul. Devin, cum grăieşte Apostolul, o făptură nouă. Dar în prealabil ni se relevă ca într-o străfulgerare făptura veche, înlănţuită în fărădelegile ei nenumărate. Şi oarecare vreme (trei zile a fost fără vedere) nu văd, adică nu mă văd decât pe mine, fantoma obsesivă şi înspăimântătoare a fiinţei ce am fost până a nu mă fi fulgerat şi învăluit lumina milostivirii împărăteşti. (27)
28. Minunea cea mare şi fără seamăn aceasta este: prefacerea totală a omului, săvârşită atât în vremea cât a trăit El pe pământ cât şi după Înălţarea Sa la cer, de-a lungul veacurilor, prin şirul practic infinit de mucenici, sfinţi convertiţi şi transfiguraţi. Este metanoia pe care am numit-o: totala dezintegrare a omului păcătos şi imediata lui metamorfozare în subiect dejertfă. Iată cea mai uimitoare minune a Domnului, neîntrecută, care pe toate celelalte le lasă în urmă şi le pune în umbră, oricât de cutremurătoare ar fi ele. Dar metanoia, pentru cine ştie ce este viaţa şi cunoaşte firea omenească, se arată cu mult deasupra frângerii legilor naturale de către Mântuitorul. Căci legile naturii sunt deterministe, cauzale şi pasive şi se supun Făcătorului lor, pe când fiinţa înzestrată cu darul gândirii şi conştiinţei este liberă şi pentru a-i determina schimbarea, Divinitatea Însăşi are de înfruntat dreptul la liberă alegere dăruit omului. De data aceasta ea nu porunceşte scurt, ci numai acţionează pe calea harului îndrumător. (28)
29. Puterea lui Hristos se vădeşte mai ales prin învierea celor vii, prin trecerea lor de la întuneric, robie, deznădejde şi păcătoşenie, la libertate, lumină şi bucurie. (29)
30. Cred Doamne şi mărturisesc. Capura este capitală şi de neuitat: Amândouă verbele ne condiţionează, ne caracterizează, ne fac întru adevăr fii ai tatălui ceresc. Astfel încât concluzia nu poate fi alta decât: Nu “a dovedi” este completarea lui “a crede” ci “a mărturisi”. Şi dacă-i vorba aşa, oare nu faptele bune şi mărturisirea nereticientă a credinţei sunt cele mai bune “dovezi” ale credinţei? Credinţa nu are nevoie de nici un soi de dovezi, are însă nevoie “să fie dovedită”. Faptele bune şi mărturisirea cu gura - singurele - prefac verbul a crede într-o putere şi-i dau încărcătura energetică şi duhovnicească necesară trecerii lui din rândul vorbelor în ale cuvintelor, din al ideilor în al acelor “idei forţă”. (30)
31. Prieteni dragi, de vreţi să vă pregătiţi pentru viaţă şi să nu aveţi surprize, bune sunt studiile, bună e ingineria şi mai bună meseria - brăţară de aur -, bune-s tehnica dentară şi sudura, bune-s limbile străine şi biblioteconomia , dar cea mai sigură metodă pentru a evita surprizele în viaţă şi a le putea face faţă cu oarecare calm, cea mai temeinică pregătire este studiul Calvarului şi al Golgotei. Asta e şcoala practică şi tehnică, asta e adevărata şcoală profesională a meseriei de om în lume. (31)
32. Orice teofanizat participă la cele două suferinţe ale Mântuitorului: batjocura şi răstignirea. Trebuie să se ştie că în ochii multora pare de un ridicol irezistibil şi mai trebuie să ştie că s-a înfrăţit cu durerea, trainic frate de cruce.33
33. Forţa morală e aceea care biruie materialitatea, silnicia, violenţa şi mai abitir ca forţa fizică. Dovada că-i aşa am avut cele văzute în puşcărie: au rezistat nu voinicii, atleţii ... ci firavii înzestraţi cu tărie morală. Ăştia ne vor salva, în cele din urmă ... drepţii neştiuţi de nimeni, cei setoşi de credinţă metafizică şi valorii neutilitare. Doar ei vor putea să atragă şi poate, să ne mântuie. (33)
34. În închisori s-au scris multe şi frumoase poezii religioase - unele de mare frumuseţe (Crainic, Gyr, Mandinescu...). Le ştiam mai pe toate pe dinafară, le învăţasem chiar din primele luni de detenţie. Ele ne-au consolat, au fost una din principalele noastre consolări şi incantaţii, închisoarea ne-a dovedit puterea soteriologică a poeziei. (34)
35. Frica este păcat iar curajul este o virtute creştinească. Nici că se putea să fie altminteri într-o religie al cărei Întemeietor S-a urcat vitejeşte pe Cruce. (35)
36. Care este efectul principal al fricii? Îndepărtarea de Hristos. Relatarea de la Luca 8,37 e deplin edificatoare : După ce scoate duhurile rele din omul demonizat iar porcii se aruncă în lac, mulţimea din ţinutul Gadarenilor “e cuprinsă de frică mare”. Frica aşadar aduce cu sine ruperea de Hristos. (36)
37. Însemnătatea nemărginită a sentimentului de incertitudine. Tot una cu angoasa. Nu ştiu. Până în clipa în care îl primim pe Hristos nu ştim ce-i cu lumea. Şi după aceea : nu ştim ce va fi cu noi, la sfârşit. Angoasa e semnul speciei umane, numărul nostru de cromozomi pe plan psihic. (37)
38. Părintele stareţ Roman (de la Cernica): creştinismul e riscul absolut, iar viaţa de călugăr e riscul dus la paroxism. Nu ţi se oferă nici o certitudine. Nimic. Numai primejdii, numai riscuri. Nici certitudinea că vei muri măcar acolo, la mănăstire. Că vei rezista. Că vei avea ce mânca. Şi nici, mai ales, că ai făcut bine călugărindu-te. Şi nici - culmea - că ai ales calea mântuirii. S-ar putea ca după atâtea nevoinţe şi mizerii să nu te mântuieşti, să arzi ca orice păcătos care s-a lăfăit în bucurii, belşuguri şi confort, şi s-a hrănit cu multe desfătări alese, ori spre deosebire de cutare om cuminte care şi-a dus viaţa pe cât s-a priceput fără a visa semeaţa desăvârşire.
Numai şi numai incertitudini. Dai totul, nu primeşti nimic. Şi rămâi absolut singur şi nici de tine nu poţi fi sigur, mai puţin ca de ceilalţi. Vei putea răbda fără a cârti? (38)
39. Viaţa monahală e acaparatoare, ca orice iubire. (39)
40. Sfinţilor li se cere mult, dar nu chiar totul -şi nu degeaba. Postesc, priveghează, se înfrâng, dar inima şi sufletul nu şi le dau. Contractul cu diavolul este mult mai oneros decât cel încheiat cu Domnul. De fapt nici nu-i contract, e păcăleală. Dai totul, nu primeşti nimic. Plata neantizării diavoleşti e deznădejdea cu perspectivele ei fireşti: moartea, sinuciderea, ruşinea şi ciuda iscate de înţelegerea faptului că ai fost tras pe sfoară (sfoară sau frânghie, frânghia sinucigaşului Iuda). (40)
41. “Morala nouă” nu există, e numai titlul pe care omul îl dă imoralismului său, dorinţei de a nu mai avea nici o îndatorire, de a nu se mai supune nici unei reguli.
Drepturi fără datorii e ca şi cum ai vrea lumină fără întuneric şi mămăligă fără mestecău. Dreptul şi datoria, iată cel mai bun exemplu de cuplu invariabil. (41)
42. Occidentul, acun , nu-i de admirat, e de plâns. Căci e pierdut. Cancerul e încă lăuntric, nu s-a dat în vileag. Dar mai poate medicul (care ştie) încerca o poftă trupească pentru femeia cu metastaze generalizate, deocamdată neexteriorizate ? (42)
43. Instantaneitate şi veselie - iată principalele caracteristici ale naşterii din nou. Ospăţul - iată firescul accesoriu, potopul fericirii şi al înnoirii - iată consecinţa imediată. (43)
44. Ospăţul este poate - în chip paradoxal - singurul loc în care bucuria celuilalt nu este pizmuită. Şi unde nu există concurenţă, numerus clausus; the more the merrier (mai mulţi, mai veseli), creşterea numărului comesenilor departe de a constitui o piedică, o primejdie, multiplică bucuria fiecăruia şi a tuturor. Dacă-i aşa, atunci ospăţul realizează condiţia paradisiacă: ea presupune în primul rând capacitatea de a te bucura de bucuria altuia, de a o împărtăşi. (44)
45. Obiceiul de a folosi textele rugăciunilor de obşte este criticat ca dovadă de formalism şi nesinceritate. Sinceră e numai rugăciunea izvorâtă din cuget şi inimă, nu textul gata formulat pe care-l citim din carte ca pe o reţetă. (La capătul pericolului stă râşniţa de rugăciuni a Tibetanilor).
Poate că soluţia cea mai nimerită ar fi: a) recitarea rugăciunilor de obşte pentru a se crea o atmosferă de linişte şi reculegere, aceasta însemnând faza de pregătire, de punere în situaţie oratorie; b) rugăciunea propriu-zisă făurită de fiecare, imnul de slavă şi mulţumire, apoi (sau mai întâi, e firesc, nu-i cu supărare) spunerea păsului - inima revărsată; c) după care s-ar cuveni să urmeze partea cea mai însemnată, faza ascultării în care următor vorbirii - şi era oare nevoie să spunem ce ne doare şi ce dorim, ca şi cum nu s-ar şti? - suntem atenţi să desprindem îndemnurile care ni se dau, inima acum e pe recepţie. (45)
  Selectate de Pr. Ioan Velcherean
                                  Preluare de pe Nistea.com