Motto

Sacrificiul sacrificiilor e acela de a suferi si a muri pentru pacatele pe care nu le-am comis( ele nu sunt in Mine ) dar Le-am asumat si asta numai Iisus Hristos a facut !
Să biruiesc lipsa de măsură a răului printr-o iubire şi un bine fără măsură pentru că nimic nu dăinuie în afara iubirii !
Textele ce le pun la dispoziţia cititorului nu au intenţia să ofere răspunsuri finale,oferirea lor este parte a unui proces continuu de căutare,atât a mea cât şi a voastră.
Dumnezeu să vă binecuvinteze !



vineri, 29 ianuarie 2016

Oricine iubeşte trebuie să iubească până la capăt şi să-şi asume tot ceea ce îi scoate înainte dragostea .

                     A fi sau a nu fi




   Odată cineva m-a invitat să văd un film despre avort. Filmul urma să fie arătat într-o şcoală oarecare. Scopul acestui film era acela de a trezi repulsia faţă de avort, cu alte cuvinte de a opri pe cei care ar fi tentaţi vreodată să facă un avort. Eu nu m-am dus la acest film. Pentru că eu nu aş putea privi un astfel de film.
  


    Mulţi ani în urmă stăteam la o bere cu cineva care tocmai îşi dusese iubita să facă un avort. Eram băieţi de liceu şi lucrul acesta făcea parte din viaţa liceenilor. Mărturisirea acestui om nu avea nimic din teribilitatea şi mostruozitatea unei operaţii chirurgicale filmate. Ceea ce îi rămăsese lui în minte era mâna asudată a iubitei sale de 40 de kilograme pe care el o ducea adormită şi palidă pe străduţa întortocheată din spatele spitalului. Mâna aceea subţire şi neputincioasă semăna pentru el cu o funie legată de gâtul unui animal dus la tăiere. Şi asta n-ar fi fost atât de dureros şi atât de marcant, dacă această mână nu ar fi fost mâna celei pe care el o iubea mai mult decât orice pe lume.

   Vremea a trecut şi astăzi nu mai ştiu unde este tânărul acela, iar fata poate că nu şi mai aminteşte decât arareori de această întâmplare din adolescenţă.
Astăzi în orişice oraş te izbeşti de panourile care îţi oferă servicii de obstetrică. În spatele acestor panouri, în hol, sunt întotdeauna câteva femei singure, altele însoţite de partenerul lor, aşteptându şi rândul la operaţie sau amorţite şi palide, aşteptând să-şi revină după anestezic. Fiecare dintre ele are povestea ei, poveste despre care toată lumea încearcă să uite, pentru a nu-şi mai aminti de ea niciodată.
Este curios cum într-o societate în care cultul dragostei şi al tinereţei dezlănţuite se impune cu atâta putere, s-a creat, pe de altă parte, o adevărată fobie în faţa naşterii, care este o urmare firească şi inevitabilă a dragostei. Atunci când o tânără află că a rămas însărcinată ea începe să aibă comportamentul unui om cuprins de cancer. Oameni care sacrifică câte 25-30 de ani din viaţă pentru a bate coridoarele şcolilor, cu toată amărăciunea şi sărăcia pe care o presupune viaţa căminelor studenţeşti, aceeaşi oameni se îngrozesc dintr-odată în faţa gândului de a „sacrifica” doi ani pentru copilul lor care se naşte. Aceasta nu vorbeşte decât despre infantilitatea în care se adânceşte omenitatea de azi, când oameni de 30, 35 de ani umblă cu cursurile xeroxate sub braţ şi tremură de emoţie la gândul dacă vor reuşi sau nu să copieze la examen.

  Am spus la început că nu am vrut să văd un film care îmi prezintă un avort pe viu. De multe decenii, Biserica, precum şi unele societăţi filantropice şi medicale încearcă să convingă lumea de faptul că avortul este un omor. Totuşi oamenii sunt prea puţin sensibili la acest lucru. Ei zic că vor să-şi trăiască tinereţea, să-şi trăiască dragostea. Am auzit de nenumărate ori tineri care spun că apariţia unui copil ar duce la încetarea dragostei dintre ei, că grijile le ar rutina viaţa. Tânărul care îşi dusese iubita la chiuretaj nici nu realizase că tocmai comisese un omor, pentru că nici nu ştia ce înseamnă un avort, dar înţelesese că făcuse un păcat împotriva dragostei, că o umilise şi o sacrificase ca pe un animal de carne pe cea pe care o iubea. El îşi dăduse seama că cea pe care el o atingea cu atâta sfială fusese dusă să fie desfăcută şi însângerată de mâinile unui chirurg impersonal şi rece.
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că la Judecată oamenii nu vor fi întrebaţi de păcatele pe care le au făcut fiind biruiţi de fire: nici de beţie, nici de curvie, dar vor fi întrebaţi de ce nu au arătat dragoste. Şi prorocii au avut căderi – cum a fost David, care a violat, neputând rezista în faţa frumuseţii Virsaviei -, dar şi le au asumat. Nu a naşte un copil este păcat, ci a te folosi de o femeie pentru pofta ta. Dar poate că şi această plăcere devine păcat de moarte abia de atunci de când apare gândul de a opri zămislirea care o urmează. Apostolul Pavel spunea că femeia se mântuieşte prin naşterea de fii, dar astăzi credem că oricine îşi asumă să nască pe cel ce s-a zămislit în urma unei iubiri permise sau nepermise ar putea să se mântuiască de păcatul său. Oamenii avortează şi după aceea vin la biserică să-şi ia canon de ispăşire, neînţelegând că nu este un alt canon mai bun pentru păcatul trupesc decât acela pe care Însuşi Dumnezeu l-a rânduit, adică naşterea de fii, cu tot ce presupune ea.

   Izvorul vieţii este Hristos. Nimic din ceea ce este nu s-a făcut fără El. Sfântul Macarie Egipteanul vorbea în omiliile sale despre nemăsurata iubire a lui Dumnezeu faţă de făptura Sa. Anume că Dumnezeu, în puritatea şi atotputernicia Sa plină de lumină, nu se îngreţoşează niciodată de om, că El trimite pe Duhul Său cel Sfânt chiar şi acolo unde doi desfrânaţi săvârşesc păcatul şi se atinge de trupurile lor pentru a da naştere unei noi vieţi. Nimeni nu poate zămisli fără Duhul Sfânt. De ce unii oameni drepţi nu pot avea copii şi de ce păcătoşii zămislesc şi avortează? Nu ştim. Ştim numai că oricine se naşte pe lume se naşte de la Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Oricine s-a opus lui Dumnezeu şi şi a omorât copiii pentru a şi face o viaţă mai lipsită de griji a ajuns mai devreme sau mai târziu să-şi ruineze viaţa. Acestea sunt familiile care divorţează, în care mor copiii în accidente sau înecaţi, aceştia sunt bătrânii pe care nu-i mai cercetează propriii copii.

   Lumea este fiecare om care trăieşte şi ea capătă sens doar în faţa omului care o contemplă şi o împlineşte prin sine însuşi. Privit în adâncime, privit cu dragoste, nu este nici un om care n-ar fi trebuit să se nască. Şi când zic asta mă gândesc în primul rând la mine şi la tine. Şi cine oare a hotărât pentru noi dacă a trebuit să fim sau să nu fim în această lume? Încă de când eram copil mă surprindeam de multe ori că cercetez oameni necunoscuţi, încercând să-i ghicesc cine sunt şi mai ales ce simt ei în inimile lor. Mă gândeam cum ar fi fost dacă ei nu ar fi fost pe lume, ce ar fi putut fi în locul acelei clipe în care eu i-am privit şi m-am gândit la ei? Până acum rămân la convingerea că fiecare om simte ceva profund în inima sa şi ceea ce simte este, pentru el, cel mai important lucru, este ceea ce dă sens vieţii lui.

           Text :Savatie Bastavoi