Motto

Sacrificiul sacrificiilor e acela de a suferi si a muri pentru pacatele pe care nu le-am comis( ele nu sunt in Mine ) dar Le-am asumat si asta numai Iisus Hristos a facut !
Să biruiesc lipsa de măsură a răului printr-o iubire şi un bine fără măsură pentru că nimic nu dăinuie în afara iubirii !
Textele ce le pun la dispoziţia cititorului nu au intenţia să ofere răspunsuri finale,oferirea lor este parte a unui proces continuu de căutare,atât a mea cât şi a voastră.
Dumnezeu să vă binecuvinteze !



vineri, 11 noiembrie 2016

Suntem responsabili de oamenii pe care i-am făcut să ne iubească.

      Dragostea nu are nevoie de cuvinte multe.
 Dragostea este sau nu este. Cuvintele niciodată nu au atras dragostea şi nu au convins-o să rămână, să ştiţi, după cum nici tăcerea nu a alungat dragostea niciodată. Ba, dimpotrivă, multele cuvinte o golesc de frumuseţea ei.



 Părintele Savatie:oamenii vor să vorbim despre dragoste. Şi, trecând atâta vreme şi auzind de-atâtea ori propunerea asta, îmi dau seama că nu mai pot vorbi despre dragoste. Şi dacă tot a trebuit, m-am gândit că pot vorbi doar despre riscurile dragostei. Riscurile celui care, deşi încearcă uneori să iubească, nu reuşeşte. Asta arată că suntem într-o mare lipsă de dragoste. Vedeţi că oamenii au început să vorbească despre libertate atunci când şi-au dat seama că nu mai sunt liberi. Acum vorbim despre dragoste tot pentru că îi simţim foarte puternic lipsa. Pe de altă parte, este o inflaţie a dragostei, a temei ăsteia între noi, creştinii, şi acest lucru nu este lipsit de riscuri, am înţeles şi eu asta. Şi, dacă ar trebui să le numim, să le punctăm cumva, aş începe seara asta prin a spune că primul risc al dragostei este acela de a nu fi înţeleasă. Acesta este primul obstacol, prima uşă prin care intră dragostea în lume: prin neînţelegere. Hristos, Care este Însuşi dragostea, este dragostea întrupată, pentru că niciodată nimeni n-a văzut dragostea. Dragostea se trăieşte, dragostea este o stare, nu-i aşa? Dar, iată că dragostea a putut fi văzută în Hristos. Dragostea care este Dumnezeu, desigur. Şi intrarea dragostei în lume a produs o mare neînţelegere în rândul oamenilor, în rândul celor care simt şi ştiu că au o mare nevoie de dragoste, chiar în rândul celor care vorbim despre dragoste.
00:06:28 Sigur că dragostea se face neînţeleasă în multe feluri şi forme. Mai întâi, mi se pare mie că neînţelegerea aceasta este egală cu măsura noastră spirituală, cu statura noastră ca persoană, ca făptură în această lume. Nu putem înţelege mai mult decât ceea ce suntem. Ar fi un paradox, pentru că aceasta ar trebui să pună capăt oricărei creşteri. Pentru că, de vreme ce nu poţi înţelege decât ceea ce eşti, este o fatalitate. Totuşi, este destulă dorinţa noastră de a fi ceva mai mult fără să fim ceva mai mult şi fără să înţelegem acel ceva, ci doar prin credinţa în Cel despre Care ştim cu certitudine că este ceva mai mult, deşi nu înţelegem acest „ceva mai mult“, ca prin această credinţă să primim, ca printr-o pâlnie, din înţelegerea şi plinătatea Celui care este desăvârşit în toate, adică Dumnezeu. Iată de ce neînţelegerea dragostei se face în măsura staturii noastre, dar mai degrabă în dorinţa noastră de a o pricepe. Şi această dorinţă este curată, este sinceră, este vie, dar asta nu o fereşte de risc. N-o fereşte pentru că avem moştenirea noastră genetică şi spirituală care îşi spune cuvântul. Iar omul începe să făptuiască şi împlinească doar lucrurile pe care le-a înţeles sau pe care le consideră înţelese.
00:10:12 Aţi văzut că nimeni dintre noi nu începe o faptă fără să aibă convingerea că a şi înţeles-o şi o şi poate duce la capăt; numai dacă este bolnav mintal se-apucă de lucruri despre care nu ştie nimic. Nu vorbim aici despre această categorie de oameni, vorbim între noi, creştinii, oameni care încercăm întotdeauna să facem binele, deşi nu întotdeauna reuşim. Aşadar, în încercarea noastră de a pricepe dragostea, primul risc este să credem că am înţeles-o şi că am însuşit-o, cu alte cuvinte să ajungem la convingerea că noi chiar iubim. Ştiţi de ce este acesta un risc? În primul rând, pentru că omul care a ajuns la această concluzie începe să dăruiască dragostea lui, aşa cum a înţeles-o el, celorlalţi. Iar de la o vreme, nu înţelege ce se întâmplă cu oamenii din jurul lui, pentru că aceştia nu-l lasă ca el să iubească, să iubească aşa cum crede el că este dragostea. Mă refer aici la acel fel de dragoste sufocantă care îşi împroprietăreşte semenii, care începe să-i modeleze pe toţi după sine. Fiecare cred că am comis astfel de fapte. Părinţii îşi iubesc copiii în aşa fel, încât copiii, ajungând la o vârstă, nu ştiu cum să mai scape de tirania părinţilor, tiranie care nu este o tiranie, dar care, în inima celuilalt, poate fi percepută astfel. Aşa că, o primă neînţelegere, un prim risc în calea dragostei este acela de a acţiona ca nişte oameni care au ajuns la măsura ei şi de aceea pot şi sunt chiar datori să o impună altora. Dragostea, spunea Apostolul Pavel, toate le rabdă, toate le crede, le iartă, dragostea nu se trufeşte, dragostea nu caută ale sale, nu se înalţă dragostea, dragostea niciodată nu cade. Aşa că, pentru a nu ne lăsa rătăciţi în propriile înţelegeri deformate despre dragoste, Apostolul Pavel face o înşiruire a semnelor adevăratei iubiri, aceea de a fi lângă celălalt ca şi cum nu ai fi. Dragostea nu caută ale sale. De câte ori iubim, noi îl strâmtorăm pe celălalt. Acest fel de dragoste nu aduce roade niciodată. Smerenia însă a convins tirani de multe ori.
00:15:19 Un alt risc al dragostei este acela că simţim bucuria şi căldura ei, ne-o dorim fără să facem ceva pentru asta, adică dorim să simţim tot timpul căldura celorlalţi pentru noi, fără să răspundem la fel, fără să ne întrebăm dacă ceilalţi simt aceeaşi căldură şi aceeaşi bucurie când ne văd. Şi nu doar atât, ci prea des facem totul pentru a trezi dragostea celuilalt. Cu alte cuvinte, cochetăm, fie în sensul ştiut de toată lumea, fie o cochetărie duhovnicească. Facem anumite fapte, anumite gesturi, pentru a trezi dragostea celorlalţi. Ne hrănim din admiraţia lor. Acesta este un risc poate şi mai mare decât cel dintâi. Cineva dintre poeţii ruşi, cred că Anna Ahmatova, spunea un lucru vrednic de luat în seamă: Suntem responsabili pentru cei pe care i-am îmblânzit sau pe care i-am făcut să ne iubească. Acest приручать (a îmblânzi), în rusă, vine de la cuvântul mână - pe care i-am luat sub mâna noastră - şi se foloseşte în cazul îmblânzirii animalelor sălbatice, a aduce sub mâna ta un lup, un tigru, adică suntem responsabili de oamenii pe care i-am făcut să ne iubească. Avem a da răspuns pentru asta, aceşti oameni au o aşteptare de la noi, aceşti oameni îşi pun nădejdea în noi. Nu e un lucru peste care putem trece uşor: să neglijăm dragostea celuilalt. De prea multe ori, această dragoste nu se datorează felului nostru, măsurii noastre, adică această dragoste este un merit doar al celuilalt. Cu alte cuvinte, noi îl minţim. Nu spun că ar trebui să facem orice pentru a stinge această dragoste, ci doar a fi cu mare băgare de seamă, pentru că avem a da răspuns.
00:19:24 Odată, eram la părintele Rafail şi se plângea el de situaţia în care se afla. Zice: „Măi, oamenilor ăştia le-am trezit nişte nădejdi pe care nu le pot acoperi!“. Este o mare răspundere să dai oamenilor nădejdi pe care nu le poţi împlini. Acest necaz îl aveau şi stareţii de la Optina, îl găsim la Fericitul Macarie, Nectarie, care spuneau: Vin oamenii la mine ca la un sfânt şi eu nu ştiu ce să le dau. Spun să mă rog pentru sănătatea lor şi cred că eu voi putea face asta. Or, de prea multe ori, aşteptările acestea nu se întâmplă. Mergem la un părinte mare, la un părinte plăcut lui Dumnezeu, dar nu întotdeauna ceea ce am vrut noi să se împlinească se împlineşte. Nu întotdeauna copiii devin sănătoşi, nu întotdeauna cineva scapă de un proces şi aşa mai departe. De ce? Pentru că există un mers al lumii ăsteia pe care Dumnezeu îl vede şi care ar trebui să fie privit cu mai multă adâncime, să nu vrem să-l schimbăm nici măcar cu rugăciunile noastre. Ştiţi de ce? Pentru că Dumnezeu, tot pentru făgăduinţa Sa, ne poate îndeplini o cerere, o cerere care nu este potrivită cu viaţa noastră şi cu planul Său despre noi. Veţi întreba de ce Dumnezeu îndeplineşte o astfel de cerere? Pentru că I-o ceri cu toată credinţa, cu toată nădejdea şi, dacă insişti, El ţi-o dă, ca după aceea să intri într-un drum greşit, într-un drum paralel cu viaţa ta. Paralel, nu pentru ca aceea nu ar fi viaţă, paralel până în momentul în care îţi revii şi te întorci la rostul tău în această lume. Cred că mitropolitul Antonie al Surojuluispunea că Orice moment al vieţii tale este cel mai potrivit din care îţi poţi începe lucrarea mântuirii tale, adică nu putem spune că la un moment dat eram mai bine şi după aceea am fost mai rău. Acum este cel mai potrivit moment în care poţi începe lucrarea din care te poţi întoarce la Dumnezeu; cu alte cuvinte, este cel mai minunat moment al vieţii tale, cel mai bun, culmea vieţii tale, în clipa în care tu te opreşti asupra acestei clipe şi te pui în faţa lui Dumnezeu prin tot ceea ce eşti tu. Am făcut această paranteză pentru a nu înţelege greşit atunci când spun: un drum paralel cu viaţa; paralel până în momentul în care te trezeşti.
00:23:57 Mulţi avem rătăciri, nici proorocii nu au fost feriţi de rătăciri pentru rugăciunile pe care le făceau. Un caz vestit din „Vieţile Sfinţilor“ este acela în care Cuviosul Daniil Egipteanul s-a rugat pentru Evloghie Pietrarul să-l îmbogăţească Dumnezeu; pietrarul, care era foarte primitor de oaspeţi şi la care trăgea Sfântul de fiecare dată când se ducea în oraş. Dumnezeu i-a spus să-l lase, că este bine aşa cum este, să-şi câştige puţinul din munca sa, la care Daniil a insistat, a insistat. Zice: „Dacă ar avea mai mulţi bani, ar face mai mult bine, ar primi, ar face o casă de oaspeţi, câţi oameni ar putea ajuta!“. Ei, şi, până la urmă, pietrarul a găsit o comoară, a luat banii, a fugit în Alexandria, a făcut un palat, nu mai primea pe nimeni, o ducea în chefuri şi, cu mare greu, după aceea, Sfântul Daniil l-a adus înapoi, după ce a fost bătut la poarta lui de slugi, neprimit, l-a adus, tot prin lucrare dumnezeiască, prin rugăciune, pentru că intrase Evloghie într-o încurcătură cu şeful cetăţii, încât a trebuit să fugă, să revină la sărăcia sa, ca să redevină cel care a fost. Iată un exemplu de rugăciune nepotrivită, îndeplinită de Dumnezeu pentru insistenţa noastră. De asta am zis: Să nu dorim să schimbăm viaţa noastră prin rugăciuni nepotrivite, nici viaţa celorlalţi cu atât mai mult. De asta, rugăciunea desăvârşită pe care ne-o arată Mântuitorul este aceea: Nu precum voiesc eu, ci precum Tu voieşti. Şi pentru ceilalţi aşa să ne rugăm şi dragostea noastră aşa să o dăruim lumii, ca nişte martori ai dragostei dumnezeieşti, nu ca nişte mesageri ai dragostei, ci ca nişte martori, care prin tot ceea ce facem, dacă putem, să lăsăm să se vadă dragostea lui Dumnezeu, trezind nădejde şi bucurie în ceilalţi.
00:26:47 Dragostea nu are nevoie de cuvinte multe. Dragostea este sau nu este. Cuvintele niciodată nu au atras dragostea şi nu au convins-o să rămână, să ştiţi, după cum nici tăcerea nu a alungat dragostea niciodată. Ba, dimpotrivă, multele cuvinte o golesc de frumuseţea ei. O dragoste cu multe cuvinte este ca o femeie frumoasă machiată. Nu are nevoie de lucrul ăsta, pentru că asta îi arată că are neajunsuri. Nu trebuie să adăugăm nimic dragostei, trebuie să o ascultăm. Aşa că riscul dragostei este s-o exploatăm la nivelul ăsta conceptual, aşa… Să facem din ea o modă filosofică, pentru că vorbele multe despre un lucru care trebuie pur şi simplu făcut devin o filosofie. Hristos nu a făcut filosofie despre dragoste. Hristos a spus: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Nu-i nici un fel de filosofie. Ce doriţi să vă facă vouă oamenii faceţi şi voi lor. E foarte, foarte simplu. N-o să găsiţi nicăieri cuvinte ascunse despre dragoste în Evanghelie, ieşite din gura lui Hristos. Toate sunt atât de simple, încât nimeni nu le mai poate uita după ce le-a auzit o dată, chiar fiind ateu sau de altă credinţă. Toţi ateii ştiu că trebuie să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi. Nu poţi să uiţi asta. Asta trebuie să ţinem minte. Asta e porunca lui Hristos. Hristos nu ne-a spus să-i facem pe toţi ca noi, nu ne-a spus să-i facem desăvârşiţi pe alţii, ci pe noi, pe noi, fiecăruia dintre noi ne-a dat poruncă: Fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl ceresc desăvârşit este, dar faţă de alţii a zis: Să-i iubeşti ca pe tine însuţi şi ce doreşti să-ţi facă ţie oamenii fă şi tu. N-a mai vorbit despre desăvârşire. Dar ce dorim noi să ne facă oamenii? Să ne culce atunci când suntem obosiţi, să ne dea de mâncare când ne e foame, să ne ierte că ne-am supărat, să tacă atunci când strigăm şi aşa mai departe. Nu asta dorim, până la urmă? Asta trebuie să facem şi noi cu ceilalţi, fără să le punem condiţii. Adică să fim ca şi cum n-am fi lângă celălalt, nu în sensul că să nu fim receptivi la nevoile lui, ci să nu-l strâmtorăm prin prezenţa noastră, să-i lăsăm libertatea lui, fiind gata să răspundem atunci când ne cheamă. E mult mai simplu, deşi e foarte greu de făcut. Dar dacă nu poţi… dar mai bine taci, ăsta e riscul dragostei - să faci ceva greşit.
00:31:54 Nu este lucru mai mare ca dragostea. Şi ne pare rău că nu o avem, nu ne iubim în lucrurile astea mici, calde, aşa de simple, aşa de frumoase, să-l asculţi pe celălalt când îi e greu, să mergi cu el undeva unde şi-a dorit. Sunt foarte, foarte, foarte simple, aşa de simple, încât lumea crede că trebuie să înceapă de undeva, de mai sus. Dragostea acoperă mulţime de păcate, aşa zice Apostolul. Să ştiţi că dragostea, doar ea o să ne mântuiască. Nimic, nimic, nimic, niciodată n-o să ne scoată din răutatea noastră, decât mila faţă de celălalt. Nici postul, nici măcar credinţa, nici măcar rugăciunea, şi n-o zic eu, o spune Apostolul Pavel:Dacă aş avea credinţă să mut munţii dar dragoste nu am, n-am făcut nimic. Dacă aş mărturisi pe Hristos încât şi sângele meu să-l vărs, să mă dau să fiu ars pentru El dar dragoste nu am, nimic nu am. Vedeţi voi ce cuvinte zguduitoare spune Apostolul Pavel, ca unul care cred că ştia că va muri mucenicit pentru Hristos. Poate dacă Apostolul Pavel n-ar fi fost mucenicit pentru Hristos, n-ar fi fost îndreptăţit să spună un lucru atât de grozav: adică dacă mori pentru Hristos, dar nu ai dragoste. El şi numai el ştia că - numai el în sensul că noi pe nimeni nu am mai cunoscut, el, şi mucenicii, şi cei cu harul mărturisirii - pot muri oameni pentru Hristos, crezând că mor pentru Hristos, fără să aibă dragoste. Dacă aş face minuni şi dacă aş învia morţi dar dragoste nu am, nimic nu am făcut.Vedeţi voi câte lucruri cu adevărat minunate, la care încă nici nu aspirăm, să învie morţi şi altele; poate sunt printre noi, aici, care au înviat sau înviază morţi în continuare, dar eu cred că e un semn mare ăsta, şi totuşi: poţi să învii morţi şi să nu ai dragoste. Înţelegeţi voi? De ce? Pentru că toate sunt daruri ale lui Dumnezeu. Dumnezeu înviază morţii pentru rugăciune. Poate s-o facă printr-un om, şi acest om, la un moment dat, să se piardă.
00:36:38 Dragostea numai, dintre toate celelalte enumerate aici de Apostolul Pavel, mi se pare că nu este atât un dar - desigur, toate sunt daruri de la Dumnezeu -, cât este o încununare a strădaniei noastre. Credinţa, să ştiţi, se dăruieşte de la Dumnezeu. Se şi dobândeşte în timp, trebuie să o menţii. Facerea de minuni, spune Apostolul, este dar al lui Dumnezeu, dar dragostea, pe lângă că e dar, trebuie s-o lucrezi în orice clipă. Nu vedeţi că dragostea poţi s-o pierzi? Poţi să te împietreşti? Dragostea vine din milă, din jertfă. Aşa că, dacă asta nu avem, n-am făcut nimic. Să fim milostivi cât putem, ca să ne agonisim mântuirea. Numai pentru asta cred că ne căpătăm îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu. Să ştiţi că oamenii milostivi au îndrăzneală în rugăciune. Oamenii milostivi, din ce dau mai mult, din ce se dăruiesc celuilalt, află tainele dumnezeieşti. Şi Dumnezeu, sălăşluindu-Se într-înşii, le curăţă păcatele, pentru că acolo unde e Dumnezeu nu are loc întunericul şi necurăţia. Dumnezeu vine în om, El este Lumină şi, când o lumină s-a aprins, nu mai rămâne întuneric. Într-o clipă, Dumnezeu umple omul de bună mireasmă pentru milostenie. N-aţi văzut, când faceţi un bine - şi este milostenie şi milostenie, când un om cu adevărat a avut nevoie de un lucru, un lucru chiar mic -, n-aţi văzut câtă bucurie poţi să ai, că parcă zbori? Şi-ar fi părut… ce-a fost acolo? Cu adevărat Hristos a fost, vă spun, nici după o noapte de priveghere, nici după nimic, cum poţi să ai de la un lucru mic, mic, dar la vremea potrivită, atunci când omul a avut nevoie de lucrul ăsta, acum, atunci când ţi l-a cerut el. Aşa că să îndrăznim în lucrarea asta, pentru că, poate, sunt mulţi care fac şi fapte de nevoinţă, dar care nu pot să facă fapte ale nevoinţei ăsteia exterioare şi chiar lăuntrice. Să fiţi milostivi, ca să vă puteţi acoperi păcatele. Şi-o să aveţi îndrăzneală la Dumnezeu, nu îndrăzneală - o nădejde, o îndrăzneală curată, nu îndrăzneală c-o să cereţi de la Dumnezeu nu ştiu ce, dar o să simţiţi că Dumnezeu este cu ochii pe voi.
00:40:20 Asta este dragostea în lumea asta! Dragostea vine să mântuiască lumea, s-o cureţe. Mă mai gândesc acum la faptul că suntem responsabili pentru ceilalţi. Fiecare dintre noi s-a simţit iubit de către unul sau mai mulţi oameni. Aţi văzut voi cum oamenii ăştia îşi dăruiesc viaţa lor? Aţi văzut că încep să n-o mai trăiască ei? Chiar şi într-o dragoste din asta, dintre o fată şi un băiat, ascultă tot ce-i spune. Vine la capătul lumii, pentru el. Păi, cum să nu fii responsabil, dacă ai devenit tu creier pentru celălalt şi el răspunde la cuvintele tale, la dorinţele tale, la nebuniile tale, până la urmă. Mare răspundere o să avem pentru cei pe care i-am iubit! Ştiţi de ce? Pentru că noi le trăim viaţa, în locul lor, şi nu putem să ducem viaţa lor într-o direcţie greşită, adică să-i pierdem. De asta cred eu că foarte mulţi sfinţi au fugit în adâncul pustiei, departe de oameni. S-au temut de dragostea oamenilor, s-au văzut neputincioşi în faţa ei, au trăit toată această taină, pentru că destinele celor care iubesc se intersectează, dispar, se topesc în celălalt, cum Fiul topeşte în Tatăl voinţa Sa: Nu fac voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis. Aşa şi cel care iubeşte, nu mai face voia lui, ci voia celui pe care îl iubeşte. De asta, să nu ne bucurăm când ne iubesc oamenii. Să iubim, dar să ne temem. Şi această frică şi evlavie faţă de dragoste să ştiţi că ne va învăţa şi pe noi dragostea. Altminteri, riscăm foarte mult.
00:43:32 Eu cer iertare c-am ajuns cu atâta întârziere, şi necaz, şi… Dar vă mulţumesc că aţi venit, că mă pomeniţi, cred că m-aţi şi pomenit, că am ajuns cu bine, viu, deşi puteam să mă răstorn o dată, şi altă dată mi s-a stricat maşina, şi-acuma e în service... Mulţumesc, eu cred că nu fără dragoste s-au făcut toate astea! Să mă pomeniţi şi de-acum şi Dumnezeu să ne dea sănătate să putem face măcar puţin, pentru a înmulţi dragostea în lumea asta.