Cum poti sa dobandesti dragostea

  Sa ne cercetam mereu,cu atentie si sa cerem de la Dumnezeu:Doamne iubeste Tu prin mine!
Doamne,mangaie Tu prin mine! Sa cerem fara incetare iubire si vom dobandi.
Si ca sa intelegem,sa facem o experienta sa ne gandim la o persoana antipatica noua.
Antipatia este un sentiment pe care nu-l putem controla.Ne trezim ca cineva necunoscut
pe care-l vad prima oara imi este antipatic,desi nu am nimic cu el ,nu am vorbit ca sa-l cunosc
nu ne-am certat,dar totusi la prima vedere imi este antipatic.Si te intrebi:Doamne,cum sa
iubesc o asemenea persoana?Te-ai gandit la mine cand ai dat porunca asta?Nu vezi cat
sunt de neputincios?
Si El iti va raspunde :iubeste-o asa cum o iubesc eu!Iubeste cu puterea pe care ti-o dau eu!
Si vei vedea minuni!Dumnezeu face minuni,daca Ii cerem,numai sa ne induram sa-I cerem!
Apoi sa intelegem ca iubirea nu este un sentiment!Porunca este sa-l iubeste pe aproapele
ca pe tine insuti.Pai ce,eu,ma iubesc pe mine sentimental?Cand ma scol din somn ,imi zic
,Te-ai trezit iubire?Hai sa ne spalam...mmmm,ce te mai iubesc!?
Da de unde!Ci simplu si firesc;daca ma doare capul,ma leg la cap,daca mi-e foame ,mananc,
daca-mi e sete beau,daca-s obosita ma odihnesc.Uite ,asa trebuie sa-l iubim pe aproapele
Daca insa avem si sentimente pentru el,acestea coloreaza iubirea,dar nu o motiveaza.
De exemplu:daca o iubesc pe mama,nu inseamna sa-i spun toata ziua ,,Mama ce mult te
iubesc!Dar nu lasi usa deschisa la frigider ,ca stii ca se necajeste,nu trantesc usa cand
ea doarme.Iubirea e facuta din lucruri mici.In situatii mari ,multi oameni se poarta
frumos,n-ati vazut si deputatii,pana la alegeri se poarta frumos dar dupa aceea?!
Inainte de a te marita ori insura,sa te uiti cum se poarta prietenul sau prietena cu lucrurile
mici,cum a pus paharul,cum a tras scaunul,cat de atent este cu copii,acolo in gesturile
de zi cu zi vei vedea daca iubeste si cum iubeste!
Daca iti pasa de vecini tai de ceilalti oameni,cand pleci la munca si treci prin dreptul
usi lor spune:Doamne miluieste pe Vasile,Ion,Ana..etc,nu zice nimeni sa suni la usa
sa spui ,,Buna dimineata!Te pup vecine,te iubesc!Nu e nevoie !Totul e atat de simplu!
Numai ca pentru asta trebuie sa vorbim mereu cu Dumnezeu,sa-Icerem sa ne ajute,sa-i
mangaie pe cei din jurul nostru prin noi,si uite asa invatam sa iubim.
Un zambet poate salva viata unui om,noi nu stim
pentru ca viata noastra e ascunsa ,cu Hristos in Dumnezeu !
                                                   Sa ne ajute Dumnezeu!

Scrisoare catre Dumnezeu!

In neputinta mea ,vad cum ma concentrezi pe detalii si elemente ,pentru a mari gradul de
certitudine ca nu voi gresi si voi lua deciziile corecte.Acum realizez ca nu stiu ,ca dau peste
mana Ta Doamne,ca nu pot sa-Ti fac loc in mine,ca Tu este cu mine ,in mine,dar eu neputincioasa
nu Te simt,  nu Te  las sa lucrezi , ma impotrivesc ,acum eu  sunt fara Tine....chiar daca
 strig catre Tine ,Doamne...pentru ca nu stiu inca sa traiesc Pacea impreuna cu Tine
                           Cata neputinta si cat intuneric Doamne e in mine!
Stiu Doamne ca voiesti sa fi cu mine,in mine,sa devin fica Ta sa devin dumnezeu in Tine
 Oare cand voi invata sa accept ,sa vad clar si sa nu uit ca implinirea dorintelor mele fara Tine
inseamna moarte si iad?!
 Ce pacat ca ma pierd in atatea rataciri infernale si traiesc in iadul meu fara Tine,ce trist ca mori
pentru mine Doamne...iar eu  ma regasesc tot moarta in rautatea mea.
                                                                           Ocara mie....
Stapanul meu moare cerand iertare pentru cei care-L chinuiesc ,iar eu in neputinta
mea nu stiu a ierta .El imi iarta mie toate datoriile ,iar eu nu pot ierta o mica datorie.
 Uimitor cum pildele din Sfanta Evanghelie sunt atat de vii dupa doua mii de ani.
Ma regasesc in talharul,in fiul risipitor,in toti pacatosii aceia si sunt mult mai rea decat ei.
 Si-mi aduc aminte :,,Veniti la Mine toti cei impovarati si Eu va voi mangaia pe voi"si spun
              Da sunt pacatoasa.....cate pacate am Doamne....si tac....
 pur si simplu incetez sa ma mai gandesc.....surprinzator ....sufletul meu isi gaseste odihna si
simt cum lucrurile curg in firescu lor....te simt aproape Doamne nu ma mai zbat....
  Te vad la lucru ,cu iubire intelepciune si bunatate....inteleg ca nu aveai loc de incapatanarea
mea,de nerabdarea mea,de a face eu...nu stiu sa primesc darul Tau,Doamne...
  Alta cale nu exista decat sa te las sa faci Tu , iar eu sa fac tot ce-mi sta in putinta
sa te primesc in inima mea,in mintea mea,in sufletul meu.
Stau in fata Scaunului Ceresc privesc pe cei care ieri mi-au facut rau,m-au jignit,si gandesc ca vor
fi judecati pentru mine,om nevrednic ce sunt ,si vor fi rusinait pentru mine...lacrimile imi curg....
iarta-I Doamne!
  Pe fratele meu , pe sora mea, sterge  greseala  lor fata de mine,ca si eu sunt o pacatoasa !
                   Da noi ,oamenii suntem fara Tine chiar si atunci cand apelam la Tine !
                                                    
                                         Fiecare om este o minune...e miracolul si lucrarea Ta .
Cel care azi ma raneste poate fi talharul,care va lua inaintea mea imparatia Ta ,caci se va pocai,
in timp ce eu pot deveni un vanzator ...ma cutremur ...nu ma lasa Doamne curateste-Ma si
lumineaza-Ma ...ca sa traiesc in iubirea Ta...minunea Invieri ...
                                        Vreau sa traiesc deplin Doamne,ajuta-ma!

                   Text :Ely . Nu spre mandria mea ci spre slava lui Dumnezeu si luminarea noastra !!!
   Pentru ochii celor pe care ii iubesc din plinatatea daruiri lui Dumnezeu si a sufletului meu pacatos...                                                                                 

Exista o corelatie tainica intre frica si mandrie

   Cand sunt fara Dumnezeu ,mi se face frica,si in loc sa intru in rugaciune,aleg aceasta
forma de autosustinere deasupra fricii,care de fapt este o forma subtila a mandriei.
Mandria este un consumator incredibil de energie,pentru ca este o falsa situare,o falsa
raportare si o falsa miscarea a  sufletului,care bolnav si nemangaiat,si-a pierdut firescul.Un
suflet linistit,care are pacea lui Dumnezeu este bine situat,bine pozitionat,in firescul lui,nu-si
consuma energia pana la epuizare pentru a crea o falsa aparenta de stralucire.Cand pierdem
legatura cu Dumnezeu ,intram inevitabil in mandrie,mandria de a crede ca ne autosustinem
singuri ,ca ne suntem noua insine de ajuns,excludem pe Dumnezeu si pe ceilalti,si este un izvor
de moarte nu de viata.
 Cand sufletul intra si primeste Taina de la Dumnezeu se elibereaza de toate complexele de
inferioritate si superioritate,renunta sa mai traiasca in fictiv ,in nefiresc,intr-un univer suprapus
peste cel real,de catre propriile noastre consructii si a celui rau.
                                 ,,Frica de Dumnezeu este inceputul intelepciunii"
      Noi oamenii traim frica fata de Dumnezeu gresit.
                                                                Iata cum .
  Confundam, persoana care ne-a ranit in timpul vieti noastre(tata,mama,bunica etc.)
 cu Dumnezeu ,ceea ce este fals.
 Adevarata frica de Dumnezeu nu este frica de pedeapsa Lui,pentru ca noi stim, ca pacatuim
 gresim si meritam pedeapsa ci adevarata frica sfanta este a sufletului risipitor  ca nu va fi
primit in iubirea cea mai dejos a Tatalui,ca in parabola fiului risipitor.Omul care se vede pacatos
doreste doar cele mai de jos ale raiului ,firimiturile,precum dorea fiul risipitor intoarcerea la
tatal lui recunoscandu-si pacatul, greseala,dorind  sa stea in grajd cu crescatori de porci decat sa
se lipseasca de dragostea tatalui lui.Aceasta este de fapt cunoasterea Tatalui  care
ne iubeste asa cum suntem neconditionat, care asteapta in tacere si iubire
reintoarcerea noastra si acest lucru se implineste doar cand ne iubim Tatal .
  Deci adevarata frica a sufletului risipitor este ca Tatal nu ii va oferi sansa intoarcerii !
 Dumnezeu insa este un parinte extraordinar si bucuriaLui este mereu deplina .Caci va echivala
pedeapsa cu iubirea
 Ce este iadul daca nu,imposibilitatea sufletului de a simti iubirea lui Dumnezeu.
Iertarea nu este posibila fara iubire Iertarea este o ruptura fata de logica pacatului ,un salt
care anuleaza resentimentul.
 Cred ca sufletul care se teme de Dumnezeu ca-L pierde a pus un inceput bun,dar teama de
pacat ne tine TEMPORAR departe de infaptuirea pacatului,pana nu intram in iubirea ,
fie ea si cea mai de jos a Tatalui nu putem incepe pocainta,dar si calea catre iubire nu este alta
decat calea pocaintei.
Schimbarea mea (a noastra) nu imi pare posibila cata vreme mintea,ratiunea,sufletul meu
 nu se vindeca in Hristos.Cand spun:vino,Doamne,sau faca-se voia Ta ,Il las pe El sa fie intru
mine.Lupta este mai usoara si mandria inutila,de vreme ce meritele nu sunt ale mele.
    Schimbarea incepe si se infaptuieste cand voia mea se uneste cu voia lui Hristos !
 Cand Hristos  ne invata sa spunem:faca-se voia Ta,este dorul nemarginit de a ne cuprinde
in imbratisarea Parintelui .De aceea a venit la noi,de aceea a intins bratele pe Cruce,Dumnezeu
adevarat din Dumnezeu adevarat,iar cand ne-a lasat Mangaitorul,Duhul Sfant a stiut ca fara
El ne-am rataci .
 Fiecare suflet care a simtit iubirea ,care a gustat din iubirea lui Hristos nu se poate sa nu vrea
mai mult.Sufletul meu nu salta de bucurie DOAR pentru ca este iubit!Sufletul meu salta de
bucurie pentru ca iubeste!Adevarata fericire nu este doar sa ma simt iubit,ci sa iubesc,sa simt
cum ies din inima mea,din inima fiintei mele pentru Dumnezeu si pentru aproapele meu.
Recunostinta si multumirea cresc in mine ,primind,si sufletul meu se inchina pana la pamant
pentru acestea.Bucuria in schimb ,creste daruind,sufletul meu creste pana la cer daruind.

                                                        Minunat esti Doamne!
                                                           Text scris de  C.

Un suflet dominat de cel rau

    
                                                                                                 Text C....

Un suflet care este dominat de cel rau,traieste in iluzia ca este centrat in realitate pe adevar.
 El suprapune minciuna peste constiinta lui,pentru ca diavolul il mentine inconjurat in voalul
puterii si al mandriei,anulandu-i tot mai mult contactul cu realitatea.Cel cuprins in aceasta
inselare se afla intr-un pericol inimaginabil,pentru ca prabusirea ii va fi direct proportionala
cu inaltarea (omul mandru se inalta).
 Ceea ce este groaznic este ca el se inconjoara cu oameni slabi,dependenti,covarsiti de  lipsuri
si nevoi,si astfel el se afla in plina vulnerabilitate,pentru ca nu mai poate fi ajutat de cei din jurul
lui .Anuland din start oamenii cu personalitate,oamenii puternici ,echilibrati din preajma lui ,
oameni care i-ar risipi valul inselaciunii,pentru ca el nu-i poate tolera,nu-i suporta,ii respinge
pentru ca-i distruge imperiul fragil al minciunii,isi anuleaza ,de fapt sansele de salvare.
  Singura modalitate prin care cineva aflat intr-un stadiu de mandrie mascata care totusi traieste
intr-o suferinta cumplita,poate fi salvat este rugaciunea necontenita si o revarsare neconditionata
a iubirii lui Hristos asupra sa.
 Un astfel de om starneste prin manifestarile lui,revolta,dorinta de a lovi si a fi lovit,de a pedepsi.
Daca  reusim, cu ajutorul lui Dumnezeu ,sa trecem peste aceste prime impulsuri,vom vedea ca in
spatele urletului autoritar,al exteriorizari in forta si stapanire ,al rasului detasat,al lipsei de griji
se ascunde da fapt,un murmur tanguitor ,o voce stinsa a sufletului sau robit ,o rugaciune abia
soptita:Ajuta-ma..ajuta-ma ,te rog..nu ma lasa !
 Numai Iisus Hristos ne poate pregati inima pentru a auzi aceasta soapta,pentru ca acest murmur
nu este al buzelor,ci al sufletului,al inimii.Cel cazut in mandrie,in slava desarta,in lacomie,in
invidie,in egoism,in ura,in desfranare,in curvie si in preacurvie,in obsesia de a poseda bunuri
materiale sau in orice fel de patima transmite asupra lui:
ochilor nu ma privi-ti!
urechilor:astupati-va,sunt grotesc!
pumnului:loveste-ma!
gurii si buzelor:ocarati-ma !
mintii :judeca-ma si condamna-ma!
Si astea toate intr-un murmur interior.
Noi cei care am trait sub robia acestor pacate,ne vine sa distrugem aceasta manifestare
nefireasca a raului,cu atat mai mult cu cat ne aducem aminte de cum eram noi,pentru ca-mi
pune in evidenta cum eram si cum puteam deveni!
 De fapt agresiunea noastra fata de cel cazut isi are radacina in agresiunea mea fata de mine insasi,
este agresiunea fata de omul cel vechi,pe care il mai confund cu fiinta mea integrala,neintelegand
modul in care Hristos restaureaza si rascumpara mereu in fiecare clipa,prin jertfa Sa,sufletul
nostru.
...De fapt cel cazut si cuprins in patima,desi pare atat de fericit si plin de sine,poarta mereu o
licarire adanca in inima lui,o soapta a sufletului in care-i poti simti si resimti tristetea tragica,
neputinta de a se salva.
 Te va lovi,te va jigni,va incerca sa te determine sa te razbuni,pentru ca el este cuprins salbatic
in patima
Trebuie doar sa rezistam!
Sa cerem  mereu ajutorul lui Dumnezeu si rezista in rugaciune si iubire!
Iubirea lui Dumnezeu ii va topi inima.Nu va intelege si asa se va sparge totul  treptat in mintea
lui,tot edificiu minciunii,mintea lui nu va intelege cum NU se naste in tine ura,revolta,
resentimentul,razbunarea.
  Stai in rugaciune,in har,in Liturghie si in Taina Iubirii lui Hristos,stai neclintit,si asculta-i acel
murmur tainic a acelui cazut.Pe masura ce-l asculti,el se amplifica,aceasta este o taina
extraordinara .Cand omul cazut isi va auzi propriul murmur,propria tanguire a sufletului,
propriul dor,propria dorinta de a-L  chema pe Dumnezeu,poti considera ca a inceput drumul sau
spre casa cereasca.Ascultand ceea ce celalalt nu poate sa auda din sine insusi inseamna sa avem
dragoste,rabdare,mila de omul cazut.
                                                                 A sti sa asculti e o arta.
 Eu nu am inteles acest lucru pana ce Dumnezeu nu mi-a trimis oameni care sa auda tanguirea
sufletului meu.
Vuietul mintii mele,vartejul gandurilor,furtunile dezlantuite ale propriilor mele obsesii,ganduri,
frustrari,nevroze,tot trecutul meu,tot prezentul meu,cu toate conexiunile pacatelor mele,
a neamului meu,urlau cu strigat puternic,asurzitor in mine.
Cum puteam sa-mi aud inima,dorul inimii,singur?
                        Mare este iubirea si mila lui Dumnezeu !

Cunoaste-L pe Domnul Cel Viu pe viu !

                                                                                                                            Text C....

Intoarcerea nu este posibila in mod real decat prin pocainta.Suna atat de metaforic,atat de
bisericesc,dar aici e cuprinsa o realitate cat se poata de concreta.Exista miscari de cadere ale
sufletului,care deschid in noi posibilitatea permanenta ca raul sa ne cuprinda adesea,dupa
bunu-i plac.Nu reusesc acum sa exprim altfel acest gand ,decat utilizand cuplurile:
cadere-ridicare;
deschidere-inchidere.
Parerea de rau(pocainta)dar nu ca o forma gresit inteleasca de autoviolenta,autoagresivitate
abuziva si drastica,ci ca redeschidere catre bine.atat catre mine, catre aproapele meu si deci catre
Dumnezeu,pune sufletul meu in miscare intr-o directie opusa adica il RIDICA. Si nu cu de la
sine putere (de la mine ca om)ci prin har de la Dumnezeu ,pocainta(curata si adevarata)
 inchide poarta raului si simultan deschide printr-o miscare (atat de simpla!)fereastra catre
lumina,catre bine,catre Domnul Hristos.
                                                               Ce ciudat nu?!
Noi credem gresit ca pocainta inseamna o constrangere exterioara in interior,o bruscare a
sufletului,o retezare a placerilor dinspre exterior inspre interior.De fapt pocainta vine dinauntru
in afara.In greaca pocainta se numeste metanoie,ceea ce reprezinta:schimbare,reorientare a
sufletului meu catre har ,catre Duhul Sfant,catre Dumnezeu.
De aceea noi cand intelegem gresit ,ne apucam adesea sa facem pocainta de capul nostru,dupa
regulile noastre,dupa interdictiile noastre personale,si apoi ne revoltam pe noi insine ca nu
avem nici un rezultat,ca sufletul nostru ramane la fel de bolnav.
 Cand de fapt pocainta este atat de simpla:nu implica nici un efort supraomenesc,nu e nimic
din ceea ce mintea noastra sau diavolul ne sugereaza pentru a amana totul.
Nu trebuie decat sa te opresti o clipa in fata unei icoane(nici macar icoana nu este necesara)
si sa spui simplu si sincer:
Doamne ,am luat-o pe cai gresite,am luat-o razna,m-am incurcat,m-am ratacit,am gresit,(sau
orice alta forma extrem de scurta)Ajuta-ma,indruma-ma!
  De aceea ,pocainta ca poarta catre inviere este posibila intr-o fractiune de timp.
Exemplu:talharul de pe cruce.
Dupa acea fractiune de secunda extraordinara in care sufletul nostru s-a rasucit
catre Dumnezeu,tot ceea ce urmeaza nu este decat o permanentizare a pocaintei,o adancire a
bucurie de a fi cu Dumnezeu,in bratele Lui,de a ne intari in bine prin Sfintele Taine(Impartasania)
de a ne fixa in libertatea lui Dumnezeu,de a ne elibera tot mai mult si mai mult din legaturile
pacatului,de a respira cu ambii plamani aerul curat,de a inota cu ambele brate,de a alerga cu
ambele picioare.Atat de des uitam ca in pocainta Dumnezeu nu este un zeu crud si rece care
sta la  la capatul drumului,ci este prietenul nostru de drum,El ne insoteste pe drum
 si vorbim cu El in rugaciune,(rugaciuni simple)in acest drum al reintoarcerii noastre.
In Pilda Fiului risipitor ,simt ca intreaga istorie a umanitatii e cuprinsa in ea,si la nivel individual
viata mea.In Taina Iubirii de Dumnezeu si de aproapele este cuprinsa toata lumeea,Adamul
intreg.Incep sa inteleg caTraditia nu este ceva separat de Sfanta Scriptura,ci este implicata de
Revelatie si deci de Sfanta Scriptura.Renuntand la Traditie ,de fapt,majoritatea cultelor,s-au
re-expus inutil caderilor si ereziilor pe care unitatea initiala a Bisericii a avut forta si logistica
sa le invinga prin impreuna lucrare cu Sfantul Duh,deci riscurile sunt uriase,deoarece pentru
fiecare suflet vrajmasul duce o lupta teribila.Iar la final ,daca va birui acel suflet,va descoperi ca
a dus individual lupta dusa de Sfintii Parinti,si va intelege ca nu a facut decat sa reitereze intraga
Traditie in anii vietii lui.Si ca Dumnezeu a fost mereu ,pas cu pas,alaturi de el.

 Doamne Iti cer mereu cu umilinta,rabdare si cu  bucurie,sa nu ma lasi sa ma grabesc.
Ceea ce-mi dai sa inteleg,da-mi si sa iubesc,altfel sufletul meu nu poate duce.                                                         


                                                    Doamne ajuta!

De ce socotim virtutea ca fiind prostie,iar pacatul fiind virtute?

De ce aceasta intoarcere pe dos a lucrurilor,a esentei omenesti,de a savarsi virtutea?
De ce are placerea aceasta putere constrangatoare in fata careia sufletul omenesc,devine
rob pacatului?
De ce merita omenirea asemenea rasturnare de valori?
 Adam fata de noi nu cunostea raul ,ca sa-si poata puna una din aceste intrebari ,noi insa
cunoastem ca raul e rau si binele e bine ,datorita caderi lui Adam ,si probabil el nu ar mai
fi cazut in pacat,de aceea putem spune ca noi suntem in masura de a nu mai pacatui.
 Acest iad viitor se gaseste si pe pamant prin pacat,si il traim prin lipsirea sufletului de
Dumnezeu.Prin savarsirea pacatului de fapt noi cadem de buna voie.Avem tot ce ne trebuie
pentru a crede,si reusi impreuna cu Dumnezeu,rugaciunea,constiinta,cererea de ajutor catre
Dumnezeu,Scriptura,dar aceasta pacatoasa chemare a pacatului pare mai dulce si mai
interesanta pentru om.
 Pentru cei care pun la incercare curatenia sufleteasca,ii rog sa se gandeasca cat de absurd
este sa spui ca non-valoarea poate avea pe orice fata ai intoarce-o vreo valoare.Pentru
simplu fapt ca la baza curateniei sufletesti (fecioriei-aici nu ma refer doar la fecioria in sine ,
ci la puritatea gandurilor ,vorbelor,faptelor ) sta inaltimea spirituala,vom realiza ca nu are
rost sa ne coboram in pacat si placere:exemplu:,,Nu tot ceea ce exista ne este de folos"
  Citisem o controversa a cuiva care isi arata indignarea fata de rugaciunile in care s-ar fi
atacat identitatea umana,prin,,am gresit mai rau decat dobitocul"Aici este de fapt baza
gandirii Sfintilor ,care realizau coborarea omului prin pacat mai jos (in urma)dobitocului,
spiritual vorbind ,caci este baza chinurilor iadului,defapt ratiunea omului care NU s-a
supus (cum era corect)constiintei si care drept urmare a implinit pacatul prin faptele sub
fire,pe care animalele nu le fac.

                                          Doamne lumineaza mintea noastra!

A ,,fi"

 Privesc oamenii.... ii vad pe uni  razand ,pe alti cu nasul in pamant ori in vant,mandri de ei
fara sa-si recunoasca propriile lor greseli  ,pe alti  sub clopote de sticla imaginate de ei pentru
aparare ....falsa aparare ...de cine te aperi?!... de tine de fapt te aperi sub oborocul
iubiri de sine si astfel ajungem sa cerem de la ceilalti ceea ce noi nu daruim ca sa nu
 recunoastem fata de noi ca suntem responsabili suta la suta pentru tot ce gandim,simtim si facem.
Asteptarile irationale ale noastre fata de ceilalti ca sa ne scuzam purtarea noastra si imaturitatea,
si atunci e normal sa vad  singuratate,frica ,durere si imaturitate.
  O singuratate intr-o lume plina cu oameni,...o singuratate in doi... pana la singuratatea
traita in singuratate si atunci ma intreb :e singuratatea optionala?!
Cumplita lume in care traim pentru ca singuratatea e prezenta in noi si e alegerea noastra...
intradevar e alegerea noastra pentru ca  nu stim, nu vrem sa traim si sa simtim durerea,frica
iubirea si daruirea de sine neconditionat de ceea ce primim.

              Dragoste,care-i treaba cu singuratatea ce striga si din materie ?

-E usa durerii.Usa ei,usa lui nu e usa ta.Usa ta ,e usa cresteri ,a asumari,a maturizari,
a acceptari adevarului,trecerea pragului e pacea ,bucuria impacare si dragoste
e Responsabilitatea.

Schimbarea incepe la  fiecare persoana inauntru ei .Ce e in afara nu e decat manifestarea
celor nevazut din noi sau ascunderea lor si din pacate facute cu acordul tacit al nostru.
Schimbarea tine de fiecare persoana in parte si o facem pentru noi insine in primul rand sa
ne putem  iubim pe noi corect si apoi pe altii.
                                                    Simt frica?Simt durere?
Pot alege sa o traiesc fara sa acuz,fara sa lovesc sau sa pretind ceva de la cineva!
                                                                 Simt furie?
Pot sa traiesc asta numai concentrandu-ma pe nevoile mele si cautand cum sa mi le implinesc
insa fara sa pretind de la ceilalti sa tina cont de ele si asta se poate doar analizandu-ma
 pe mine.
                      Eu cat daruiesc? ce daruiesc?cum daruiesc?Ce-am facut in ascuns?
Adica sa-mi vad neputinta,defectele, si sa recunosc fata de mine acest adevar.
  Atunci facem pasul urmator si descoperi faptul ca nu ne daruim ,ca de fapt asteptam
 doar sa primim la schimb ori chiar gratis ,mai descoperim ca nu avem curajul sa
 impartasim praplinul nostru  ,ca ne ascundem intr-o nesiguranta in spatele careia sta teama.
e greu  ...chiar foarte greu ...asa este  ....dar nu imposibil .
Fiecare suntem UNICI .Nu imitam pe nimeni cand lucram
binele cand ne rugam ,cand ne analizam pe noi si acest lucru trebuie facut daca vrem sa
 crestem  sa ne schimbam sa devenim vii ... sa traim in adevar .
De fapt noi ajungem sa imitam doar atunci cand traim si facem pacatul.Pacatul nascut
din frica ne face sa fim ca ,,toata lumea"sa fim,, in rand cu lumea",spunem noi si ne scuzam
,,sa nu fim marginalizati"si respinsi.Atunci ne imbracam,vorbim,gandim,ne hranim
,,ca toata lumea"devenim imitatori  si murim la FEL!
  Trebuie sa invatam sa traim in ,, A FI" adica sa ne acceptam asa cum suntem ,sa lucram la
schimbarea noastra,fara sa criticam pe cei din jur,fara sa-i judecam pentru ceea ce mi se
intampla noua ,sa invatam sa ne iertam si sa iertam pe ceilalti ,sa ii privim cu bunavointa asa cum
privim un bolnav,(nu mergi la spital sa judeci un bolnav,nu?! )si mai ales sa invatam sa nu ne
lasam prada abuzului emotional fata de noi si fata de ceilalti,sa nu fim prizoneri mintii noastre
bolnave, sa spunem adevarul fata de noi si fata de ceilalti e foarte important acest lucru ,
si atunci orice gest catre ceilalti va fi un gest de dragoste  si nu de aparare sau atac,
insa ne trebuie multa rabdare,onestitate si harnicie cu noi insine.
  Cand vom face aceste fapte  apare ,,setea",care ne impinge sa ne cunoastem,
sa ne descoprim,sa lucram la schimbarea in bine a noastra ,
ea da putere si toate celelalte probleme ,care pana mai ieri ma consumau inutil,
treptat dispar , devin minuscule,neinsemnate si apare o usurinta ,ne dam
seama cat de slabi suntem,cat de vulnerabili,cant de instabili,
privim in noi si vedem acolo ascuns mic un copil
... el e sufletul nostru frumos care vrea sa iasa la lumina,dar de teama si din  nestiinta NOI il oprim.
 Acest lucru se numeste crestere duhovniceasca si calea indumnezeirii e pentru toti oamenii,e
calea in care noi constientizam ceea ce suntem dar mai ales ceea ce vrem sa devenim.trebuie sa
alegem smerenia,ascultarea,iertarea ,rabdarea,sa traversam desertul launtric cu ochii la noi si
la Dumnezeu ,uitand de fascinatia de sine!Noi sa facem partea noastra,si sa-L rugam dar sa-L
si lasam sa ne schimbe pe Dumnezeu,pentru ca multi ii dam peste mana si ne credem mai
destepti,si acest lucru e o minciuna.
                                                         Doamne ajuta neputintei noastre !

Treptele iertarii

                                                     

                                                                                                            Text :Steinhardt

   Gresitilor nostri le iertam greu,sau daca iertam nu uitam
Si iertarea fara  uitare e ca si cum n-ar fi curte fara caine,gura fara dinti.


  Cel mai greu ne vine a ierta pe cei carora le-am gresit
  Cine ajunge sa poata ierta pe cel fata de care a gresit cu adevarat izbuteste un lucru greu,cu
adevarat bate un record.   Ne iertam si mai greu pe noi insine
Si aceasta tine de mintea care otraveste .Spre a dobandi pacea launtrica ,se ajuge prin cainta,
dincolo de cainta -la a ne ierta.
  Neiertarea de sine are un caracter mai grav decat s-ar zice:inseamna neincrederea in
bunatatea lui Dumnezeu,dovada incapatanari si rautati noastre.E cazul lui Iuda,care n-a crezut
nici in puterea lui Hristos(ca-l poate ierta)si nici in bunatatea lui Hristos(ca vrea sa-l ierte)
Trasatura aceasta a fapturii este desigur in vederea specifica lui Iuda
Adica putem explica astfel.
Celui care ne-a creat dupa chipul si asemanarea Sa ii platim cu o moneda inchipuindu-ni-L
dupa chipul si asemanarea noastra ,atat suntem de rai si de neiertatori ,incat nu ne vine a crede
ca Dumnezeu poate ierta cu desavarsire orice!
Nu putem gandi o putere ,chiar atotputernica in stare sa faca acest lucrul de neconceput :sa ierte
Pe de alta parte ca domnul Perrichon ,poarta pica celui care l-a scos din prapastie,il adora pe
cel pe care ,cica .l-a scos el din prapastie (uitam ca Dumnezeu o face)ii iubim foarte putin pe
cei care ne-au scapat dintr-o scarba,si o mare greseala si  belea ii iubim insa cu drag,pe cei carora
am avut prilejul dat de Dumnezeu sa le venim in ajutor mintindu-ne ca am facut acest lucru prin
puterea si marinimia noastra.

           Si inca o minunata intuitie a lui Steinhardt:
 Hristos pune mana pe bici in templu impotriva celor care STIU CE FAC !
                                  Este extraordinar aceasta intelegere!
Hristos cere iertare Tatalui Sfant :Iarta-i Doamne ,ca NU STIU CE FAC!
Insa pe cei care stiu,pe cei cronicizati in rau,care lucreaza constient impotriva lui Dumnezeu,
Hristos ii loveste,ii imprastie,ii risipeste.
 Dar MARE ATENTIE! NUMAI DUMNEZEU STIE cine sunt aceia,caci noi oamenii,putem
adesea fi pacaliti( si atunci cadem in judecata),crezand ca cineva lucreaza impotriva Lui,cand de fapt ,ei sunt
impreuna-lucratori cu El.
Din acest motiv Dumnezeu ne spune :Judecata este a mea de fapt ne pazaste pe noi  !
                                               Minunat esti Doamne!
Iti cer mereu cu bucurie,cu rabdare,cu umilinta sa nu ma lasi sa ma
grabesc,te rog,ce-mi dai sa inteleg ,da-mi si sa iubesc,altfel sufletul cel mic nu poate duce.
                                             Faca-se voia Ta!
                                      Binecuvinteaza,Parinte!
Pe toti cei care i-am facut sa sufere si pe toti cei care m-au facut sa sufar,ca sa pot spune si eu
cu inima curata si ne iarta noua greselile noastre,precum si noi iertam gresitilor nostri!

Durerea e mare !

                                                              Durerea e mare !                    
                                                                                           Cu rugaciune si mare incredere
                                                                                                            Maica Siluana

Cand durerea e mare inseamna ca inca nu am invatat s-o predam lui  Dumnezeu in
adevaratul sens al cuvantului.Dar da slava lui Dumnezeu ,pentru ca o faci!
Mai e acolo si un repros,o impotrivire la ce a fost,in trecutul nostru.Ori aceasta impotrivire
impiedica mila si mangaierea lui Dumnezeu sa vina in ranile noastre.Rugaciunea,rabdarea,
pe care le vei dobandi, ori le dobandesti te vor ajuta sa vezi diferenta si sa alegi mila si iubirea
Lui.E o miscare a sufletului care se aseaza intr-un ,,Da,Doamne,mie mi s-au intamplat toate
ranile si ca urmare a lor sufletul meu a gresit mult si a cautat mangaiere in alta parte
decat la Tine!
 Te rog ,vindeca si mangaie sufletul meu,ridica povara mea si ma vindeca asa cum stii si cand
voiesti!
Atunci povara ta devine povara Sa si o vei simti usoara.Acum e important sa nu mai primesti
intrebarea ,, de ce ?"ci s-o transformi in ,,ce sa fac acum,ca sa ies de sub blestem?
                                     Trecutul nu se mai poate schimba !
                                                                                                  Cuvant al Sfantului Naum
      Cata vreme trebuie omul sa se caiasca pentru un pacat ,cat sa ne gandim la el?
Curatirea urmeaza dupa pocainta,pocainta mare si desavarsita.Pocainta cea mica este o
scarpinare a ranii ce-l arde si il mananca pe om.Curatirea este tamaduirea ranii.De indata
ce omul se pocaieste cu adevarat de pacatele facute,are doua dorinte:
sa stearga cumva din trecut negrele sale dureri si pacate si sa nu le mai savarseasca
niciodata.
Cum isi va sterge omul toate acestea din zilele de demult,din vremile care nu se intorc?
Priviti un lac mare de dinaintea voastra!Poate oare un om ce sta pe acest mal(tarm)al
lacului sa spele o panza de pe celalalt tarm?Nu .Deci zilele ce s-au dus nu se afla sub
stapanirea noastra,ci a lui Dumnezeu,si numai Bunul Dumnezeu ,poate spala si albi zilele
noastre negre din trecut.Doar Dumnezeu iarta pacatele si le sterge din viata noastra.
          Domnul lucreaza cu dragoste curatirea tuturor celor care I-o cer!
Precum maica isi spala cu bucurie si cu dragoste pruncul care a cazut in noroi si s-a
murdarit,ce vine plangand si-o roaga sa-l spele si sa-l curateasca,asa si milostivul noastru
Tata Ceresc ne curateste pe noi cei care strigam catre El,intinati fiind.
Dar Bunul Dumnezeu ne-a poruncit si osteneala pe masura puterii noastre si intelegerii
noastre.Fiul lui Dumnezeu a aratat limpede:
Osteniti-va cu postul,cu plangerea pacatelor voastre,cu iertarea pacatelor celorlalti,cu
infranarea,curatia trupeasca si duhovniceasca,cugetarea la Dumnezeu,cu pomenirea
mortii si a Judecati lui Dumnezeu,cu cugetarea la iertare si fericirea vesnica si la cumplitele
dureri ale pacatosului din iad.
    Trezirea inseamna vederea ranilor sufletului.
    Pocainta inseamna taierea si deschiderea acestor rani.
    Curatirea inseamna ca omul a facut totul sa scoata tot puroiul din rana si sa se vindece
,insa atata timp cat ranile sufletului nu se vindeca,trebuie sa ne caim si sa ne curatim prin
repetarea deschideri rani,fie de vrem ,ori nu vrem datorita dureri,
                                               Cat trebuie sa se caiasca omul?
Cata vreme ranile nu se curatesc si nu se vindeca pe deplin,si pana ce  piere urma lor!
Cainta este deschiderea neincetata a ranilor sufletesti,pana ce se curata de puroi.
Cand ranile s-au curatit si s-au vindecat,atunci nu mai sunt rani,si nici cainta.Atunci
incetam a ne mai gandi la pacatele savarsite,asa cum nu ne mai gandim la ranile ce
le-am avut candva pe trup si acum s-au vindecat,asa nu ne mai gandit la pacatele care au
trecut si care s-au sters din sufletul nostru.
  Dar cu toate ostenelile si chinurile pentru curatirea sufletului,nicicand nu ne-am curatit
fara puterea datatoare de har a lui Dumnezeu!
     Fara Dumnezeu nimic nu se poate doar de mana cu El ceea ce nu se poate la
om se  infaptuieste de El.
 
                                                                        Doamne ajuta!

Intalnire duhovniceasca cu parintele Rafail Noica

                                                            „CE ESTE OMUL?”.

                                                                                                          

                                                                                                                                                                     Ierom. Rafail Noica

                                                                                                                                                                                     

 Omul – animal îndumnezeit! sau

 Omul – devenire dintru animal întru Dumnezeu

    Este o problemã care m-a frãmântat mai ales din ultima perioadã a scolirii mele, când un coleg îmi spusese cã stiinta a descoperit un peste care ar fi mai inteligent decât omul. Mai multe probleme mi s-ar fi pus atunci. În primul, rând i-am rãspuns, cã dacã e asa de inteligent, de ce nu face el avioane si radiouri, si îmi spune: pentru cã nu are mâini si picioare. Ei, lasã-mã, cã nici omul nu are aripi, dar zboarã. M-am întrebat ce este inteligenta, si dacã inteligenta este ceea ce distinge omul de animal. Si pânã la urmã, ce distinge omul de animal? Nu gãseam rãspuns la întrebarea aceasta, si multi ani n-am gãsit pânã când nu mi-a dat Domnul, si, prin viata monasticã si prin rugãciunile pãrintelui meu, am început sã înteleg.

Eu cãutam sã înteleg care e diferenta esentialã între om si animal, fiindcã or cât de inteligent ar fi omul, dacã este doar mai inteligent decât cel mai inteligent animal, rãmânem cu acest „mai”, si atunci, care este dovada cã omul este om, si nu e tot un animal, dar mai dezvoltat? Si, pânã la urmã, ce este un om? De ce credem cã omul este altceva decât animalul? Glasuri din lumea stiintificã spuneau cã nici nu este, cã e doar un animal, si s-au strãduit, tovarãsul Darwin si altii, sã ne convingã sã ne maimutãrim împreunã cu ei, spunând cã venim din maimutã si cã ne întoarcem în pãmânt, ca toate animalele.

Într-un târziu am înteles, cu ajutorul Domnului, cã omul, într-adevãr, este si un animal. Acest lucru îl vede si stiinta, dar, ceva mai departe, stiinta, prin însãsi definitia ei, nici nu poate zãri, fiindcã e cuprinsã în limitele pe care si le-a impus: ratiunea, experimentele si asa mai departe. Fãrã intuitie, devine credibil ce zic multisavanti, ziceau sau poate cã zic încã: cã, pânã la urmã, e numai pretentia omului, cãci, fiind un animal mai inteligent, vrea sã fie el buricul pãmântului, si, evident, dacã pisica (de exemplu) ar gândi ca omul, ar zice cã pisicimea este cea mai inteligentã, cea mai mare specie pe pãmânt.

Nu! În Cartea Facerii se spune cã Dumnezeu, care printr-un singur cuvânt – „Sã fie!” – a fãurit tot ce existã, când a ajuns la cununa facerii, a stat si S-a sfãtuit si a zis: „Sã facem om, în chipul Nostru si în a Noastrã asemãnare”. De ce s-a sfãtuit Dumnezeu, si de ce n-a zis: „Sã fie om!”. Pentru cã aceasta era altceva decât restul fãpturii. Nu noi, din mândria noastrã, ne socotim mai presus de animale, ci Dumnezeu, si prin Scripturã, si prin propria noastrã intuitie, si nu mândrie, ne spune cã asa a gândit El zidirea, si cã omul este cununa zidirii

Dar în ce constã diferenta între om si restul animalelor? Chipul lui Dumnezeu si asemãnarea. Ce înseamnã chip al lui Dumnezeu? Iatã cã ne zãmislim si nenãstem ca animalele, ne continuãm viata ca animalele; si nu zic asta într-un sens înjositor, ci o zic cât se poate de neutru;  e o realitate. Si noi, ca animale [la nivel biologic], dacã nu respirãm, dacã nu mâncãm, dacã nu bem, murim. Însã omul e un animal care are un potential pe care nici o altã fãpturã nu îl are. Chipul lui Dumnezeu în om este acel potential prin care acest animal poate deveni un Dumnezeu. Omul este o devenire, începând cu viata biologicã, animalã, si devenirea omului e o cãlãtorie în gândul lui Dumnezeu, e o cãlãtorie dintru biologie [animal] întru nestricãciune [dumnezeu]. De ce zic  nestricãciune, pentru cã biologia e bunã foarte, cã Dumnezeu în ziua a sasea si-a fãcut CTC-ul înainte sã se odihneascã, si a vãzut cã toate erau bune foarte? Însã biologia se terminã asa cum stim cã se terminã, iar prin cãderea omului biologia a ajuns sã termine si omul, adicã sã ajungã omul în pãmântul din carele a fost scos de cãtre Dumnezeu. Catastrofã? Tragedie? Nu. Tragic, si toatã istoria s-a umplut de atunci de tragic, dar refuz cuvântul „tragedie”, pentru cã, în Dumnezeu, tragedie nu existã, si nu poate exista. Si din acest tragic, din catastrofa cãderii, Dumnezeu, prin întruparea Lui, a scos pentru om  asa o mântuire!! O! de-am întelege-o mai adânc. Cã cel putin unul în istoria crestinismului, a izbucnit într-o zi zicând: „Fericit pãcat care ne-a dobândit asa un Mântuitor!”. Într-un fel, mai cinstit este omul astãzi decât era, pentru cã Mântuitorul nostru este Dumnezeu  însusi  întrupat, cã un mãdular al familiei, al speciei omenesti, este însusi Dumnezeu, fãcãtorul nostru. Sã zicem totusi: fericit pãcat? Stia acela ce zicea si nu zicea din neîntelegere teologicã, dar n-a putut sã nu irumpã într-un cânt de bucurie, însã, asa cum zice Pavel: „Atunci sã fericim pãcatul? pentru cã unde s-aînmultit pãcatul, a prisosit harul?”. Nu, pentru cã pãcatul tot pãcat este.

Stiti ce e pãcatul. O definitie mai teologicã spune cã pãcatul este moartea, care lucreazã în mãdularele noastre. Pãcatul este lucrarea minciunii. În Dumnezeu nu existã minciunã, minciuna este moarte, iar în Dumnezeu este numai viatã. Pãcatul nu are nici o slavã, dar mintea noastrã rãmâne în tãcere când observã minunile lui Dumnezeu. N-a putut sã nu exclame acel pãrinte în felul acesta: „Fericit pãcat”, dar nu ca sã fericeascã pãcatul, ci ca sã proslãveascã pe Dumnezeu, Care e de neînteles, cu o putere si o întelepciune de necuprins omului mai mult.

Omul, deci, este un animal. Ne începem viata biologic, ca toate animalele, dar în noi este un potential care ne dã cea mai mare inteligentã si nu numai; omul e, calitativ, ceva cu totul deosebit. Câtã vreme am crezut – cã am crezut tot ce mi s-a spus, mai ales la scoalã, am crezut în toatã învãtãtura, inclusiv evolutionismul -, câtã vreme am crezut în toate acestea, m-a atras si aceea cã însusi Darwin nu gãseste o verigã între ultimul animal si primul om. Eu ziceam cã veriga aceea nici nu existã. Dacã e adevãratã o evolutie, pãi acolo se terminã, la ultima maimutã. Dar acolo [la ultima verigã] este un salt, sau cum zice Avraam bogatului din Iad, e „o prãpastie peste care nu se poate trece”, nici de la animal la om si nici de la om la animal. Desi cãdem si noi într-o viatã animalicã, prin lucrarea pãcatului în noi, dar totusi pãcatul niciodatã n-a satisfãcut pe om, fiindcã omul rãmâne totusi chip al lui Dumnezeu, si, cumva, undeva, cândva, pãcatul se va adeveri ca minciunã, pãcatul îsi va da arama pe fatã si omul va întelege, sau nu va întelege, dar va suferi, fiindcã nu asta mã poate satisface, nu minciuna, nu surogatul, nu altceva decât ce este gândul lui Dumnezeu.

Omul – chip si asemãnare. Chipul lui Dumnezeu este ceva din alcãtuirea a tot omul, care îl diferentiazã radical de restul zidirii. Asemãnarea este împlinirea acelui  potential, si adevãratul sens al vietii omului este acea cãlãtorie pânã a dobândi asemãnarea cu Dumnezeu. Sfintii au dobândit-o fiecare în mãsura în care au dobândit-o. Nu sunt eu în stare sã mãsor (singur Dumnezeu stie care e mãsura), dar, în ei vedem ceva din acea asemãnare, din acea îndumnezeire la care cautã sã ajungã omul, si de aceea avem atâtea vieti de sfinti.. Îndumnezeirea tot omul o cautã, cã îsi dã seama sau nu. 

O cautã drept sau o cautã pãcãtos. Pânã la urmã pãcatul se poate reduce la un element esential: îndumnezeirea fãrã Dumnezeu, auto-îndumnezeirea. Omul, când se vrea mare si tare, el nu-si dã seama, cã nu vrea mai multi bani sau mai multã faimã decât aproapele, ci el, undeva, ar dori sã ajungã un Dumnezeu, si devine, în mãsura în care întelege el. Dracii sunt îngeri cu chipul lui Dumnezeu, care au cãzut de la adevãrata îndumnezeire în rãtãcirea auto-îndumnezeirii. Existã douã cãi, dar una e adevãratã: cea pe care ne-a arãtat-o Dumnezeu; cealaltã cale este ceea ce se numeste pãcat, si nu duce nicãieri – pe om [trup] îl duce înapoi în pãmânt, si sufletul în vesnicã despãrtire de Dumnezeu (hai sã lãsãm de-o parte tot felul de chipuri reale sau imaginare, tigãile din iad si frigãrile, toate acestea care sunt într-o mãsurã si închipuirea noastrã pe bazã de ceva real), vesnica despãrtire de Dumnezeu fiind iadul – fiindcã nici un suflet, nici un duh, nu a fost fãcut de Dumnezeu cu chipul lui Dumnezeu, ca sã rateze în halul acesta. 

Iadul este, dacã existã asa ceva ca loc în lumea duhului, este locul celor ratati.

Dacã omul este chipul lui Dumnezeu si în înfãptuirea finalã, asemãnarea, atunci ce este omul? Iatã cã adevãrata antropologie, studiul omului, trebuie sã treacã prin studiul lui Dumnezeu!

Ce urme lasam!

Mi-a placut foarte mult aceasta poveste , intr-un fel fiecare e un creion depinde de noi ce urme lasam!

"Copilul îsi privea bunicul scriind o scrisoare.
La un moment dat, întreba:-Scrii o poveste care ni s-a întâmplat noua?
 Sau poate e o poveste despre mine?
Bunicul se opri din scris, zâmbi si-i spuse nepotului:-E adevarat, scriu despre tine.
 Dar mai important decât cuvintele este creionul cu care scriu.
 Mi-ar placea sa fii ca el, când vei fi mare.
Copilul privi creionul intrigat, fiindca nu vazuse nimic special la el.
- Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am vazut în viata mea!
- Totul depinde de felul cum privesti lucrurile.
 Exista cinci calitati la creion, pe care daca reusim sa le mentinem, vom fi totdeauna oameni care traiesc în buna pace cu lumea.
Prima calitate: poti sa faci lucruri mari, dar sa nu uiti niciodata ca exista o Mâna care ne conduce pasii.
 Pe aceasta mâna o numim Dumnezeu si El ne conduce totdeauna conform dorintei Lui.
A doua calitate: din când în când trebuie sa ma opresc din scris si sa folosesc ascutitoarea.
Asta înseamna un pic de suferinta pentru creion, dar pâna la urma va fi mai ascutit.
Deci, sa stii sa suporti unele dureri, pentru ca ele te vor face mai bun.
A treia calitate: creionul ne da voie sa folosim guma pentru a sterge ce era gresit.
 Trebuie sa întelegi ca a corecta un lucru nu înseamna neaparat ceva rau, ceea ce este neaparat este sa ne mentinem pe drumul drept.
A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioara, ci mina de grafit din interior.
Tot asa, îngrijeste-te de ce se întâmpla înlauntrul tau.
Si, în sfârsit, a cincea calitate a creionului: lasa totdeauna o urma.
Tot asa, sa stii ca tot ce faci în viata va lasa urme, astfel ca trebuie sa încerci sa fii constient de fiecare fapta a ta. "

Calea cea scurtă a mântuirii

Oamenii de astăzi sunt în general foarte ocupaţi, de aceea şi creştinii ar dori căi de mântuire scurte, ar voi să nu mai piardă mult timp ca să ajungă acolo unde trebuie, să-şi atingă scopul imediat şi fără multe ocolişuri. Ei bine, una dintre aceste căi scurte  spre mântuire este suferinţa. Am spus că omul în fiecare moment, în fiecare clipă are parte de suferinţă. În loc să laşi să se irosească suferinţa, poţi avea o atitudine potrivită înaintea lui Dumnezeu, fie că te afli în casă, în sala de clasă sau în orice alt loc. Deşi îţi vine să oftezi pentru că suferi, binecuvântează pe Dumnezeu şi pe neaşteptate, fără zgomot, vei simţi în sufletul tău binele, acel bine care nu se întâmplă în nici un alt fel.

Un Avvă în Pateric spune că: „Dimineaţa se poate să fii în iad, iar spre seară să te afli în Rai”, lăsând să se înţeleagă că dimineaţa omul poate să săvârşească păcate, dar pe parcursul zilei îşi revine la conştiinţa de sine, revine la priveghere, se pocăieşte, plânge, şi nu este mare lucru pentru Dumnezeu ca să-l aducă în Rai. Lucrurile sunt uşoare şi calea mântuirii este scurtă, noi, însă, prin purtarea noastră greşită, le facem dificile şi îngreunăm calea mântuirii.

Omule, în orice stare te-ai afla, dacă te pocăieşti, Dumnezeu te primeşte şi te mântuieşti, dar numai dacă te căieşti cu adevărat.

Este cu putinţă să te căieşti pentru cea ce ai făcut numai pentru că ţi-a fost rănit egoismul! Ia seama şi la acest aspect: cineva poate să meargă să se mărturisească din pricina faptului că egoismul lui a fost rănit şi nu pentru că a păcătuit înaintea lui Dumnezeu.

De multe ori omul se mâhneşte pentru păcatele pe care le-a făcut şi se căieşte pentru ele, dar nu pentru că L-a întristat pe Dumnezeu, ci din cauza egoismului rănit. Adică, înainte de a păcătui, omul avea o părere bună despre sine, dar când a păcătuit nu mai poate să aibă aceeaşi părere, şi aceasta îl face să sufere. În cazul acesta nu este vorba despre pocăinţă adevărată. Pocăinţa voită de Dumnezeu, autentică, din tot sufletul, nu pretinde în acel ceas nimic pentru sine, ci toată atitudinea omului înaintea lui Dumnezeu este aceasta: „Dumnezeul meu, chiar de ar fi să mor în acest moment, să mor pentru iubirea Ta! Iar dacă vrei să  trăiesc mii de ani, s-o fac pentru iubirea Ta! Să nu mă laşi să cad din nou în păcat!”. Atunci, într-adevăr, din acest moment omul trece de la o stare la alta, poate merge din iad în Paradis, iar drumul mântuirii este cel mai scurt, aşa cum a fost pentru tâlharul de pe cruce. Ce fărădelegi n-a făcut acel tâlhar în viaţa lui! Dar acolo, pe cruce, lângă Hristos, când se sfârşea, în acel ceas, fără să aibă nici o nădejde, I-a arătat întreaga sa căinţă, nădăjduind în mila Lui, şi a auzit cunoscutele cuvinte ale Domnului. În timp ce era osândit la moarte, a luat atitudine corectă înaintea Domnului. Ce minunat este acest lucru! Cât de frumos este să stea omul înaintea lui Dumnezeu, ca unul pregătit să moară!

De aceea, Vechiul Testament ne învaţă: „Adu-ţi aminte de cele din urmă ale tale şi în veac nu vei greşi”. Să-ţi aminteşti că vei muri şi aceasta te va ajuta să nu păcătuieşti. Ceva asemănător este amintit şi în aceste cărţi bisericeşti. Omul păcătuieşte pentru că voieşte să se bucure în această viaţă. Când este pregătit în orice moment să moară, când se gândeşte că în orice clipă poate să moară, atunci nu mai săvârşeşte păcatul. Tâlharul de pe cruce, când nu mai avea nici o nădejde să trăiască, în puţine clipe , a spus cuvinte pe care nu le-au spus nici ucenicii lui Hristos şi a înţeles lucruri pe care nici aceia nu le-au putut înţelege.

După ce mai înainte, mustrându-l pe celălalt tâlhar, i-a zis: „Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă cu  El? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite pentru faptele noastre, Acesta, însă, n-a făcut nici un rău!”, în continuare a rostit acel cuvânt înfricoşător: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta”. Şi în acel ceas a primit făgăduinţa de la Domnul Însuşi: „Amin îţi zic ţie, astăzi vei fi cu Mine în Rai”.

Aşadar, fraţilor, avem această realitate a suferinţei care sfâşie existenţa noastră până în străfunduri şi ne face să suferim tainic. Poate că deja ne-a şi înfricoşat vreodată, şi mintea noastră s-o fi dus cu gândul că putem să şi murim. Este cel mai frumos gând! Mă iertaţi că zic aşa. Să trăim lucrurile aşa cum am spus mai sus. Este cu adevărat minunat să sufere cineva şi să simtă ceea ce am spus, să ia lucrurile aşa cum am spus. Desigur, eu sunt îndreptăţit să spun acestea în această seară, pentru că sunt cam bolnav. De aceea v-am spus că vom duce discuţia în această direcţie, pentru că mă influenţează şi indispoziţia mea.

Este cel mai bun lucru să conştientizeze cineva şi să creadă că peste puţin timp poate să nu mai fie în această lume, că poate să plece în lumea cealaltă. Atunci, în acel moment, sufletul se dezleagă, se dezlipeşte şi se desface de toate lucrurile de care era legat, şi rămâne singur numai cu Dumnezeu. Şi omul, ajutat de anumite lucruri pe care le-a auzit, pe care le ştie, se pocăieşte înainte lui Dumnezeu, şi astfel, se izbăveşte, îşi mântuieşte sufletul, simte într-adevăr că Raiul vine înlăuntrul lui şi conştientizează marele bine pe care îl aduce suferinţa. Şi oricât ar părea de ciudat, omul spune: „Nimic altceva nu foloseşte omenirii ca suferinţa!”. Şi când spunem suferinţă, le înţelegem pe toate acestea împreună: boala, toată stricăciunea trupească a omului, în general, şi moartea. Dacă nu erau acestea, toţi ar fi fost o junglă. Dar ele există şi ne îmblânzesc pe noi, oamenii. Creştinismul, mai ales, trebuie să privească astfel lucrurile, să valorifice, să exploateze suferinţa, încât continuu să se afle în Paradis.

SUFERINŢĂ, BINECUVANTARE SAU BLESTEM?

Arhim. Simeon Kraiopulos, Taina suferinţei, Bucureşti, Editura Bizantină, 2007, pg. 21 

„Să fii binecuvântat, Dumnezeul meu!”, iată cum se pune în valoare suferinţa

 

Intr-un chip sau altul, toţi suferim. Durerea pe care o experimentăm este prezentă în orice moment. Am putea spune că nu există clipă în viaţa omului în care acesta să nu sufere de ceva, de o durere pricinuită de el însuşi, sau venită de la cei dragi, de la copii, sau din partea celorlalţi oameni. Apoi, atunci când aflăm în fiecare zi despre răul care se întâmplă într-un loc sau altul de pe glob, când aflăm că în Africa copiii sunt înfometaţi şi mor de foame, sau altele asemenea, un suflet creştinesc nu poate să nu simtă durere pentru toate câte se întâmplă. Prin urmare, fiecare clipă este plină de pătimire şi, voim sau nu voim, vom suferi. Toţi vom împlini acest canon.

Problema nu este, aşadar că suferim, ci în felul în care reacţionăm la suferinţă. Cât de minunat ar fi să nu lăsăm să se irosească suferinţa! De suferit, oricum vom suferi. Tot chinul suferinţei va fi în zadar dacă nu valorificăm pozitiv această pătimire, dacă n-o exploatăm. Şi valorificăm suferinţa, o exploatăm pozitiv, când cugetăm aşa cum am spus mai sus şi avem o atitudine pozitivă. Întâi de toate, să nu ne împotrivim deloc şi să nu ne văităm. Chiar dacă-ţi face rău toată lumea, să nu zici: ”Acesta mi-a făcut rău…!”. Nu ţi-ar fi făcut nimic dacă n-ar fi îngăduit Dumnezeu. Iar El a lăsat aşa lucrurile pentru că aveai nevoie de suferinţă. Nu înseamnă că cel care a făcut răul a săvârşit un lucru bun. În această postură se află şi Iuda. El L-a trădat pe Hristos şi aceasta este cea mai mare crimă, însă era în iconomia lui Dumnezeu să fie trădat tocmai de Iuda şi să moară pe Cruce. De asemenea, cei care L-au răstignit sunt răstignitorii Lui adevăraţi. Dar trădarea, Crucea lui Hristos, moartea Lui înseamnă mântuire pentru lume. Aşa şi aici. Cel care ţi-a făcut răul este răufăcător şi va da răspuns într-o zi pentru aceasta, tu însă nu te foloseşti, nu câştigi nimic dacă în continuare spui: ”Mi-a făcut aşa şi aşa, să păţească şi el la fel…!”. Este păcat! Dumnezeu îngăduie unui om să-ţi facă rău şi să suferi. Lasă-l pe acela, ia seama la suferinţa ta şi să-L ai înaintea ochilor pe Dumnezeu. Aşadar, nici un necaz, nici o pătimire să n-o înfrunţi aşa, ci dacă este posibil, suferinţa s-o întâmpinăm zicând aceste cuvinte: “Dumnezeul meu, fii binecuvântat, fie aşa cum voieşti Tu!”. Astfel, durerea nu se va irosi, ci va fi valorificată, adică ne va folosi şi va deveni pentru sufletul nostru marele bine despre care am vorbit.

Despre rugaciunea pentru lume si intinderile ei

Monah e omul ce se roaga pentru intreaga lume..Domnul Iisus Hristos,Fiul lui Dumnezeu
da monahului iubirea Duhului Sfant ,si aceasta iubire umple inima monahului
de durere pentru oameni,pentru ca nu sunt toti pe calea mantuirii.
Domnul Insusi a fost atat de mahnit pentru poporul Sau,incat S-a dat mortii
pe cruce.Maica Domnului a purtat in inima sa aceeasi compatimire pentru
oamenii..Acelasi Duh Sfant Domnul L-a dat Apostolilor Sfintilor nostri Parinti
si preotilor Bisericii.In aceasta sta slujirea lor fata de lume.
De aceea ei nu trebuie sa se ocupe de lucrurile lumi,ci trebuie sa urmeze
pilda Maicii Domnului care in Templu in Sfanta Sfintelor,cugeta ziua si noaptea
la Legea Domnului si staruia in rugaciune pentru popor.
Rugaciunea pentru lumea intreaga,pentru Adamul intreg,abate monahul
de la o anumita slujire a oamenilor.Am putea sa ne intrebam:o astfel
de abtinere de la o slujire precisa nu este oare refuzul unui ajutor
concret in numele unei abstractiuni?Desigur ca NU ,fiindca Adamul
intreg nu este o abstractiune,ci plenitudinea cea mai concreta
a existentei umane.Unitatea ontologica a umanitatii
intregi e de asemenea natura incat orice persoana care biruie raul in sine
insasi produce raului cosmic o infrangere atat de mare ,incat
consecintele acestei biruinte se repercuteaza benefic asupra destinelor lumii intregi.
Un singur sfant e de nepretuit ,pentru umanitatea intreaga.Sfintii fac sa se pogoare
asupra pamantului ,a intregii umanitati,o mare binecuvantare de la
Dumnezeu .Sfintul Siluan spunea:,,Datorita unor asemenea oameni,cred,
pazeste Domnul lumea,pentru ca sunt scumpi in ochii lui Dumnezeu,
fiindca Dumnezeu asculta intotdeauna pe slujitorii Sai smeriti.
,,Lumea dainuie multumita rugaciunii dar cand rugaciunea va slabi,lumea va pieri''
Vei spune poate ca nu mai sunt acum monahi care sa se roage pentru lumea intreaga
dar eu iti spun ca atunci cand nu vor mai fi pe pamant asemenea oameni de rugaciune
atunci va fi sfarsitul lumii"Datorita sfintilor necunoscuti lumii,
se modifica insusi cursul evenimentelor istorice si chiar cosmine.
Sfintii sunt sarea pamantului,sunt ratiunea lui de a fi,
sunt rodul harului pentru care e tinut pamantul si totusi ,lumea
prefera sa-i ignore si adeseori isi ucide prorocii.
Lucru ciudat ,sunt oameni care nu inteleg ca maretia faptelor duhovnicesti vine din
inradacinarea lor in Taina dumnezeiasca lipsita de obarsie.
Staretul Siluan simtea rugaciunea pentru vrajmasi si pentru lumea intreaga
ca pe o viata vesnica,ca o lucrarea dumnezeiasca in sufletul omului,
ca pe un har necreat si un dar al Duhului Sfant.Cata vreme lumea
se va arata sa primeasca acest dar,ea va continua sa existe;dar de indata ce
in multimea oamenilor de pe pamant nu vor mai fi purtatori,atunci istoria
pamantului va lua sfarsit si nici o stiinta omeneasca .nici o cultura nu
vor putea impiedica aceasta catastrofa.Experienta cotidiana ne arata ca pana
si oamenii care primesc in forul lor interior porunca lui Hristos de a iubi pe vrajmasi
nu o infaptuiesc in viata lor.
                             De ce anume?
Inainte de toate pentru ca nu putem a iubi pe vrajmasii nostri fara a avea harul;
daca insa oamenii,intelegand  ca acest lucru depaseste puterile lor firesti,ar cere lui
Dumnezeu sa-i ajute prin harul Sau, vor primi cu siguranta acest dar.
Din nefericire,cel mai adeseori se intampla contrariul;nu numai necredinciosii
dar si cei ce isi spun crestini se tem sa aiba fata de vrajmasii lor atitudinea
pe care o impune porunca lui Hristos.Ei cred ca de acest lucru nu vor profita
decat dusmanii;privindu-si dusmanii prin prisma deformatoare a urii,
ei si-i inchipuie de oabicei ca si cum acestia n-ar avea nimic bun in ei insisi
si cred ca vor profitadoar de ,,slabiciunea " lor,ca vor raspunde la iubirea lor fie
rastignindu-i, fie strivindu-i si aservindu-i fara rusine,si atunci ar triumfa raul.
Ideea ,,slabiciunii" crestinismului e profund falsa.Sfintii au o putere care
le-ar ingadui cu usurinta sa-i domine pe oameni,dar ei urmeaza calea inversa:
 ei se fac robii fratilor lor si prin aceasta dobandesc o iubire care in fiinta ei
 e nepieritoare,pe aceasta cale  ei dobandesc o biruinta ce ramane in veci;in timp
ce o victorie obtinuta prin violenta nu e niciodata durabila si ,prin natura ei,
nu este atat glorie,cat rusinea umanitatii.Staretul intelegea
 Intruparea lui Dumnezeu-Cuvantul si intreaga viata pamanteasca
a lui Hristos ca pe o iubire pentru lumea intreaga,desi aceasta din urma e plina de ura
 impotriva lui Dumnezeu.Cunoscuse si pe Duhul Sfant care prin venirea sa alunga orice ura,
asa cum iubirea alunga intunericul;care-L face pe om asemenea lui Hristos
pana in cele mai intime miscari ale sufletului,aceasta e adevarata credinta.
,,Multi oameni au studiat toate credintele religioase,dar adevarata credinta pe care trebuie
 sa o avem n-au cunoscut-o pe aceasta cale Dar cel, care se va ruga lui Dumnezeu
cu smerenie ca  Domnul sa-L lumineze Domnul ii va face cunoscut cu cata iubire
 ii iubeste pe oamenii'.Oamenii se tem sa se arunce in focul pe care
Domnul a venit sa-l arunce pe pamant.Se tem sa nu arda in el si sa nu-si ,,piarda" in el sufletul lor.
Dar cei care n-au dat inapoi si au avut aceasta credinta(Lc 17,33;In 12,25).ca,de exemplu
,staretul Siluan ,stiu ca au gasit viata vesnica..stiu acest lucru cu certitudine
 si n-au nevoie de o alta marturie decat cea a Duhului care da marturie in ei insisi(1-In3,14;5,10)
Calea staretului e calea sfintilor indicata de Hristos Insusi,dar pe care lumea in intregul ei n-a primit-o.
Pentru a lupta impotriva raului ce se manifesta si in plan fizic,oamenii recurg la forta fizica.
Chiar si crestinii urmeaza adeseori aceasta cale.Dar Biserica sfintilor  a calcat intotdeauna pe urmele
lui Hristos Cel Rastignit  luand asupra sa povara pacatelor lumii
Staretul avea constiinta extrem de limpede a faptului ca nu trebuie biruit decat prin bine,
ca a lupta prin forta nu duce decat la  inlocuirea unei violente prin alta violenta,el zicea;
,,In Evanghelie se spune limpede ca atunci cand samarinenii n-au vrut sa-L primeasca
 pe Hristos,Apostolii Iacob si Ioan au cerut ca El (Iisus)sa coboare un foc din cer
sa-i mistuie,dar...Domnul i-a mustrat si le-a zis;
                           <<Nu stiti ai carui duh sunteti..(duh rau care nu venea de la Dumneze)
                       ...N-am venit sa pierd pe oameni ci sa-i mantuiesc>>(Lc 9,52-56)

Si noi trebuie sa avem numai acest gan ca toti sa se mantuiasca"
Legea e exprimata de doua porunci: cea a iubirii de Dumnezeu si cea a iubirii de aproapele
Cand un ascet se indeparteaza de lume viata sa se concentreaza la inceput
 mai cu seama pe intaia porunca si pe cainta personala,luand astefel un caracter in aparenta,,egois",
mai tarziu cand cainta a atins o anumita treapta de plinatate si harul
s-a atins de sufletul ascetului ,incepe sa lucreze in el iubirea lui Hristos ce se revarsa peste oameni
 si peste intreaga umanitate.Atunci ,chiar de ramane intr-un loc pustiusi fara a vedea lumea cu ochii trupesti,
el vede cu mintea si traieste adanc suferintele lumii,fiindca le traieste avand constiinta crestina a caracterului unic si a valorii vesnice a fiecarei persoane umane,el va trai tragedia lumii  intr-un mod incomparabil
 mai intens si mai adanc decat cei ce traiesc in lume,fiindca oamenii nu stiu de ce se lipsesc.
Oamenii sufera multe lipsuri dar ,cu rare exceptii,nu sunt constienti de lipsa lor  de capetenie.
Cand sunt lipsiti de bunuri pamantesti,sufera si se tanguiesc,dar daca ar deveni
constienti de lipsa Imparatiei Vesnice,atunci care e singurul lucru de trebuinta?
In sufletul omului care n-a cunoscut iubirea desavarsita cele 2 porunci ale lui Hristos
 intra uneori intr-o violenta contradictie Cine iubeste pe Dumnezeu se instraineaza de lume
 si se cufunda intr-un fel de egoim duhovnices;ca si cum ar fi indiferent la ce se petrece in lume ,
el lucreaza la mantuirea propriului suflet Cine iubeste cu pasiune lumea
 traieste suferintele ei,insufletit de un sentiment de compatimire ptr lume,el se ridica impotriva
lui Dumnezeu socotindu-L responsabil de suferintele ce inunda lumea intreaga.
Uneori aceasta revolta merge pana la ura violenta..insa in staret atat o iubire cat si cealalta
in unitatea lor organica dar si in diversitatea manifestarilor;biruitoare in vesnicie,
in lumea noastra stapanita de pacat iubirea este rastignita si astfel staretul
 plangea ptr lumea intreaga sa-L cunoasca pe Dumnezeu si sa nu fie lipsita de harul
Duhului Sfant.Era mistuit de o compatimire adanca si-i cerea lui Dumnezeu mila,,pentru toate
 popoarele pamantului. pentru ca adevarata iubire pentru om isi are originea intr-o adevarata
iubire pentru Dumnezeu ,staretul spunea ca,,iubirea dumnezeiasca nu ramane in cel
ce nu-i iubeste pe vrajmasii sai",,De zice cineva;<< Iubesc pe Dumnezeu >>,
iar pe fratele sau il uraste,mincinos este!Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau,
pe care l-a vazut ,pe Dumnezeu ,pe Care nu L-a vazut nu poate sa-L iubeasca
si aceasta porunca avem de la El,,Cine iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca
 si pe fratele lui"(In4,20-21),,Daca Ma iubiti ,paziti poruncile Mele"(In 14,15),a spus Hristos.
El afirma categoric ca cine iubeste pe Dumnezeu prin Duhul Sfant
 va iubi deopotriva intreaga creatie a lui Dumnezeu si inainte de toate omul.semnul daca am ajuns la implinirea poruncilor este ,,Iubiti pe vrajmasii vostri"
Dumnezeu este Iubire,Iubire absoluta care in revarsarea Sa imbratitiseaza intreaga creatie.
Pana si in iad Dumnezeu e prezent cu iubirea dand omului pe masarura
 deschideri lui cunoastere reala a acestei iubiri,Cei ce-l urasc pe fratele lor si-l resping
 duc o existenta amputata si mutilata.N-au cunoscut pe adevaratul Dumnezeu
 Care e Iubire ce imbratiseaza toate,si n-au gasit calea ce duce spre El.
Cele 2 porunci ale lui Hristos-iubirea de Dumnezeu si iubirea de aproapele
 in care se gaseste iubirea de vrajmasi sunt inseparabile.Daca credem ca vietuim
 in Dumnezeu si ca-L iubim pe Dumnezeu urandu-l in acelasi timp pe fratele nostru,
ne inselam si ne gasim in ratacire.Astfel cea de-a doua porunca ne ingaduie sa verificam
masura in care traim cu adevarat in Dumnezeu.
Daca vrei sa ajungem la implinirea poruncilor un singur lucru e important :
sa ne smerim,fiindca mandria ne impiedica sa iubim
"Domnul inainte de a merge sa moara pe cruce,le-a spus ucenicilor Sai:
,,Mai mare dragoste decat aceasta nimeni nu are ca sufletul sa si-l puna
pentru prietenii sai"dupa care a adaugat numaidecat:
,,Voi sunteti prietenii Mei pentru ca toate cate am auzit de la Tatal Meu
vi le-am facut voua...(In 15,13-15)-iubirea de vrajmasi e singurul criteriu
 sigur al adevarului e reflexul in lume al Iubirii desavarsite a Dumnezeului Treime
 si de aceea ,constituie piatra unghiulara a intregii noastre invataturi.
E sinteza ultima a intregi noastre teologii;e ,,puterea de sus" si ,,prisosul de viata"
pe care ni l-a dat Hristos(In 10,10) e ,,botezul cu Duhul Sfant si cu foc"
Cuvantul ,,iubiti pe vrajmasii vostri"e focul pe care Domnul a venit
sa-l arunce pe pamant(Lc 12,49),,e lumina dumnezeiasca  necreata
 ce s-a aratat Apostolilor pe Muntele Tabor;sunt limbile de foc in care Duhul Sfant
 S-a pogorat peste Apostolii adunati in foisorul din Sion;e Imparatia lui Dumnezeu in noi,
venita cu putere(Mc 9,1)e implinirea fiintei umanesi desavarsirea asemanarii cu Dumnezeu
(Mt 5,44-48)Oricat de intelep,de invatat ar fi un om,daca nu-i iubeste pe vrajmasii sai,
adica orice faptura omeneasca ,n-a ajuns inca la Dumnezeu.Si din contra ,oricat de simplu
,sarac si nestiutor ar fi un om,daca poarta in inima aceasta iubire
 ,,ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane in el' Purtatorul unei asemenea iubiri
 e partas al Vietii vesnice,in Duhul Sfant e frate si prietenul lui Hristos
e fiul lui Dumnezeu si dumnezeu prin har.El spunea ,,Rugati-va ptr oamenii..
Compatimiti impreuna cu poporul lui Dumnezeu"..Fireste ca e greu...A te ruga ptr oameni
 inseamna a-ti varsa sangele ..dar trebuie sa ne rugam.
Fericitul staret spunea adeseori ca Duhul Sfant l-a invatat sa iubeasca cu iubirea lui Hristos.
Aiubi cu iubirea lui Hristos inseamna a bea paharul pe care Hristos-Omul
 Insusi a cerut Tatalui ,,sa-l departeze" de la El(Lc22,42) dar a adaugat ,,Facase voia Ta"
Iubirea lui Hristos e fericirea ce nu se poate asemana cu nimic altceva in lume si,in acelasi timp,
e o suferinta mai mare decat toate suferintele,o suferinta de moarte.
Moartea acest prag ultim e deopotriva  ultima incercare a iubirii si libestatii noastre
Cine urmeaza fie sinumai in chip nedesavarsit de departe pe Hristos urcand spre Ierusalim
 ,va intelege frica pe care o incercau ucenicii care-I urmau(Mc 10,32)pentru ca
 orice fapta savarsita potrivit poruncilor trece prin cuptorul incercarii si
lucrurile nu pot sta nicicum altfel.Daca am inceta sa mai judecam pe Dumnezeu ,
am inceta sa mai judecam si faptura Sa ,si mai cu seama pe oamenii,
dar in toate greutatile vietii noastre noi Il judecam pe Dumnezeu ,de aceea judecam si toate fapturile Sale.
Il osandim pe Dumnezeu pana si ptr faptul ca nu simtim iubirea dumnezeiasca..
neintelegand ca pacatele noastre ne umbresc ochii duhovnicesti
Domnul iubeste negrait pe toti oamenii ,cunoaste sfarsitul si dainuirea tuturor lucrurilor.
Ne ingaduieste suferinta ptr un folos viitor pe care nu putem nici sa-l intelegem
si astfel nu-mi ramane decat rugaciunea si iubirea.Mania si strigatele nu rezolva situatia
Hristos ia asupra lui povara pacatului lumii intregi El e varful piramidei rasturnate ,
varf asupra caruia apasa povara intregii piramide a existentei
Crestinul adevarat se indreapta in jos acolo unde se exercita o cumplita presiune
si unde se afla Cel ce a luat asupra Sa pacatul lumii,Hristos cei tari sa purtam slabiciunile
celor neputinciosi"(Rm15,1)
                  A te ruga ptr oamenii inseamna a-ti varsa sangele"
                            Doamne ajuta neputintei mele!

Parintii care fac diferenta intre copii

                                    Din pacate se intampla acest lucru foarte des.De ce?


 Parintii au o mandrie pe care nu au putut  sa si-o satisfaca
prin realizarile lor, si daca nu accepta aceasta realitate atunci,se
 revarsa aceste asteptari asupra copiilor.De genul:macar copii mei
sa fie cineva,daca eu nu am reusit.
    Insa nimeni nu reuseste sa fie ,,cineva" incat sa-si satisfaca dorinta
sufletului,pentru ca omul oricat ar avea tot nemultumit este.Si de ce?
Pentru ca a fi ,,cineva"in sensul profund al cuvantului ,este sa fii
perfect.Si parintele care nu stie ori nu intelege acest lucru ii pune pe
copil sa faca acea realizare.
De obicei ,parintii care nu prea si-au facut lectiile cand erau mici,
isi bat copiii sa fie premianti,in felul acesta sa-si compenseze trecutul.
 Si sigur ca o sa-l iubeasca mai mult pe cel care i se pare  mai ,,,istet"
si raspunde mai mult asteptarilor sale.Astfel va determina pe celalalt
copil sa intre in jocul invidiei,a urii,a judecatii,si am pierdut tot.
 Nu face diferenta si nu le scoate ochii pentru ca fiecare e unic prin
felul sau.Iubeste-i asa cum sunt. Nimeni nu poate trai in locul altuia.
 In cazul nostru, copilul este ca un pui care a cazut din cuib
inainte de a-i creste fulgii. Nu poate sta pe picioarele lui,
iar despre aripi ce sa mai vorbim!
Se smiorcaie cu ciocul in pamant, umilit si nefericit.
Timpul cand ar fi trebuit sa invete sa paseasca pe primele trepte
ale scarii vietii lui a trecut. Au facut-o in locul lui-parintii.
Fara sa-si dea seama, au luat-o pe scara copilului dorind
sa traiasca pentru el. In numele binelui.
Visul de aur al parintilor s-a prabusit.
Copilul s-a dovedit a fi un neadaptat la viata.
Foarte multi parinti continua sa faca aceeasi greseala
si cand copilul devine adult. Acum ii distrug viata de familie.
Asfel, poti elimina sursa problemei.
Ajungand la originea problemei, o poti rezolva,
cu speranta ca e o data pentru totdeauna.

Iadul din mine

 Când am crezut ca un anumit lucru rau n-o sa-l mai fac niciodata,m-am mândrit si am vazut ca mai este loc .
Cea mai mare tulburare e deceptia.Acesta este semnul mandriei
ascunse Ca sa nu ne mâdrim sa-L bagam pe Dumnezeu înainte,si sa zicem
                    ,,multumesc  Doamne pentru toate si rele si bune".
 Depresia este o boala.Deznadejdea însa vine de la faptul ca te crezi mântuitorul lumii,mai vine de la lipsa de credinta sau de la oboseala.
Nu noi îi vindecam pe oameni,nu noi i-am îmbolnavit,nu noi îi mântuim pe cei din preajma noastra.
Daca esti obosit culca-te.Simturile noastre sunt coplesite
de durere si de necazuri,dar în adâncul sufletului meu este o liniste o mângâiere.Aceasta este defapt bucuria traita în necazuri.
Eu plâng lânga omul bolnav,lânga cersetor,lânga pacatos pentru ca îi iubesc,
dar ma bucur cu ei când sunt bucurosi.Viata are tot timpul
aceste doua dimensiuni:bucurie si plâns.
Se poate spune ca bucuria noastra este printre lacrimi,acum pe pamânt.
Sunt multi oameni care traiesc pe muchie .Multi înteleg
în multe feluri dar eu cred asa,in inima mea este o parte buna si una rea,tine mintea in inima ta(mea),acolo este lipsa de nadejde ,de neuitare,de neiertare,
acolo e frica de om dar si de Dumnezeu,tine mintea ta acolo spune-le iad
si striga-L pe Dumnezeu,si El vine in iadul nostru si aduce lumina.
Simturile trupesti exterioare corespund unor simtiri launtrice ale inimii.Când vom intra cu urechea în inima o sa simtim cu simturile duhovnicesti.
Eu nu ma pot bucura de ce e urat,ar fi pervers nu?
Atâta timp cât eu privesc urâtenia lumii,traiesc durerea si e normal sa sufar.
Nu pot simti si bucuria si durerea pe amândoua în acelasi timp,
dar ele sunt acolo în adâncul sufletului meu.Asa ca trebuie sa invatam sa intram în inima noastra fara sa tulburam apele ei  si vom descoperi cum
 sa ne pastram cumpatul în greutatile noastre.

                                                               Doamne ajuta !