Iartă-mă Dumnezeul meu !

Psihologia emigrantului

  Marele Eminescu afirmă că omul îndepărtat de ţara lui, de locul de baştină ,este un om nemângâiat sufleteşte tot timpul .
Într-adevăr,oriunde s-ar afla acest om,gândul său este mereu acasă , la ai săi , rămaşi la vatra părintească ,părinţi şi fraţi , surori şi taţi ,cum exprimă poetul român ; oriunde s-ar duce şi oricât ar căuta, înstrăinatul nu găseşte liniştea sufletească ,pentru a-şi acoperi golul absenţei dealurilor , munţilor, foşnetul pădurilor , legănatul grânelor, cântecul naiului ,a doinei şi a graiului din străbuni lăsat .Omul desţărat (emigrant )nu poate simţi bucuria reală ,ca expresie a prezenţei Sfântului Duh în inimă ,că a Duhului este bucuria ,arată Sf. Pavel .Omul pribeag este măcinat mereu de gândul la ai săi de-acasă (mamă ,tată,soţie, soţ ,copil etc.)şi de valorile reale ale identităţii sale sufleteşti .
 

Dedicat fiilor mei şi celor încă tineri -

Înălţarea Domnului

     Hristos s-a înălţat!

 

Creştinii ortodocşi sărbătoresc astăzi Înălţarea Domnului sau Ispasul. Sărbătoarea este celebrată întotdeauna joi, la 40 de zile de la Paşte, şi reprezintă ultimul eveniment din viaţa pământească a lui Iisus Hristos.

   În această zi, creştinii salută cu : "Hristos s-a înălţat!"  şi  "Adevărat s-a înălţat!”.
Sfânta Scriptură spune că Iisus Hristos S-a înălţat la cer de pe Muntele Măslinilor, în prezenţa a doi îngeri şi în văzul Apostolilor. În acel moment, Iisus şi-a profeţit a doua venire şi i-a anunţat pe ucenicii Săi că, în curând, Duhul Sfânt va pogorî peste ei.
    Pentru creştini, praznicul Înălţării simbolizează faptul că viaţa pământească este doar începutul drumului. Sărbătoarea durează nouă zile - până la Sfânta Treime. În această perioadă, Biserica le aminteşte creştinilor despre evenimentele evanghelice, legate de ultimele momente din viaţa lui Hristos pe pământ.
    În popor se spune că cine moare de Ispas ajunge în Rai. În această zi, se dă de pomană de sufletele morţilor, iar în ajun, gospodinele coc pască şi vopsesc ouă roşii.

                                                            Înălţarea Domnului 
                           Binecuvântând arată că nimic nu rămâne în afara imperiului Înălţării

    Cred că nu este subiect mai greu în teologia propovăduirii ,decât Înălţarea. Toate vin din cer aici. Acum însă ,spaţiul nu ne mai aparţine. Spaţiul Înălţării deja ne depăşeşte . Atunci singura soluţie este să ne înălţăm şi noi ca să ajungem acolo încât să înţelegem cele întâmplate. Cel mai bun lucru ar fi să ne înălţăm noi. Ştiind însă Mântuitorul că nu putem să ne înălţăm , chiar şi în actul Înălţării S-a coborât El.
          Aş vrea să vă aduceţi aminte de Evanghelia de astăzi :

                        Evanghelia despre Înălţarea Domnului

 

                         Luca 24:36-53 / Fapte 1:3-14

   Şi pe când vorbeau ei acestea, El a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace voua. 

Iar ei, înspâimântându-se şi înfricoşându-se, credeau că văd duh. Şi Iisus le-a zis: De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? 

 Vedeîi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale. Iar ei încă necrezând de bucurie şi minunându-se, El le-a zis: Aveţi aici ceva de mâncare?

   Iar ei i-au dat o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere. Şi luând, a mâncat înaintea lor. 

Şi le-a zis: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi, fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi, şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim. Voi sunteţi martorii acestora. Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus.

Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Amin.

  Ultimul gest pe care îl face Dumnezeu pentru noi (înainte de a reveni la condiţia divină din care coborâse în actul kenozei )este cel mai omenesc cu putinţă gest din istorie. Dumnezeu le cere de mâncare la ucenici. S-a coborât până acolo încât le-a spus: Mi-e foame şi Mie ca şi vouă !

 El, Dumnezeul Înălţării, Dumnezeul cel PreaÎnălţat ,Dumnezeul care a creat totul ( inclusiv pe om şi universul peste care El Se va înălţa în câteva ore ), le spune cel mai umilitor lucru : ,,Mi-e foame, nu aveţi ceva de mâncare ? " Ei I-au dat o bucată de peşte şi fagure de miere. 

               Ce lucru minunat aici !  Ce frumos lucru ! 

 În fine după ce L-au servit cu oţet şi cu fiere , aceiaşi oameni care L-au trădat , care L-au lepădat ,
care au fugit de El , au arătat prin gestul lor că mai rămăsese ceva din universul euharistic pentru care a şi venit Dumnezeu din cer . 

    Acesta este  răspunsul la mare întrebare. De ce a venit Dumnezeu la noi ? Pentru un singur lucru : pentru a face din nou universul creat de El ,spaţiu al Euharistiei , al împărtăşirii . Iată că universul minunat El l-a recreat prin aceea că a intrat în el. El a mâncat mâncarea noastră . Mâncând Dumnezeu mâncarea noastră,aceasta nu a mai rămas o simplă mâncare, ci s-a făcut Euharistie . Din acest univers reînfiinţat la treaptă euharistică s-au păstrat (din fericire ) două firimiturele şi pentru El, acum când se înălţa din acest univers. Iată că Dumnezeu nu a vrut să plece din univers fără să îl ia cu El.
  L-a luat cu El în puţina miere şi puţinul peşte. Faptul că a luat în ceruri foamea noastră cea mai obişnuită , arată câtă atenţie trebuie să dăm noi împărtăşirii de tot ce ne-a dat El nouă .

    Căci Dumnezeu ne-a dat absolut totul . În momentul în care , pe drumul de înălţare , El asimilează aceste elemente obişnuite, înseamnă că le ridică la cel mai înalt nivel şi ne avertizează că, trăind în acest univers, mâncând pâinea noastră cea de toate zilele, mâncând bucăţica de peşte ,sau fagurele de miere, sau gustând paharul de vin, toate acestea nu sunt lucruri obişnuite pentru că ele au fost aduse din nimic de Dumnezeu.

    Ce poate să fie mărunt sau neînsemnat , de vreme ce absolut totul este adus din nimic ?

Dacă ar fi altceva ,nu ar fi bine. Tot ce se ia din altceva este mai mic. Numai din nimic trebuie să iei totul ca să fie mai mare ca nimicul, ca să fi creat cu adevărat .Altfel nu este creaţie ,ci este emanaţie .

Între emanaţie şi creaţie este un abis. Acest cel mai omenesc gest, făcut de Dumnezeul Înălţării , arată că nimic nu rămâne în afara imperiului Înălţării . Trăim de două mii de ani în imperiului Înălţării.

  Am înţeles sau nu acest lucru ? De vreme ce tot coborâm şi am ajuns în iad , ne-am frânt gâtul pe toate meridianele ;nu avem un singur meridian care să meargă în sus. Nici în politică , nici în morală ,nici în ştiinţă ,nici în nimic. Toate se prăvălesc . De ce ? Nu am înţeles gestul Lui .Ca să urci trebuie să ştii să cobori .Nu urcă mândrul , infatuatul !Nu urcă sătulul !Nu urcă prostul !Urcă cel ce ştie să se plece sub povara tuturor sensurilor şi să se înalţe cu tot ce este în jurul lui, cu toţi oamenii Să nu lase nimic în afara înălţării, pentru că totul merită să fie înălţat .

   Nu este nimic de dispreţuit, nici chiar bucăţica aceea de peşte pe care noi l-am distrus , l-am otrăvit. Au ieşit peştii cu burta în sus pe mările lumii. Hristos iubeşte totul şi mai ales peştele.

Noi de ce nu iubim elementele lumii, ale Creaţiei, care ni s-au dat în dar ?Le distrugem, le dăm otravă la toate. Salvăm recoltele nu cu rugăciune,cu binecuvântare şi cu icoane. Le aruncăm insecticid şi culmea tot noi le mâncăm. Ce ,, frumos "rezolvăm ! Şi insecta aceea trebuie iubită pentru că este a lui Dumnezeu , priviţi-o

fără ură şi fără preconcepţii ! Ea avea alt rost când a făcut-o Dumnezeu ,ca şi omul.

    Căderea ne-a vârât pe făgaşuri de nepricepere. Ne mâncăm unii pe alţii şi ne urâm ,ne dăm cu insecticide unii la alţii. În loc să ne înălţăm ,dăm cu insecticide.

   Aceasta este diferenţa între o lume creştină autentică şi una eşuată ,în care trăim toţi. Este diferenţă între peştele euharistic şi cel otrăvit şi ieşit mort, pe Tisa, ultima dată.  Încercaţi să înţelegeţi creştinismul în toată splendoarea ,bogăţia şi înălţarea lui! Pentru aceasta este praznicul înălţării : să ne înălţăm noi  Pentru că El S-a înălţat . El nu avea cum să nu Se înalţe ;dar noi ce facem de două mii de ani ?

  Încercăm să ne înălţăm şi tot cădem. Aici este paradoxul şi nu este deloc frumos! Paradoxul , în general ,este frumos, dar acesta nu este. 

   Să ne ajute Dumnezeul  înălţării să ne ridicăm prin aceleaşi elemente prin care S-a ridicat El. Iată :

 - S-a ridicat Dumnezeu mâncând şi bând cu noi (vin ) , din ale noastre. Le-a ridicat la nivel euharistic ,la treapta Euharistiei. Este vorba de Sfânta Împărtăşanie- Masă . De acolo începe lumea noastră : de la Sfânta Masă în sus ! Câţi ajungem la Sfânta Masă ?

                       Să ne ajute Dunnezeu să ajungem acolo ,toţi şi toate ! Amin!

                                                                        Text :Preot .Prof. Ion Buga

Totul se poate repara în afară de moarte !

            

     Nu contează ce ai pierdut în viaţă, ci ce ţi-a rămas.
 Mulţumeşte lui Dumnezeu ,bucură-te şi mergi mai departe ! 
 Dacă ai căzut de pe cal şi nu te-ai ridicat  să nu rămâi la podea !

 Orice s-ar întâmpla, sus înapoi ,sus pe cal ! Desigur că e rău, fireşte că e greu , sigur că e alta situaţia şi nu o să fie niciodată ca înainte....

  Priviri ascuţite , grimase , şuşoteli pe la colţuri , multe interjecţii şi puncte de suspensie...

 Îţi asumi, îţi faci inventarul şi mergi mai departe cu ce ştii că ţi-a rămas , indiferent că e doar o firimitură de bine.      Cine nu a greşit niciodată cu nimic ?!

 Totul se poate repara în afară de moarte ! O dată ce am murit , s-a încheiat lucrarea . Până atunci , orice se poate reface .Organismele noastre , creierele noastre ,natura , toate au capacitatea de a se restructura . Ce ai pierdut acum ,aici, vei primi-găsi în altă parte , numai să ai puterea şi mintea să vezi şi să găseşti noi poteci...

   Viaţa nu e doar o simplă autostradă pe care să o poţi parcurge cu o viteză foarte mare, să nu îţi dai seama când ai finalizat-o şi ai ajuns la Destinaţie.

Viaţa înseamnă şi drumuri accidentale, gropi,curbe,suişuri şi coborâşuri, popasuri, intersecţii, sensuri giratorii,sens unic,semafor , etc. Viaţa e un drum parcurs pe îndelete, chiar dacă unii îl termină brusc , alergaţi fiind de zbuciumul colosal al lumii acesteia. 

  Viaţa înseamnă să mergi pe partea dreaptă a drumului, să fii optimist , pozitiv , să vezi binele din orice rău ,lumina din întuneric. Să încercăm o clipă să mai şi ieşim din cea mai grea luptă ; lupta cu noi înşine . Avem o plăcere bolnavă în a condamna , a urî , a critica , a arăta cu degetul , a ne îndreptăţi-justifica Uităm să ne punem în pielea celui de lângă noi . Nu mai avem vreme de preţuit . Problemele sunt peste tot în lumea aceasta , de noi depinde cum ne raportăm la ele , cum relaţionăm . Acolo unde sunt probleme, sunt şi oportunităţi , dar mai ales , lecţii de viaţă.

    În momentele cruciale ale vieţii omul se descoperă , se maturizează , creşte, ceas cu ceas ,pas cu pas. Operaţiile pe suflet deschis le simţim , deoarece nu au anestezie , fiind clipe de întâlnire cu Dumnezeu .

 Nu mai e timp să trăim povestea altora , să ne frământăm pentru ipotetice treburi de viitor, pentru greşelile celor din jur sau să rămânem pironiţi

 într-un trecut pe care nu îl mai putem schimba. Nu îşi au rost nopţile transformate în zi atunci când toate culorile se transformă parcă în gri .

  Pietrele vieţii le mai dăm jos ,obstacolele le mai ocolim, ne mai odihnim  , ne mai ştergem fruntea , mai tragem aer în piept, facem o cruce mare şi mergem mai departe . 

        Toate trec şi întru-un final, oricum ar fi, va fi bine !

  Greutăţile, necazurile, suferinţele ne modelează caracterul în viaţă .Atunci când durerea îţi curge prin vene , înveţi  Adevărul vieţii . Orice făptură are o strălucire interioară ,dată de Dumnezeu ,oameni,  întâmplări ,locuri ,cărţi.

Vibraţiile de orice fel pe care le trăim în lume ne învaţă că nu există ,,ne se poate “ Iertând ,  binecuvântând , iubind , orice se poate ! Nu avem suficientă credinţă ,sperantă, vise, libertate interioară şi fireşte că suferim .

  Natural, authentic, firesc, cu un suspin al firii, fiecare om a ars pe pământ păcatul măcar cu o lacrimă , învătând că totul se poate repara , totul !

     Mai ales după ce guşti din bucuria de a ierta şi a  fi iertat!

                                Text : Ieromonah Hrisostom Filipescu 

Durerea ta în inima mea !

     Dragostea -Durerea ta în inima mea !-compozitie proprie

Vezi mai multe video din

Poetul -dedicat poeţilor

Eminescu, Mihai George Bacovia, Ion Minulescu, Nechita Stanescu, Otilia Cazimir,
 etc ,...ai neamului - ai iubirii

        Lipeşte-mi Doamne sufletul de tine           

       de Costache Ioanid

  Lipește-mi, Doamne, sufletul de Tine
mai mult ca floarea veșnică de stânci,
să uit de ani, de lume și de mine
privind adânc în ochii Tăi adânci.

Lipește-mi, Doamne, sufletul de Tine
ca pe-un levit de altarul său divin,
să n-am nici plug în văi, nici holde pline,
ci Tu să-mi fii și pâine-n veci și vin.

                                                    Lipește-mi, Doamne, sufletul de Tine
                                                    din visul meu să nu mă mai deștept,
                                                   să simt și slava zărilor senine
                                                   și inima de om ce-Ți bate-n piept.

 
                                                   Lipește-mi, Doamne, sufletul de Tine
                                                  ca pe-o ființă smulsă de la greu;
                                                  ridică-mă din valea de suspine
                                                  și ascunde-mă cu Tine-n Dumnezeu.

Dumnezeu vorbeşte fiecăruia-Rainer Maria Rilke

   
   Dumnezeu vorbeşte fiecăruia numai înainte de a-l face,
atunci se duce cu el tăcând în afară din noapte.
Dar cuvintele, înainte ca fiecare să încapă,
aceste noroase cuvinte, sunt:

Trimis afară de simţurile tale,
du-te până la marginea dorului tău;
dă-Mi vestmânt.

În dosul lucrurilor să creşti ca un foc,
ca umbrele lor, întinse,
să Mă acopere mereu întreg.

Lasă să ţi se întâmple orice: frumuseţe şi spaimă.
Trebuie numai să mergi: nici un sentiment nu este cel mai îndepărtat.
Nu te lăsa despărţit de Mine.
Aproape este ţara
pe care ei o numesc viaţa.

Ai s-o recunoşti
după gravitatea ei.

                               Dă-Mi mâna.

Oricât de frumos, odată

Despre Biserică

   În afara Bisericii nu există şi nu poate exista mântuire.Lumea în care trăim e marea vieţii, Biserica e corabia şi cârmaciul ei e Însuşi Hristos. Există Biserica Cerească ,triumfătoare şi cea Pământească, luptătoare.În Biserica Cerească sunt toate puterile cereşti şi toţi sfinţii, iar în cea pământească sunt oamenii credincioşi, drepţi şi păcătoşi ;împreună Biserica Cerească şi cea pământească formează o singură Biserică Universală, al cărui cap e Domnul nostru Iisus Hristos.

   Cea mai puternică rugăciune pentru noi e rugăciunea bisericească.Pentru rugăciunile Bisericii omul nu arde în foc ,nu se îneacă în apă ,această rugăciune îl scoate pe om de la fundul mării, cutremură cerurile. Tot atât de puternică e şi rugăciunea mamei pentru copiii săi.
     Unii gândesc aşa :pentru ce să mă duc la biserică ,pot să mă rog şi acasă. Însă rugăciunea bisericească nu poate fi comparată cu cea casnică . În biserică o dată vei spune din tot sufletul :
    ,, Doamne ,miluieşte " , iar acasă în loc de aceasta trebuie să citeşti toată Psaltriea .În biserică baţi o metanie, iar acasă trebuie să faci o mie. Stareţii de la Optima spun că: ,, stând cu atenţie la Dumnezeiasca Liturghie, înlocuieşti şase mii de rugăciuni ale inimii "
   Să fim oameni bisericeşti, să ne ducem la biserică în fiecare duminică şi în toate sărbătorile. E nefericit omul care a omis măcar o Dumnezeiască Liturghie de duminică, pentru că ea nu se va mai întoarce niciodata!
Pravila Apostolică glăsuieşte :
    ,,Cine nu a fost la Dumnezeiasca Liturghie trei duminici fără pricină obiectivă , acela este lepădat în chip nevăzit de Duhul Sfânt , de Biserică  ", adică se află în afara ogrăzii mântuirii şi nimereşte sub stăpânirea duhurilor necurate şi a vrăjmaşilor. 
     O mare greşeală fac oamenii care se uită la Biserică ca la ceva secundar. Biserica e stâlpul şi întărirea adevărului, începutul şi temelia vieţii noastre aici, pe pământ, şi continuarea ei în ceruri  

    

  Biserica e ungheraşul Cerului pe pământ. Trecând pragul bisericii, trebuie să ţinem minte că de pe pământ trecem la cer ;aici pe pristol nevăzut şede pe Heruvini Însuşi Domnul. În Biserică trebuie să intrăm cu evlavie, să facem trei metanii,( închinăciuni ), să ne închinăm Dumnezeului celui Viu. ;în timpul slujbei să stăm liniştit şi drept, să nu umblăm fără nevoie prin biserică .Să nu vorbim ,să nu râdem. E de dorit până la începerea slujbei să punem singuri lumânările şi să ne rugăm înaintea icoanei.
    În timpul Dumnezeieştei Liturghii se săvârşeşte Jertfa universală -acea jertfă care cu două mii de ani în urmă a fost adusă în afara oraşului Ierusalim pentru tot neamul omenesc, şi pe pristol se află acelaşi Trup al lui Hristos, din Care se scurgea Sângele pe Cruce şi care a treia zi a înviat şi a şezut de-a dreapta Tatălui . Însă această jertfă, pe care în timpul Liturghiei Domnul nostru Iisus Hristos o aduce prin preot lui Dumnezeu -Tatăl , este fără de sânge şi se face pentru acei care au primit Sfântul Botez şi sunt membri ai Bisericii lui Hristos.
   Din Pateric : Ofemeie , crdincioasă ,care cunoştea foarte bine teologia, şedea în biserică ,în timpul Liturghiei , ea avea peste 80 de ani. Şi deodată ,când diaconul a rosit :
                 << Să stăm bine, să stăm cu frică, Sfânta Jertfă cu pace să o aducem >> ,  eu am văzut altarul. Acolo în jurul pristolului (masa din altar) se aflau Heruvimi şi Serafimi în pară de foc şi stăteau cu evlavie sfinţii. Preotul citea liniştit rugăciunea ,iar când a rostit : “Ale Tale, dintru ale Tale, Ţie’Ţi aducem de toate, şi pentru toate!”, atunci corul începe să cânte ,, Pe Tine Te lăudăm ,pe Tine Te cuvântăm, Ţie Îţi mulţumim, Doamne "
  A ridicat mâinile şi de trei ori a citit rugăciunea Sfântului Duh,  cerea ca El să pogoare peste Sfintele Daruri. Apoi le-a însemnat cu sfânta cruce şi în acest moment s-a întâmplat preschimbarea pâinii şi a vinului în adevăratul Trup şi Sânge ale lui Hristos ( cu toate că Trupul şi Sângele lui Hristos erau sun formă de pâine şi vin ) şi un foc mare a pogorât peste ele şi preot era cu totul într-o pară de foc. Preotul lua cuţitul şi tăia Trupul lui Hristos în bucăţele mici, singur Îl primea, iar celelalte le-a pus în potir şi tot potirul era cuprins de foc. Iar când a ieşit în uşa altarului la credincioşi şi a spus :
             ,, Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi  " 

din potir au zburat scântei peste oameni şi doar pe unii dintre ei se lăsau ;şi preotul fiecăruia care se împărtăşeşte îi dădea foc. Împărtăşania s-a terminat ,corul începu să cânte :
                                                         ,, Aliluia, aliluia, aliluia "
şi eu m-am pomenit şezând pe locul meu.
     Aici vedem că Dumnezeu pentru un timp scurt a deschis taina Euharistiei, Cinei celei de Taină, care se săvârşeşte în timpul Dumnezeieştii Liturghi .Iată de ce e atât de important să fim prezenţi la ea în biserică.
  
                                                                                       Text Arhimandrit Ambrozie Iuraşov

Acum toate umplutu-s-au de lumina

Asculta mai multe audio

Versuri populare culese de Blaga

        Nu ştiu cum s-ar putea traduce:    

“Doamne, Doamne, mult zic Doamne, 
 Dumnezeu pare ca doarme 
 Cu capul pe-o mănăstire 
 Şi de nimeni n-are ştire.”

      

        Meditaţii :Părintele Arsenie Boca


   Deosebirea, marea deosebire între noi si Iisus, e cã Iisus n-avea vinã, pe când noi toti avem vinã.Noi, dimpotrivã, cãutãm pe toate cãrãrile, cum sã scãpãm de cruce , cum sã ne strigãm nevinovãtia, cum sã ne ascundem pãcatele si sã strigãm în gura mare, cruce grea avem de dus.
   Toate necazurile, noi ni le-am pricinuit, cu pãcatele noastre si ele sunt urmãri si plata îndesatã pentru pãcate, pânã vom întelege la îmblãtealã, ne iau de nas, ca sã ne sãturãm odatã de ele. 
  Sã nu dati vina pe Dumnezeu, cã El ne uscã pãmântul de sub picioare si vlaga din oase. Sã nu-i faceti nedreptatea aceasta! 
  Vreau sã vã schimb lacrimile voastre în bucurie, multumind lui Dumnezeu de toate 
durerile si schimbându-vã purtãrile, vã ve-ti bucura. O veti face?
              Dacã veti avea si rãbdare în necazuri, sã stiti cã veti avea si Duhul Sfânt. Dar dacã veti avea si puterea de a multumi în necazuri, atunci strãluceste Duhul Sfânt în 
voi.  

Să cercetăm

      Credinţa constituie trăsătura fundamentală a creştinului.  

          ,, Fără credinţă este cu neputinţă
 ca omul să fie bineplăcut lui Dumnezeu "
Trebuie însă ca această credinţă să fie statornică şi nezdruncinată ,
 şi să se sprijine pe Stânca nesurpată a credinţei ,
 pe Domnul nostru Iisus Hristos.
    Credinţa fără nădejde nu poate să existe   .Credem şi nădăjduim !
Dacă agricultorul trudeşte şi nădăjduieşte ,la fel şi corăbierul şi negustorul,şi aceasta pentru lucrurile care sunt nesigure ,cu mult mai mult trebuie să trudească creştinul şi să aibă speranţe şi nădejdi, care niciodată nu sunt dezminţite.
    

                                           Dragostea este trăsătura comună a lui Dumnezeu şi a oamenilor.Fără dragoste, nici martiriul nu poate să ne folosească .Iubirea a făcut cerul pământ , L-a făcut pe Dumnezeu om, ca omul să devină Dumnezeu (după har )
    Ceea ce-l aseamănă pe om cu Dumnezeu ,mai mult decât toate, este iubirea de vrăjmaşi .Cea mai frumoasă coardă a lirei este cea care interpretează melodia care se numeşte : iubire de vrăjmaşi
       Noi în ce stare şi în ce treaptă a iubirii ne aflăm ?
Să cercetăm şi să aflăm răspunsul de la Învăţătorul cu ,, Gura de Aur " al Bisericii noastre .

 

AM CAUTAT IUBIREA

Asculta mai multe audio

Am cautat iubirea-Versuri : Costache Ioanid

Rugăciune-medalion Zorica Laţcu - maica Teodosia.

Doamne, încă să nu-mi dai,    

Frumuseţile din rai,
Şi încă nu îmi dărui,
Ale slavei bucurii.
Nu mă-ndemn încă să-ţi cer,
Fericirile din cer,
Până când prin lume-ţi duci
Tu, povara Sfintei Cruci,
Până când însângerat
Şi lovit şi înspinat,
Treci pe calea cu dureri,
Fericire cum să-Ţi cer?
Dă-mi Stăpâne Crucea Ta
Şi mă-nvaţă-a o purta,
Şi în inimă cu jale,
Dă-mi durerea Maicii Tale,
Şi în piept cu frângere,
Dă-mi a Maicii plângere.
Dă-mi Stăpâne să-Ţi sărut,
Urma paşilor în lut,
Şi mai dă-mi cu sârg s-alerg,
Tălpile să Ţi le şterg,
Cu iubirea mea duioasă,
Ca femeia păcătoasă.

Grăit-am ieri cu Domnul prin lacrimi şi i-am spus:
De noi, cum nu Ţi-e silă, preascumpul meu Iisus?
Cum nu-ţi întorci Tu faţa cu silă de la noi,
Şi cum mai vrei să suferi, făptura de noroi?
Cum vrei să calce-n lume piciorul Tău curat,
Cel care peste aripi de înger a călcat?
Cum poala preacurată, Stăpâne, n-o fereşti,
În tină omenească să nu ţi-o murdăreşti?
Cum poţi să suferi Doamne miros de putregai,
Când ai tămâia dulce a crinilor din Rai?
Cum suferi bezna noastră Tu, Soare strălucit,
Cum poţi să rabzi ocara, Tu, Doamne preaslăvit?
Şi cum fiind căldura iubirilor cereşti,
În inima mea rece Tu vrei să locuieşti?
Tu, cel ce stai în cerul cu mari luminători,
În iadul meu, Stăpâne, cum vrei să te cobori?

Ca Petru, ani de-a rândul Te-am izgonit mereu
Ieşi de la mine Doamne că păcătos sunt eu.
Dar n-ai plecat, ba încă cu pasul Tău curat
Ai coborât tot cerul în iadul meu spurcat.
Cu pasul Tău pe mine de tot m-ai curăţit,
Cu raza Ta tot chipul Tu mi l-ai strălucit,
Cu focul Tău pe mine cel rece m-ai aprins,
Şi peste sărăcia mea goală ai întins,
Un colţ al hainei Tale, şi m-ai făcut bogat,
Mi-ai dat inel, coroană, porfiră de-mpărat,
Mi-ai încăput în suflet, Tu, Cel neîncăput,
Şi sufletul meu, iată, Tu cer nou l-ai făcut,
În sufletul meu astăzi, Tu însuţi locuieşti,
Cu Maica Preacurată, cu cetele cereşti.
Şi pentru toate-acestea Iisuse prea iubit
În cerul nou din suflet, să fii în veci slăvit.

Iată imnul al V-lea din imnele scrise de Sfântul Simeon Noul Teolog.

Cum de foc eşti ce ţâşneşte şi eşti val răcoritor?
Cum de arzi şi-alini îndată, cum mă faci nemuritor?
Cum de faci din vameşi îngeri şi-ntunericul lumină?
Cum de scoţi din iad şi cum de curăţeşti pe cei din tină?
Cum tragi bezna în lumină, cum de noaptea o cuprinzi?
 
Cum de mă prefaci cu totul, inima cum o aprinzi?
Cum Te împreuni cu robii, fii ai Tatălui de-i faci?
Cum de-i arzi de dor rănindu-i, cum de iarăşi îi împaci?
Cum de rabzi şi suferi Doamne, cum nu răsplăteşti îndată?
Cum de vezi cele ce-n taină, numai Ţie Ţi se-arată?
Cum fiind aşa departe, vezi ce facem fiecare?
Doamne robilor Tăi dă-le, îndelunga Ta răbdare.

În iubire nu se află frică nicidecum -Imnul XVll

Frica naşte iubirea, iar iubirea dezrădăcinează frica din suflet şi

rămâne singură în el; căci ea este duhul dumnezeiesc şi sfânt

 

Căci în iubire nu se află frică nicidecum (I loan IV, 18 ).

Dar că nici nu rodeşte în suflet fără frică.

E o minune cu adevărat mai presus de cuvânt,

mai presus de toată înţelegerea,

că arborele înfloreşte

şi rodeşte cu osteneală,

dar rodul lui dezrădăcinează

arborele întreg şi rămâne rodul singur,

Cum poate fi rodul fără arbore,

nu pot spune nicidecum.

Fapt e că iubirea rămâne

şi este fără frică.

Deci iubirea este toată veselie

şi umple pe cel ce a dobândit-o

de bucurie şi plăcere

şi-i scoate pe acesta din lume prin simţire,

ceea ce frica nu poate

să o facă nicidecum.

Căci fiind înlăuntrul celor văzute

şi înlăuntrul celor sensibile,

cum poate să scoată pe cel ce o are

în afara tuturor acestora

şi să-l unească prin simţire

întreg, cu cele nevăzute ?

Cu adevărat, nu o poate aceasta nicidecum.

Totuşi ia aminte şi-ţi voi spune :

Iubirea e Duhul dumnezeiesc,

lumina atotfăcătoare şi luminătoare.

Dar nu e din lume,

nici peste tot, ceva din lume

nici creatură. Căci e necreată

şi în afara tuturor celor create.

E necreatul din mijlocul celor create.

Înţelege, fiule, cele ce-ţi spun !

Căci e despărţită,

fiindcă necreatul niciodată

nu primeşte să se facă creat.

Dar dacă voieşte, poate să o facă şi aceasta.

De fapt, Cuvântul s-a făcut,

cu împreuna lucrarea Duhului

şi cu bunăvoinţa Tatălui,

om întreg în chip neschimbat.

Fiind prin fire Dumnezeu necreat,

s-a făcut în chip negrăit creat.

Şi îndumnezeind ceea ce a luat

 

 

Imnele Iubirii Dumnezeieşti

Imnele Iubirii Dumnezeieşti

Sfântul Simeon Noul Teolog – 

 

 

 

 

XXXlX

Dorul şi iubirea de Dumnezeu întrec toată iubirea şi tot dorul

omenesc. Mintea celor ce se curăţesc, scăldată în lumina lui

Dumnezeu, se îndumnezeieşte întreagă şi prin aceasta se face minte a

lui Hristos

Negrăită este frumuseţea Ta, neasemănat chipul,

nespusă strălucirea, mai presus de cuvânt slava.

Purtarea Ta bună şi blândă, Stăpâne Hristoase,

întrece înţelegerea tuturor pământenilor.

De aceea, dorul şi iubirea faţă de Tine,

biruiesc toată iubirea şi dorul muritorilor.

Pe cât întreci, Mântuitorule, cele văzute,

pe atâta ne e mai mare dorul de Tine

şi pune în umbră toată iubirea omenească

şi ne întoarce de la plăcerile trupeşti

şi respinge repede toate poftele.

Iar dragostea sau iubirea faţă de Tine, Mântuitorule, e lumină.

De aceea răsărind în sufletele iubitoare de Dumnezeu,

îndată aduce în ele ziua nepătimirii, Dumnezeul meu,

Căci pofta patimilor e cu adevărat întuneric

şi făptuirea păcatelor, o noapte adâncă.

alungând întunericul patimilor şi plăcerilor.

O, minune, o, lucrare minunată a lui Dumnezeu cel Prea Înalt

şi putere a tainelor ce se săvârşesc în ascuns !

Limbile să salte- cântare psaltică 2

Cântare psaltică

Scrisoare către prietenii mei

     Chiar dacă sunt ranită ,dar ochii mei varsă lacrimi înaintea lui Dumnezeu. 

  Chipul meu s-a înroşit de plâns şi umbra mea s-a sălăşluit în pleoapele mele.
 Dacă atunci pentru voi curgea izvorul iubiri acum,la capăt curge tot pentru voi izvoarele durerii.Iată că nu s-a uscat izvorul, şi nu vă întristaţi că e durere ,
ci vă bucuraţi că vine din dragoste . Doar dragostea alungă frica 
          Dumnezeu să vă binecuvinteze ,cu iubirea Sa ,cu roua harului Său !
                                   
                                                             Cu mult drag.!L.Gabriela

Să ne educăm inima

   Ştim cu toţii din experienţă că odată cu trecerea anilor spiritul nostru îşi pierde vivacitatea sa, iar trupul slăbeşte.
Două lucruri rămân în noi neclintite :   voinţa şi inima.
      ,,  Omul ascuns al inimii : (I P etr.3,4) de care vorbeşte Apostolul rămâne viu până la sfârşit .
    Să vorbim puţin mai mult despre  voinţă. În cea mai mare parte a timpului ,atunci când o evocăm , ne gândim la o forţă capabilă să ne constrângă să mergem într-o anumită direcţie.
   Ea e cea care ne împinge să acţionăm în viaţă. În realitate, voinţa este un lucru mult mai complex, mai bogat şi mai frumos.Voinţa începe atunci când dorinţa noastră e orientată spre un scop precis. Oricare ar fi scopul spre care ne antrenează nevoia noastră de a ne potoli foamea sau dorinţa de a iubi sau manifestările inimii, el nu va înceta de a ne atrage atâta timp cât nu l-am atins încă. Dacă tânjim după el cu suficientă ardoare,voinţa noastră se va întări puţin câte puţin, se va  face mai sigură pe ea şi va şti să învingă toate obstacolele care se ridică în drumul ei.
      Istoria ne prezintă exemple printre cei mari ;viaţa ne arată exemple printre oamenii de condiţie modestă, a căror dragoste pentru o fiinţă umană sau pentru familie sau pentru un anumit grup de oameni este aşa de puternică încât ei ajung să-şi stăpânească neliniştea ,frica de moarte, forţa inerţiei, având grijă doar de a sluji persoanelor dragi, de a-şi împlini datoriile faţă de aceştia .
        Pentru a ne întări voinţa ,nu e suficient a ne constrânge ,cu ajutorul antrenamentului, să împlinim obligaţiile cu spirit disciplinat. E necesar ca inima noastră să fie străpunsă de o dorinţă atât de puternică ,atât de hotărâtă de a-şi atinge scopul propus, încât nimeni să nu o poată opri.
    Sfântul Serafim de Sarov zice că, spre deosebire de păcătosul care piere, omul poate ajunge la sfinţenie cu ajutorul spiritului de decizie. 
         Dar spiritul de decizie nu se bazează doar pe o voinţă teoretică ,pe cunoaşterea intelectuală a ceea ce este drept. Spiritul de decizie este provocat de un elan arzător ,pasional al inimii.
  În consecinţă ,primul lucru  pe care se cade să-l educăm este inima, cu capacitatea sa de a se dărui în întregime,de a se deschide temeinic, de a lăsa lumina divină să pătrundă până în cele mai mici unghere pentru a vâna nu numai tenebrele cele mai întunecoase, ci şi umbrele cele mai fine: ,,Inimă curată zideşte întru mine, duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele  "( Ps 50.12) Curat înseamnă transparent 
     Credinciosul trebuie să se dedice cu toate forţele sale educaţiei inimii pentru a o face ,, dreaptă ",bine angajată ,pregătită sufleteşte .Sfântul Teofan Zăvorâtul compară această muncă cu aceea a muzicianului care îşi acordează instrumentul ,atent la fiecare dintre corzile sale, trecând de la una la alta pentru a ajunge la un acord perfect.Numai atunci instrumentul mânuit de o mână înzestrată va emite o muzică armonioasă.
     A ne educa inima este departe de a fi un simplu  fapt.În schimb ,educarea spiritului este relativ uşoară. Fiecare poate să-şi dezvolte calităţile sale intelectuale , potrivit capacităţilor sale.
    Spiritul primeşte şi reţine tot ceea ce îşi lasă în el o ampentă. În această privinţă inima este un organ spiritual mult mai complex. Complexitatea sa provine din faptul că ea activează şi se schimbă în permanenţă, nu în sensul că ar fi infidelă dragostei dintâi ,ci în sensul că e alta de fiecare dată când trece printr-o nouă experienţă .În acest sens ,singura forţă stabilă capabilă de a menţine în inimă o armonie, o ordine perfectă, este rugăciunea care ne leagă de Dumnezeu, care este imuabil , ,, închizând " totul în bogăţii nemăsurate şi nelimitate .Cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur 
                     ,, Dumnezeu este Fiinţa cea mai simplă care există"
în  sensul că este integrat într-o perfectă transparenţă şi limpezire.În El nu există acest caracter complicat ,care este caracteristic omului ,ci doar o bogăţie inepuizabilă. El este Cel bogat.
   Principalul obstacol în calea inimii este frica în faţa suferinţei şi a nenorocirii sufletului. Ne temen de suferinţă şi pentru aceasta ne îngustăm şi inima şi o învârtoşăm. Ne temen să privim şi să vedem ;ne temen să auzim şi să înţelegem;ne temen să vedem suferinţa cuiva şi să înţelegem sufletul său. De asemenea ne închidem în noi înşine. Din această cauză devenim din ce în ce mai înguşti şi prizonieri ai acestei închideri.
    Există un magnific poem al lui Merejkozski ,intitulat ,,Coralii "El ne spune despre corali că sunt creaturile cele mai fragile ale mării. Ei au nevoie de protecţie pentru a trăi, de aceea se înconjoară cu această materie dură numită coral. Însă ceea ce îi protejează, în cele din urmă îi şi omoară. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu omul care se apără de durere, de suferinţă, de groază, de frica de ceea ce i-ar putea lui cauza necazul celuilalt, boala aproapelui ,moartea aproapelui, pe scurt orice groază a vieţii pământeşti. Un astfel de om este protejat cu totul, dar, în acelaşi timp, se şi află într-o moarte interioară .
    Pentru a ne educa inima noastră de fiinţa umană ne punem cu cea mai mare acuitate următoarea întrebare:
Suntem noi pregătiţi să lăsăm să intr în inima noastră orice suferinţă ? Suntem pregătiţi să compătimim cu  orice  om care este în suferinţă ,frică,frig sau foame, căruia viaţa i-a aplicat o grămadă de lovituri ?Suntem pregătiţi să-l înţelegem ,fără să încercăm să aflăm dacă e vinovat sau nevinovat, întrebându-ne doar :
                                       ,,Acest om suferă sau nu ? "
   Suntem pregătiţi să răspundem acestei suferinţe cu toată compasiunea de care suntem capabili ?
Chiar dacă-i dăm doar puţină libertate , această compasiune va creşte , se va lărgi şi va cuprinde o cantitate tot mai mare de nenorocire a vieţii pământeşti. Însă acesta ne înspăimântă şi ne face să acţionăm în două moduri diferite.Ori ne baricadăm în noi înşine,închidem ochii, ne astupăm urechile şi nu voim să vedem ori începem să iscodim :,, Acesta suferă cu siguranţă ! "Dar cine e vinovat pentru aceasta ?


  Suferă fără îndoială, dar de ce trebuie să răspun eu ?Nu există altă persoană care să facă aceasta ? Nu există cineva care să-i fie mai apropiat decât îi sunt eu ?.
    Un alt procedeu ce se pune în lucrare pentru a ne proteja de violenţa durerii, de sfâşierea sufletului ,este starea de mânie. Este mult mai uşor să ne înfuriem contra minciunii ce domneşte pe pământ, contra responsabilităţilor sufleteşti care ne cer compasiune pe care refuzăm să o dăm.
     A suferi este o stare pasivă ; a suferi semnifică a se dărui şi, cum zice Evanghelia , a permite altora să facă din noi ceea ce vor. A te mânia este uşor ; în mânie există o activitate, există o forţă trecătoare. În cea mai mare parte a timpului trăim mânia ca o reacţie virilă la răul din lume. Prin aceasta ne privăm de orice participare la aceasată stare a sufletului ,la această atitudine faţă de lume şi inevitabilele sale dureri, pe care le găsim în Hristos şi în Dumnezeu.
   Toată această  suferinţă pe care o întâlnim aici pe pământ ,Hristos a asumat-o cu o dragoste curată şi desăvârşită , cu o iubire sfâşietoare. Şi când această suferinţă s-a manifestat în ură , într-o ură nemăsurată,  El s-a împovărat cu această suferinţă aşa cum Îl vedem în zilele Patimilor, în Răstignire pe Golgota, în moartea şi coborârea Lui la Iad 
         
                                                  Amin! Dumnezeu să vă binecuvinteze!  
                                                               Text Mitrl. Antonie de Suroj  

Cum să păstrezi inima într-o stare iubitoare

     

 Omul ,în funcţie de starea sa duhovnicească ,trăieşte mai multe vieţi (nu mă refer la reîncarnare atenţie! ci la etape - de la copilărie la adolescenţă, de la adolescenţă la tinereţe ,tinereţe- maturitate ..etc ) .Ştiu din proprie experienţă că adesea inima se împietreşte .Cum să păstrezi inima într-o stare iubitoare, mai ales când rudele îţi reproşează că greşeşti , şi astfel se naşte o duşmănie în sânul familiei ? Ce poţi face ca să nu-ţi umpli inima de amărăciune ,de venin ?
                   Răspuns:Mitropolitul Antonie -
     Întotdeauna mă uimesc cuvintele Apostolului Pavel care spune
,,purtaţi-vă unuia altuia poverile şi împliniţi astfel legea lui Hristos " 
Când citim aceste cuvinte ,mereu gândim că atunci când cineva se află în dificultate sau necaz ,putem să-l luăm pe umeri şi să-l purtăm .Dar lucrul cel mai dificil este de fapt să-l purtăm,adică să ducem pe umerii noştri mânia ,ura şi respingerea noastră de către ceilalţi oameni.Şi aş vrea să spun că, dintre cei doi ,victima se află într-o poziţie mai bună ,în sensul că cel ce urăşte se distruge
pe sine sau este deja nimicit într-o măsură înfricoşătoare.Pentru cel care urăşte trebuie să simţim părere de rău. Adică ,nu este uşor,nu este ceva ce dobândim în mod firesc.Da, victima se poate spune că sângerează .Dar cel plin de ură arde ,cuprins de flăcări. Iar dacă gândeşti astfel despre acest om, poţi să simţi dintr-odată multă părere de rău pentru el, din adâncul inimii.
     Pentru că unul este rănit , iar celălalt este sfâşiat lăuntric.Nu am o reţetă pentru acesta. Dar,aşa cum ştiu că se întâmplă ,putem să ne ajustăm atitudinea : bietul de el sau biata de ea. Ştiu de astfel de oameni,care nu au o înclinaţie deosebită spre dramatism, dar care au relaţii proaste cu ceilalţi oameni,comportament nepoliticos etc. Iar dacă vei privi cu atenţie ,vei gândi : cine este mai rănit ?
                                         Cel ce poartă în suflet ură,iar nu cel care o rabdă.
  Această atitudine poate schimba întreaga perspectivă .Ar trebui să învăţăm să ne rugăm :
               ,, Doamne ,îngăduieşte-mi să iubesc cu iubirea Ta ,fiindcă nu o am pe a mea "
Din acest motiv am o apreciere neţărmuită faţă de scurtele  rugăciuni ale Sfântului Ioan Gură de Aur ,în care nu se spune în van :
                       ,,Înnoieşte în inima mea roua harului Tău.
                 Trimite harul Tău în ajutorul meu ca să slăvesc numele Tău "
Nu pot decât să vă spun că Domnul a avut cumva milă de mine şi mi-a dat suficientă putere să-mi ţin inima în iubire .
                                                                                  Text :Mit. Antonie de Suroj