Motto

Sacrificiul sacrificiilor e acela de a suferi si a muri pentru pacatele pe care nu le-am comis( ele nu sunt in Mine ) dar Le-am asumat si asta numai Iisus Hristos a facut !
Să biruiesc lipsa de măsură a răului printr-o iubire şi un bine fără măsură pentru că nimic nu dăinuie în afara iubirii !
Textele ce le pun la dispoziţia cititorului nu au intenţia să ofere răspunsuri finale,oferirea lor este parte a unui proces continuu de căutare,atât a mea cât şi a voastră.
Dumnezeu să vă binecuvinteze !



duminică, 12 februarie 2012

Raiul e plin de iertare si de dragoste!

Se spune ca odata, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul.

“Mama! Mama! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerabdator,
a doua zi de dimineata, de cum se trezi.
Dar mama, biata mama, n-avea timp.
 Avea atâta treaba în gospodarie !
Si-atunci, s-a dus la tata, sa-l întrebe.
“Nu stiu…, cauta-l singur”, îi spuse acesta obosit
 si se apuca mai departe de munca..
“Unde? Unde e Raiul?” , îi întreba copilul, aproape plângând,
pe oamenii din sat.
Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grabiti..

“Ce lume urâta…”, îsi spuse pentru sine pustiul.

Ca sa-l gasesti, trebuie sa parasesti satul acesta…,
se-auzi glasul unui batrân, ce-l privea demult.
“Si acolo, în pustie, dupa ce ai sa mergi cale de o zi,
ai sa gasesti un om singur, ce sta într-o coliba.
 El o sa-ti spuna unde este Raiul.”

Zis si facut.
Si a doua zi de dimineata, când parintii lui nu se sculasera înca,
 îsi lua o traistuta
 cu câteva merinde si pleca furisându-se printre casele adormite.
 În curând, soarele rasarise, iar în urma pasilor lui
 satul fusese acoperit de nisip.
 Merse ce merse si, într-adevar, catre seara,
 ca prin minune, din pustia întinsa tâsni o coliba.
Mare îi fu mirarea batrânelului ce locuia acolo de multi ani.
“Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul calator.

“Vreau sa gasesc Raiul, raspunse copilul,
si cineva mi-a spus ca tu stii cum trebuie sa ajung”.

Batrânul tacu, îl privi adânc, apoi îi spuse:
 “Acum hai sa manânci ceva si sa te culci, ca oi fi obosit.
Mâine în zori o sa plecam împreuna catre Rai”.

Noaptea trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis.
 De fapt, nici n-a dormit. A stat asa, cu ochii deschisi, asteptând ziua.
 Batrânul stia. Iar catre zori,
 pustia primea în pântecul ei doua siluete,
 ce se pornisera la drum.
Mersera ce mersera si, catre seara, dintre nisipuri,
 pustiul vazu cum se ridica niste ziduri de piatra
si o cladire mare, cu o cruce în vârf.
“Ce este aceasta?”, întreba copilul.
Aceasta este o manastire, spuse batrânul.
 De-aici începe poteca catre Rai.”

Si-apoi, batrânul manastirii îl primi pe micutul
care nu stia nimic de rosturile de acolo.
 Si ce-am sa fac aici?”, întreba copilul.
“Deocamdata, sa faci curat, ai sa maturi si mai încolo om vedea”.
 Si timpul trecea, trecea, copilul le facea cu rabdare si sârg pe toate.

Dar iata ca vine o zi, dupa mult timp,
când batrânul manastirii îl întreba pe neasteptate:
Cum merge, cum îti e?
” “Mi-e foarte bine”, raspunse pustiul. “Am de toate.”
Si-apoi tacu, închizându-se în sine.
Batrînul îi simti linistea si îl iscodi în continuare.
 “Parca ai ascunde ceva în suflet, asa ai tacut.
 Spune-mi cinstit, totul, pâna la capat. Îti lipseste ceva?”

“Mie…, nimic, se hotarî într-un târziu pustiul sa raspunda,
dar este acolo,
 în cladirea aia mare, un frate de-al nostru, tot asa,
 cu barba si plete, ce sta legat,
 întins pe o cruce, si nu poate sa se miste,
si nimeni nu-i duce de mâncare.
 De ce nu vine si el la masa?”, ridica pustiul ochii din pamânt,
 privindu-l pentru prima data patrunzator pe batrân.
Parintele simti ca trebuie sa taca. Asa ca lasa linistea sa vorbeasca.
“Da, asa i-am dat noi canon, acolo l-am lasat noi sa stea,
 pentru ca nu a maturat cum trebuie si n-a facut curat ca lumea”,
 se-auzi vocea unui monah,
care statea în apropiere si care auzise discutia.
 Îngerul tacerii, care tocmai se asezase pe umerii pustiului, disparu.
 “Acolo vei ajunge si tu, daca nu faci treaba cum trebuie”,
 se-auzi vocea monahului.

Dintr-o data, spune povestea,
pacatul al bun s-a strecurat în inima copilului.
Era primul pas catre Rai, ce se numea IUBIRE.

Mai târziu, catre seara, copilasul
se strecura nevazut la bucataria manastirii,
 fura ceva de mâncare si, fara sa fie observat de nimeni,
intra în biserica si o puse jos,
la picioarele Fratelui atârnat de cruce. “Hai, vino sa manânci!”,
 îi zice pustiul
, uitându-se îngrijorat în stânga si în dreapta.
Hai, ca nu stie nimeni!”
 Si Fratele coboara. Un zâmbet avea pe buze si,
 mângâindu-l pe pusti pe frunte,
 acesta nu-si dadu seama ca biserica toata se umplu
 de o lumina nemaivazuta
si ca usile ei se ferecasera pe dinauntru.
Apoi, ca si când s-ar fi cunoscut demult,
 au început sa râda si sa glumeasca,
cum nu mai facuse pustiul niciodata în viata lui.
Era atât de fericit ca-si gasise un prieten!

Dar el nu stia ca urcase a doua treapta a Raiului:PRIETENIA.

Azi asa, mâine asa, însa fratii ceilalti din manastire
au început sa se întrebe: “Unde-i copilul?
 Ce face? De ce lipseste seara mereu dintre noi?”
 Apoi, curiosi, au început sa-l caute prin toata manastirea.
 Numai biserica nu fusese controlata;
si-atunci s-au repezit spre ea dar,
 spre mirarea lor, pentru prima oara nu i-au putut deschide usile.
 Atunci au încercat sa se uite pe gaura cheii si,
în clipa aceea, o lumina puternica i-a orbit.
Nemaistiind ce sa faca, au stat asa, înfricosati, dupa zidurile groase
ale bisericii, asteptând pâna noaptea târziu, când copilul a iesit.

“Ce-ai facut înauntru?”,
se repezisera ei ca un stol de pasari negre asupra lui.

“N-am facut nimic”, raspunse pustiul tremurând.

“Minti! Spune ce-ai facut?”, l-au întrebat din nou calugarii furiosi.

“Am furat mâncare si am dus-o Fratelui ce statea pe cruce”,
 raspunse copilul înspaimântat.

“Care Frate?”, au întrebat, nedumeriti, pentru prima data, monahii.

“Cel ce sta legat de cruce si nimeni nu-i da de mâncare”,
raspunse pustiul.

“Si ce-a facut Fratele?”, au întrebat tulburati calugarii.

“A coborât si-a mâncat”, raspunse dintr-o suflare pustiul.

Si, în clipa aceea, toti cei din jurul copilului au cazut în genunchi.
 Mare fu apoi spaima pe batrânul manastirii, aflând toate acestea.
 Egumenul începu si el, la rândul lui,
sa tremure si, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului:

“Spune-i Fratelui cel Mare ca îl rog sa ma primeasca
si pe mine la masa…”


“Am sa-i spun!, raspunse copilul bucuros,
dar acum pot sa iau mâncare de la bucatarie?”

“Da, poti sa iei cât vrei”, raspunse tremurând egumenul.

Si seara din nou coborî peste manastire, iar pustiul,
 de data aceasta cu mâncarea luata de la bucatarie,
se îndrepta vesel spre biserica.
“Hai sa manânci!”, îi striga el, mai vesel ca oricând.
 Si, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce,
 îl mângâie si biserica se umplu de lumina.
Ca de obicei, usile se ferecasera ca de la sine.
 Apoi câte glume si câta veselie în jurul celor doi!
Dar, printre lacrimile de râs, pustiul si-a adus aminte
 de rugamintea egumenului.
 “Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din manastire,
ar dori si el sa-l primesti la masa”.
Si, pentru prima oara, fata Prietenului sau mai mare se întrista.
 Privea undeva, jos.

“Vezi firimiturile astea, de pe masa?, îi spuse, într-un târziu,
Fratele cel Mare
. Sunt cu mult mai putine decît pacatele lui… Nu poate sa vina”.

“Nu poate sa vina?”, ramase uimit copilul.

“Nu!”, fu raspunsul scurt al Fratelui.


Si apoi, din nou, fruntea lor s-a descretit si-au început sa râda
si sa glumeasca.

Într-un târziu, copilul si-a luat la revedere de la Fratele cel Mare
 si s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl astepta tremurând.

“Ce-a zis Fratele?”, întreba acesta, gâtuit de emotie.

“A zis ca nu te poate primi!”, raspunse copilul.

“De ce?”, întreba înspaimântat egumenul.

“Mi-a spus ca ai mai multe pacate
decât toate firimiturile de pâine cazute pe masa”.
Si atunci el, egumenul, se prabusi în genunchi,
într-un hohot de plâns.

“Spune-i sa ma ierte, spune-i ca-l rog din tot sufletul meu sa ma ierte”

Si, cu un gest disperat, se agata de copilas.
Acesta îl privi surprins si-i spuse:

“Bine, am sa-l rog din nou si mâine!”

Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri si gemete de pocainta.
 Copilul însa dormi linistit.
Si, din nou, treaba obisnuita prin manastire.
Dar toti se faceau ca lucreaza.
Asteptau seara, caci ea putea sa aduca iertarea.

“Pot sa iau mâncare?”, întreba, cu nevinovatie, copilul la bucatarie.
“Poti”, îi spuse monahul, si-i umplu cu mâna tremurânda vasul.
Apoi, cu pasi mici, ca sa nu rastoarne prea-plinul de mâncare,
 copilul intra din nou în biserica.

“Hai sa mâncam!”, spuse el Fratelui cel Mare.

“Hai!”, raspunse acesta, îndreptându-se spre el.

Si câte jocuri, câte glume au urmat!

Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îsi aduse brusc aminte:

“Te roaga egumenul sa-l ierti… si sa-l primesti si pe el la masa!…”

Tristetea se aseza între ei. De data aceasta, copilul privi singur
 firimiturile de pâine de pe masa: erau parca mai multe.

“Am înteles…, spuse copilul, nu se poate…”
 “Da, nu se poate”, raspunse Fratele cel Mare.

Si atunci, pacatul cel bun coborî din nou în inima copilului
si acesta îndrazni.
“Dar Tu nu te gândesti ca acum manânci din mila lui?”,
 îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oara.

Si sufletul Prietenului sau mai mare fu miscat din nou.
 Acesta îi vazu din nou inima lui buna.

“Bine, spuse, dupa o lunga tacere, Fratele cel Mare, spune-i
 ca peste opt zile am sa-l primesc la masa…”

Ce bucurie pe egumenul manastirii, când, târziu în noapte,
copilul îi spusese!
 Si cele opt zile trecura.
Pentru el, pentru batrân, în post si rugaciune si, mai ales,
în multa pocainta.

A opta zi, dis-de-dimineata clopotele bateau.

“De ce?”, întreba nedumerit copilul.

“Batrânul a plecat la Domnul”, i-au spus calugarii,
care deja se pregateau pentru înmormântare.

Si atunci copilul vazu!

Vedea cum, la masa Prietenului sau cel Mare,
statea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el.
 Mâncasera dimpreuna.

Pe masa nu mai era nici o firimitura, Mântuitorul îl iertase.

“Am vazut Raiul! striga fericit copilul, prin manastire.
 Am vazut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte.

“Nu se poate! strigau acestia. Cum arata?”

“E plin de iertare si de dragoste ”, murmura copilul.