Motto

Sacrificiul sacrificiilor e acela de a suferi si a muri pentru pacatele pe care nu le-am comis( ele nu sunt in Mine ) dar Le-am asumat si asta numai Iisus Hristos a facut !
Să biruiesc lipsa de măsură a răului printr-o iubire şi un bine fără măsură pentru că nimic nu dăinuie în afara iubirii !
Textele ce le pun la dispoziţia cititorului nu au intenţia să ofere răspunsuri finale,oferirea lor este parte a unui proces continuu de căutare,atât a mea cât şi a voastră.
Dumnezeu să vă binecuvinteze !



luni, 28 iulie 2014

            Clement Alexandrinul

Date biografice 
Clement Alexandrinul (Titus Flavius Clemens) se naste pe la 150, probabil la Atena, din parinti pagani. Nu se stie cand s-a crestinat. Dupa convertire el face calatorii de studii in Italia de Sud, in Siria, Palestina si Egipt. El cauta pretutindeni oameni invatati si profesori vestiti de la care sa se instruiasca. El vorbeste cu entuziasm despre dascalii sai, cinci la numar, dar nu pomeneste decat numele celui de pe urma: Panten. Cu putin inainte de 180, Clement vine la Alexandria, unde face cunostinta cu albina siciliana si unde ramane sa o asculte. Pe la 190, el ajunge colaboratorul lui Panten, iar dupa moartea acestuia preia conducerea scolii. Clement a fost si preot, cum reiese din propriile sale afirmatii si dintr-o scrisoare a lui Alexandru, episcop de Ierusalim. In scoala catehetica l-a avut ca elev pe Origen si pe Alexandru de Ierusalim. Sub persecutia lui Septimiu Sever, Clement pleaca in pribegie, parasindu-si scoala pe la 202-203. Adoarme in Domnul inainte de 215-216, cum reiese din scrisoarea aceluiasi episcop Alexandru catre Origen.Epifanie Scolasticulspune în secolul al VI-lea că Atena este locul de naştere al lui Clement iar acest lucru este susţinut de acurateţea cu care vorbea limba greacă clasică. Se pare că părinţii săi erau păgâni înstăriţi, cu o oarecare prestanţă pe scara socială. Calitatea educaţiei sale este evidenţiată prin faptul că el citează în mod constant din poeţii şi filozofii greci. Clement a călătorit prin Grecia, Italia, Palestina şi Egipt. El a devenit colegul lui Pantenus, liderul Şcolii Catehetice din Alexandria şi probabil cel care l-a convertit pe Clement la creştinism şi căruia, până la urmă, i-a succedat la conducerea celebrei şcoli. Cel mai cunoscut discipol al său a fost Origen (care a fost condamnat la Sinodul V Ecumenic. În timpul persecuţiilor lui Septimius Severus (202 sau 203) Clement şi Alexandru, episcop de Flaviada, au căutat refugiu în Capadocia iar după aceea în Ierusalim, de unde a dus o scrisoare în Antiohia în 211. După acestea, Clement a murit cândva în următorii cinci ani fără să se reîntoarcă în Egipt. Cel mai important impact al activităţii lui Clement l-a avut încercarea sa de a unii filozofia greacă cu creştinismul. 

  
          Despre dreptate :

„Adevărata dreptate constă în a nu înşela pe altul, înseamnă a fi în întregime templu sfinţit al Domnului[1]; dreptatea este, deci, pacea şi bunăstarea vieţii, pacea cu care a slobozit Domnul pe femeie,[2] zicând: «Mergi în pace!»[3].”
„(Moise – n.n.) socotind apărarea dreptăţii ca o cinste a firii sale.”[4]
„(…) Dreptatea este armonia părţilor sufletului.”[5]
„Dreptate înseamnă distribuire egală între oameni. Dar, chiar dacă nu reuşim să facem exact această distribuire egală, totuşi dacă o facem cu cele mai drepte intenţii, nu ne depărtăm de scop.”[6]
„(…) dreptatea, deprinderea care naşte după formă toate raţiunile din existenţe şi distribuie fiecăreia, în mod egal, împărtăşirea vieţii în duh şi constituie fundamentul neclintit al păşirii noastre în bine prin voinţă.”[7]
„(…) Dreptatea nu judecă pentru a face plăcere cuiva, ci pentru ca să dea fiecăruia după merit.”[8]
„După cum gândesc şi filozofii greci, nimeni nu poate fi atât de mare încât să fie mai presus de dreptate şi nici atât de mic încât să stea ascuns de ea.”[9]
„Pentru omul desăvârşit dreptatea nu este un rezultat al consiliilor cetăţeneşti, nici al opreliştii legii, ci este o consecinţă a propriei sale acţiuni şi a dragostei sale de Dumnezeu.”[10]
 „ (…) n-ar putea vorbi cineva de dreptate nebună, sau obraznică, sau desfrânată, sau de una unită cu oricare dintre cele cugetate ca rele. Iar dacă înţelesul dreptăţii nu e amestecat cu nici un rău, el cuprinde în sine numaidecât tot binele. Iar binele e tot ce e văzut ca virtute. Deci, prin numele de dreptate e dată de înţeles aici toată virtutea. Pe cei ce flămânzesc şi însetoşează de această dreptate îi fericeşte Cuvântul, făgăduindu-le săturarea de cele dorite.”[11]


[1] I. Cor. 3, 17.
[2] Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a IV-a, Cap. XXV, 161.2., în PSB, vol. 5, p. 305
[3] Mc. 5, 34.
[4] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre viaţa lui Moise sau despre desăvârşirea prin virtute, în PSB, vol.29, p.26
[5] Clement Alexandrinul, Op. Cit, Stromata a IV-a, Cap. XXVI, 163.4., în PSB, vol. 5, p. 306
[6] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, Omil.a XII-a, VIII, în PSB, vol. 17, p. 476
[7] Sf. Maxim Mărturisitorul, Op. Cit, partea a doua, 83, în PSB, vol. 80, p. 217
[8] Clement Alexandrinul, Pedagogul, Cartea I, Cap. VIII, 64.1., în PSB, vol. 4, p. 203
[9] Idem, Stromatele, Stromata a V-a, Cap. XIV, 122.4., în PSB, vol. 5, p. 379
[10] Idem, Op. Cit, Stromata a VI-a, Cap. XV – 125.6., în PSB, vol. 5, p. 455
[11] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre fericiri, Cuvântul IV, în PSB, vol.29, p. 364
 “Dreptatea creştină este virtutea prin care creştinul îşi împlineşte, cu conştiinţă şi voie hotărâtă, toate îndatoririle sale faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, fiind ajutat de harul dumnezeiesc. în Sfânta Scriptură găsim cuvântul dreptate în înţelesul de sfinţenie, adică de trăire după poruncile lui Dumnezeu. În acest înţeles, bătrânul Simeon este numit “drept şi temător de Dumnezeu” (Luca 2, 25), deoarece el se silea să trăiască Întru totul după poruncile lui Dumnezeu. La fel se spune şi despre Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare, că era drept (Matei 1, 19). A trăi după poruncile lui Dumnezeu înseamnă însă împlinirea datoriilor nu numai faţă de Dumnezeu, ci şi faţă de semeni. Pentru aceea dreptatea creştină cere să respectăm drepturile fiecăruia, să dăm fiecăruia ce este al său, fără privire la folosul nostru şi să nu cerem nimic pentru noi din ceea ce nu ni se cuvine. Astfel, în viaţa de obşte şi în legăturile dintre oameni, dreptatea este păzitoarea drepturilor fiecăruia şi prin aceasta ea este temelia bunei rânduieli dintre oameni, aducându-le propăşire în toate. Iată cum din virtutea creştină a dreptăţii răsare, pentru credincioşi, şi ideea de dreptate socială, care călăuzeşte legăturile dintre oameni, după cele ce se cuvin fiecăruia (Matei 22, 21; Rom. 13, 7). Fără dreptate socială nu este cu putinţă o aşezare temeinică a vieţuirii omeneşti”
  Pilda zilei – Iubirea aproapelui

La Melbourne, am mers odată să-l vizitez pe un bătrân a cărui existenţă era ignorată de toţi. Camera sa era murdară şi într-o mare dezordine. Am dat s-o curăţ, dar el s-a opus, zicându-mi: «Las-o aşa, stă bine şi aşa!». Fără a insista prea mult, într-un final, m-a lăsat să fac ordine. În cameră se afla şi un candelabru magnific, acoperit de praf. «De ce nu-l aprinzi?», l-am întrebat eu. «La ce l-aş mai aprinde, dacă şi aşa nu mai vine nimeni să mă vadă?», mi-a răspuns, «eu nu am nevoie de el». Atunci i-am zis: «Dacă surorile de caritate ar veni să te vadă, l-ai aprinde?». «Dacă aş putea să aud măcar un glas de om în casa asta, l-aş aprinde». După câteva zile, am primit de la el acest scurt mesaj: «Spuneţi-i amicei mele că acel candelabru pe care l-a aprins în viaţa mea continuă să lumineze».” (Maica Tereza de Calcutta)

Sursa crestinortodox.ro