Motto

Sacrificiul sacrificiilor e acela de a suferi si a muri pentru pacatele pe care nu le-am comis( ele nu sunt in Mine ) dar Le-am asumat si asta numai Iisus Hristos a facut !
Să biruiesc lipsa de măsură a răului printr-o iubire şi un bine fără măsură pentru că nimic nu dăinuie în afara iubirii !
Textele ce le pun la dispoziţia cititorului nu au intenţia să ofere răspunsuri finale,oferirea lor este parte a unui proces continuu de căutare,atât a mea cât şi a voastră.
Dumnezeu să vă binecuvinteze !



duminică, 16 octombrie 2011

Calea cea scurtă a mântuirii


Oamenii de astăzi sunt în general foarte ocupaţi, de aceea şi creştinii ar dori căi de mântuire scurte, ar voi să nu mai piardă mult timp ca să ajungă acolo unde trebuie, să-şi atingă scopul imediat şi fără multe ocolişuri. Ei bine, una dintre aceste căi scurte  spre mântuire este suferinţa. Am spus că omul în fiecare moment, în fiecare clipă are parte de suferinţă. În loc să laşi să se irosească suferinţa, poţi avea o atitudine potrivită înaintea lui Dumnezeu, fie că te afli în casă, în sala de clasă sau în orice alt loc. Deşi îţi vine să oftezi pentru că suferi, binecuvântează pe Dumnezeu şi pe neaşteptate, fără zgomot, vei simţi în sufletul tău binele, acel bine care nu se întâmplă în nici un alt fel.
Un Avvă în Pateric spune că: „Dimineaţa se poate să fii în iad, iar spre seară să te afli în Rai”, lăsând să se înţeleagă că dimineaţa omul poate să săvârşească păcate, dar pe parcursul zilei îşi revine la conştiinţa de sine, revine la priveghere, se pocăieşte, plânge, şi nu este mare lucru pentru Dumnezeu ca să-l aducă în Rai. Lucrurile sunt uşoare şi calea mântuirii este scurtă, noi, însă, prin purtarea noastră greşită, le facem dificile şi îngreunăm calea mântuirii.
Omule, în orice stare te-ai afla, dacă te pocăieşti, Dumnezeu te primeşte şi te mântuieşti, dar numai dacă te căieşti cu adevărat.
Este cu putinţă să te căieşti pentru cea ce ai făcut numai pentru că ţi-a fost rănit egoismul! Ia seama şi la acest aspect: cineva poate să meargă să se mărturisească din pricina faptului că egoismul lui a fost rănit şi nu pentru că a păcătuit înaintea lui Dumnezeu.
De multe ori omul se mâhneşte pentru păcatele pe care le-a făcut şi se căieşte pentru ele, dar nu pentru că L-a întristat pe Dumnezeu, ci din cauza egoismului rănit. Adică, înainte de a păcătui, omul avea o părere bună despre sine, dar când a păcătuit nu mai poate să aibă aceeaşi părere, şi aceasta îl face să sufere. În cazul acesta nu este vorba despre pocăinţă adevărată. Pocăinţa voită de Dumnezeu, autentică, din tot sufletul, nu pretinde în acel ceas nimic pentru sine, ci toată atitudinea omului înaintea lui Dumnezeu este aceasta: „Dumnezeul meu, chiar de ar fi să mor în acest moment, să mor pentru iubirea Ta! Iar dacă vrei să  trăiesc mii de ani, s-o fac pentru iubirea Ta! Să nu mă laşi să cad din nou în păcat!”. Atunci, într-adevăr, din acest moment omul trece de la o stare la alta, poate merge din iad în Paradis, iar drumul mântuirii este cel mai scurt, aşa cum a fost pentru tâlharul de pe cruce. Ce fărădelegi n-a făcut acel tâlhar în viaţa lui! Dar acolo, pe cruce, lângă Hristos, când se sfârşea, în acel ceas, fără să aibă nici o nădejde, I-a arătat întreaga sa căinţă, nădăjduind în mila Lui, şi a auzit cunoscutele cuvinte ale Domnului. În timp ce era osândit la moarte, a luat atitudine corectă înaintea Domnului. Ce minunat este acest lucru! Cât de frumos este să stea omul înaintea lui Dumnezeu, ca unul pregătit să moară!
De aceea, Vechiul Testament ne învaţă: „Adu-ţi aminte de cele din urmă ale tale şi în veac nu vei greşi”. Să-ţi aminteşti că vei muri şi aceasta te va ajuta să nu păcătuieşti. Ceva asemănător este amintit şi în aceste cărţi bisericeşti. Omul păcătuieşte pentru că voieşte să se bucure în această viaţă. Când este pregătit în orice moment să moară, când se gândeşte că în orice clipă poate să moară, atunci nu mai săvârşeşte păcatul. Tâlharul de pe cruce, când nu mai avea nici o nădejde să trăiască, în puţine clipe , a spus cuvinte pe care nu le-au spus nici ucenicii lui Hristos şi a înţeles lucruri pe care nici aceia nu le-au putut înţelege.
După ce mai înainte, mustrându-l pe celălalt tâlhar, i-a zis: „Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă cu  El? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite pentru faptele noastre, Acesta, însă, n-a făcut nici un rău!”, în continuare a rostit acel cuvânt înfricoşător: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta”. Şi în acel ceas a primit făgăduinţa de la Domnul Însuşi: „Amin îţi zic ţie, astăzi vei fi cu Mine în Rai”.
Aşadar, fraţilor, avem această realitate a suferinţei care sfâşie existenţa noastră până în străfunduri şi ne face să suferim tainic. Poate că deja ne-a şi înfricoşat vreodată, şi mintea noastră s-o fi dus cu gândul că putem să şi murim. Este cel mai frumos gând! Mă iertaţi că zic aşa. Să trăim lucrurile aşa cum am spus mai sus. Este cu adevărat minunat să sufere cineva şi să simtă ceea ce am spus, să ia lucrurile aşa cum am spus. Desigur, eu sunt îndreptăţit să spun acestea în această seară, pentru că sunt cam bolnav. De aceea v-am spus că vom duce discuţia în această direcţie, pentru că mă influenţează şi indispoziţia mea.
Este cel mai bun lucru să conştientizeze cineva şi să creadă că peste puţin timp poate să nu mai fie în această lume, că poate să plece în lumea cealaltă. Atunci, în acel moment, sufletul se dezleagă, se dezlipeşte şi se desface de toate lucrurile de care era legat, şi rămâne singur numai cu Dumnezeu. Şi omul, ajutat de anumite lucruri pe care le-a auzit, pe care le ştie, se pocăieşte înainte lui Dumnezeu, şi astfel, se izbăveşte, îşi mântuieşte sufletul, simte într-adevăr că Raiul vine înlăuntrul lui şi conştientizează marele bine pe care îl aduce suferinţa. Şi oricât ar părea de ciudat, omul spune: „Nimic altceva nu foloseşte omenirii ca suferinţa!”. Şi când spunem suferinţă, le înţelegem pe toate acestea împreună: boala, toată stricăciunea trupească a omului, în general, şi moartea. Dacă nu erau acestea, toţi ar fi fost o junglă. Dar ele există şi ne îmblânzesc pe noi, oamenii. Creştinismul, mai ales, trebuie să privească astfel lucrurile, să valorifice, să exploateze suferinţa, încât continuu să se afle în Paradis.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.