La mulți ani, România!

                                           La mulți ani buni și frumoși, români de pretutindeni!

 Nu cred să mai fi citit atâtea adevăruri pe centimetru pătrat de foaie, despre poporul român, ca în această lucrare a Fericitului Dumitru Stăniloae: Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, Ed. Elion, Bucureşti, 2002, 201 pagini. N-am mai găsit o altă carte, un alt autor care să fi înţeles atât de bine sufletul românesc.

Românii care emigrează suferă de o nostalgie dureroasă. Sinteza originară a fiinţei româneşti se menţine prin alipirea de locul în care dăinuieşte de milenii. (p. 8). / Dorul nu se referă numai la persoane, ci şi la locuri, la satul natal. Numai intelectualul se rupe cu o anumită uşurinţă de satul propriu , sufletul său fiind luat în stăpânire de o ideologie abstractă. Românii sunt legaţi sufleteşte de ţara întreagă. Ei constată că spaţiul ţării lor este o unitate complexă, armonioasă şi generoasă de munţi, de dealuri, de văi , de şesuri, de păduri, de holde, de vii, de grădini. Nimic nu-i lipseşte ţării ca să fie o unitate complexă. Această ţară îl odihneşte pe român, îl hrăneşte şi îl desfată. (p. 9-11).
 Zâmbetul peisajului românesc şi zâmbetul oamenilor s-au imprimat unul în celălalt. În chipul unui confrate întâlnit în străinătate, românul îşi vede ţara, peisajul ţării sale. Peisajul ţării are faţă umană românească. Spaţiul ţării este spaţiul umanizat în mod românesc sau transfigurat în faţă românească. (p. 11-12) / Românul transfigurează natura, iar această umanizare sau transfigurare românească a naturii este impregnată de viziunea personalistă şi liturgic-ortodoxă a cosmosului. După cum observa şi Mircea Eliade, simpatia românilor faţă de cosmos nu este “un sentiment păgânesc, ci o formă a spiritului liturgic creştin”. (p. 12)

Întâlnirea cu natura implică pentru român şi întâlnirea în duh cu persoanele dragi. El nu face o separaţie netă între peisajul şi persoanele pe care obişnuieşte să le întâlnească în cadrul lui. El se odihneşte în peisaj ca între părinţii şi fraţii lui. Peisajul ţării este pentru el profund personalizat. / Peisajul românesc este îmbrăcat într-un har cuceritor, strălucitor, indefinibil, pe care l-au sugerat şi Eminescu şi Sadoveanu. Totul este frumos în acest peisaj şi gătit de sărbătoare, căci frumosul are sens de sărbătoare şi de comuniune fericită în concepţia poporului român. Totul îndeamnă pe român să se îmbrace frumos în mijlocul naturii, într-un costum de mare gust artistic, ca într-un lăcaş. (p. 12-13)

Gândirea religioasă a Occidentului nu are nicio referinţă la natură, ci este preocupată exclusiv de om, fiind caracterizată de exclusivism antropologic. Ea este insensibilă la frumuseţea sărbătorească a naturii. Individualismul occidental a urmat cu consecvenţă acestei gândiri. Unde se pierde relaţia intimă cu natura, omul devine o fiinţă lipsită de delicateţe, un automat. (p. 13-14) / Natura e corpul şi expresia omului. [Am scris şi noi un articol în acest sens, mai înainte să fi citit această carte şi ne bucurăm că Fericitul Dumitru ne întăreşte în credinţa noastră – aici.] / Românii unesc luciditatea raţională a latinităţii personaliste cu sentimentul de taină prezentă în toate, o taină luminoasă, în care se poate înainta la nesfârşit. Sfântul Calinic de la Cernica a fost contemplativ şi practic. Doina românească este contemplativă. Noi am transformat convenţia în cuviinţă şi dolorul latinesc în dor, cuvinte care sunt de o delicateţe intraductibilă. (p. 16-17)

Spiritualitatea românească are un mare rol în dialogul inevitabil care se anunţă între Occident şi Orient. În Occident cultura, care şi-a luat impulsul din Renaştere, a devenit apanajul păturii intelectuale, care s-a înstrăinat de popor, după cum nota Mircea Eliade. (p. 19) / Filosofia, literatura şi arta au fost animate de duhul individualismului. Filosofia a creat sisteme închise. Poporul nu are acces la ele, dar nici nu agrează asemenea sisteme exclusiviste, care au ca izvor numai orgoliul omenesc individual. Imaginaţia creatoare a poporului e stimulată de aspiraţiile spre înnobilarea vieţii. / Literatura a dus la un pansexualism dizolvant şi la un tineret care recurge la droguri, în lipsa unor idealuri generoase; dar a ajuns şi la antiliteratură, la antiartă, la un agnosticism hedonist, la discreditarea oricărui sens superior al lumii. (p. 20-21)

Renaşterea a creat premisele pentru o artă şi o literatură care face elogiul sexualităţii fără frâu. (p. 22) Sistemul filosofic german kantian n-a stimulat creaţia populară nu din cauza dificultăţii lui, ci pentru incapacitatea lui instrinsecă de a stimula această imaginaţie. În Răsăritul Europei, viziunea despre lume a teologilor ortodocşi, ca Sfinţii Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul, Grigorie de Nyssa, Grigorie Palama, etc, deşi tot atât de înalt expusă ca şi sistemele lui Kant şi Hegel, a putut însă stimula imaginaţia creatoare a poporului, chiar dacă acesta n-a avut un contact direct cu opere lor, ci prin tălmăcirile făcute în Biserici.(p. 26) / Un umanism complet n-a existat în Occident nici în evul mediu, nici în epoca generată de Renaştere, pentru că niciuna din aceste epoci n-a urmărit formarea unui om care să fie factor de comunicare şi de armonie socială, ci a individului apt de dominare şi avid de slavă deşartă. (p. 31)

Apusenii au acrivie ştiinţifică pentru formele exterioare, dar nu pătrund la o înţelegere prin trăire. Îi interesează nota de curiozitate şi pitoresc. (p. 40) / Echilibrul românesc nu este un echilibru al mediocrităţii. (p. 41) / Românul consideră că echilibrul constituie normalitatea existenţei. (p. 42) / Pentru români, nebunia nu este numai o deficienţă mentală, ci şi una morală. Mintea nu are numai un înţeles intelectual, ci şi moral, voluntar. (p. 46-47). / Cumpătarea, discernământul, l-au învăţat românii de la Sfinţii Părinţi. Discernământul face deosebirea între bine şi rău, conform Sfântului Ioan Scărarul, iar Sfântul Ioan Casian spune că discernământul este un fel de ochi şi de luminător al sufeltului. (p. 48) / Poporul nostru a fost un popor cuminte, s-a silit să facă uz de mintea întreagă. (p. 49) / Portul românesc e plin de graţie şi de varietate, dar în acelaşi timp de seriozitate. (p. 53)

Costumul popular românesc conferă corpului o frumuseţe spirituală şi nu scoate în evidenţă formele carnale. Românii au ironizat veşmintele saşilor şi secuilor, pe cele de tip occidental. Pe român, hainele stau de parcă sunt scrise. Portul spiritualizează trupul. Portul românesc este o exteriorizare a frumuseţii sufletului şi vine să accentueze sărbătoarea şi bucuria întâlnirii cu alţii. El este incomparabil distinct de al altor popoare, prin nespusa lui bogăţie şi prin subtila armonie. (p. 54-55) / Cântecul românesc realizează o simbioză cu peisajul românesc. Cântăreţul se scufundă într-o realitate dincolo de structurile ideologic exprimabile. (p. 56, 59)

Fericitul Dumitru preconizează o extraordinare dezvoltare lexico-umană a limbii noastre. Limba românească e lucidă şi duioasă, occidentală şi orientală în acelaşit itmp. Limba română e destinată să întreacă în curând cele mai multe limbi, datorită faptului că este surprinzător de ospitalieră. (p. 60-61) / Jocul românesc nu e un dans, ci joc. Jocul e o bucurie gratuită, o comuniune, produsul unei inspiraţii personale şi comune de fiecare clipă; dar şi ceva serios. (p. 62)

Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu frumosul şi cu buna-cuviinţă. (p. 63) / Habitatul românesc e un habitat în realitate şi poezie, ca şi portul românesc. Românul se îmbracă şi locuieşte în poezie, fără a părăsi realitatea. Iar poezia revelează viaţa lui interioară. Poporul român e un mare estet al exteriorizării fiinţei umane. (p. 64-65) / Prin icoanele şi ştergarele atârnate pe pereţi, se defineşte un spaţiu interior plin de taină. Zidurile se subtilizează în afară, sub frunzişul pomilor, prin natură şi se spiritualizează înăuntru prin icoane, broderii, motive sculptate, ulcele înflorate. Românul respiră prin natură şi spirit sau prin natura şi arta care sugerează taina. (p. 67)

Bisericuţele noastre sunt expresia delicateţii, transparenţei omului şi a fragilităţii sale în faţa divinului. (p. 68) / Spiritualitatea pietrei este în Occident o predică a forţei, nu o predică a desăvârşirii umane. (p. 69) / Biserica românească parcă este o fată sprintenă şi bine încinsă în veşmintele ei. Ea se înalţă spre cer ca o pasăre uşoară. (p. 70) / Arta românească este o artă care se încălzeşte la vatra comuniunii concrete. Ea este expresia celor mai delicate gânduri pe care omul le nutreşte pentru cei pe care îi iubeşte. (p. 73)

Duioşia este o luciditate a inimii, care luminează şi realizează starea normală a domeniului interpersonal. În taina celuilalt nu se poate intra tropăind. (p. 80-81) / Umorul este zâmbetul aproape permanent prin care se exteriorizează spiritul românilor. Prin el, românul manifestă o robusteţe de spirit nedoborâtă de greutăţile vieţii. (p. 93) / …

Sper că v-am trezit dorinţa de a lectura această superbă carte a Fericitului Dumitru, care mai are încă foarte multe să ne spună şi să ne înveţe.

                 

Duminică, 30 noiembrie, praznicul Sfântului Apostol Andrei

 

Duminică, 30 noiembrie, credincioşii ortodocşi cinstesc marele praznic al Sfântului Apostol Andrei, propovăduitorul creştinismului pe meleagurile geto-dacice în Dobrogea de astăzi.
 Totodată, Sfântul Andrei este întemeietorul Bisericii noastre creştine şi un martor de seamă la cele mai de importante evenimente religioase petrecute în zorii creştinismului.
  Istoricul sărbătorii Evanghelia după Ioan aduce mărturie că Sfântul Andrei a fost mai întâi ucenicul Sfântului Ioan Botezătorul. Andrei şi fratele lui Simon-Petru erau pescari în vremea când Iisus străbătea Galileea în căutarea unor ucenici.
  Pe atunci, spune Evanghelia, în pustia Iordanului, predica un ascet, renumit pentru harul lui dumnezeiesc. Acela se numea Ioan şi el vorbea oamenilor despre venirea lui Mesia, cel care va salva lumea, sacrificându-se pe sine.
  Impresionat de profeţia lui Ioan, Andrei i-a mărturisit fratelui său că vrea să-l urmeze pe Învăţătorul-salvator al omenirii despre care predica Ioan.
  Împreună cu fratele său Simon-Petru, Andrei a fost martor la minunile săvârşite de Iisus şi L-a urmat pe Acesta când le-a adresat îndemnul : „Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni”. De aceea, cei doi fraţi, pescari de meserie, au mers după Hristos şi au propovăduit împreună Evanghelia în Sciţia (teritoriu situat între Dunăre şi Marea Neagră) şi dincolo de Prut.
 Părintele nostru spiritual, Sfântul Andrei, a fost martor la cele mai importante evenimentele religioase petrecute în zorii creştinismului. Andrei a suferit când a fost decapitat Sfântul Ioan Botezătorul, a fost alături de Iisus la Cina cea de Taină, a plâns la moartea Mântuitorului, dar s-a întărit în credinţă la Învierea Lui. Sfântul Andrei i-a convertit la creştinism pe geto-daci
  După Pogorârea Duhului Sfânt, Apostolul Andrei a continuat să predice Evanghelia lui Iisus în misiunea sa de creştinare în Georgia, în Armenia, în sudul Basarabiei şi a ajuns în Dobrogea de azi, fiind singurul apostol al Domnului Hristos care a convertit la creştinism populaţia geto-daco-romanilor din cetăţile acestui ţinut. Deşi la urcarea lui Decebal pe tronul Daciei raporturile cu Roma s-au înrăutăţit, Sfântul Andrei a hirotonit, în continuare, episcopi şi preoţi în Dobrogea. Documentele religioase dovedesc că peştera unde a trăit Sfântul Andrei (în comuna Ion Corvin din judeţul Constanţa) a fost primul lăcaş creştin din ţara noastră.

Duminică, 30 noiembrie, credincioşii ortodocşi cinstesc marele praznic al Sfântului Apostol Andrei, propovăduitorul creştinismului pe meleagurile geto-dacice în Dobrogea de astăzi. Totodată, Sfântul Andrei este întemeietorul Bisericii noastre creştine şi un martor de seamă la cele mai de importante evenimente religioase petrecute în zorii creştinismului. Istoricul sărbătorii Evanghelia după Ioan aduce mărturie că Sfântul Andrei a fost mai întâi ucenicul Sfântului Ioan Botezătorul. Andrei şi fratele lui Simon-Petru erau pescari în vremea când Iisus străbătea Galileea în căutarea unor ucenici. Pe atunci, spune Evanghelia, în pustia Iordanului, predica un ascet, renumit pentru harul lui dumnezeiesc. Acela se numea Ioan şi el vorbea oamenilor despre venirea lui Mesia, cel care va salva lumea, sacrificându-se pe sine. Impresionat de profeţia lui Ioan, Andrei i-a mărturisit fratelui său că vrea să-l urmeze pe Învăţătorul-salvator al omenirii despre care predica Ioan. Împreună cu fratele său Simon-Petru, Andrei a fost martor la minunile săvârşite de Iisus şi L-a urmat pe Acesta când le-a adresat îndemnul : „Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni”. De aceea, cei doi fraţi, pescari de meserie, au mers după Hristos şi au propovăduit împreună Evanghelia în Sciţia (teritoriu situat între Dunăre şi Marea Neagră) şi dincolo de Prut. Părintele nostru spiritual, Sfântul Andrei, a fost martor la cele mai importante evenimentele religioase petrecute în zorii creştinismului. Andrei a suferit când a fost decapitat Sfântul Ioan Botezătorul, a fost alături de Iisus la Cina cea de Taină, a plâns la moartea Mântuitorului, dar s-a întărit în credinţă la Învierea Lui. Sfântul Andrei i-a convertit la creştinism pe geto-daci După Pogorârea Duhului Sfânt, Apostolul Andrei a continuat să predice Evanghelia lui Iisus în misiunea sa de creştinare în Georgia, în Armenia, în sudul Basarabiei şi a ajuns în Dobrogea de azi, fiind singurul apostol al Domnului Hristos care a convertit la creştinism populaţia geto-daco-romanilor din cetăţile acestui ţinut. Deşi la urcarea lui Decebal pe tronul Daciei raporturile cu Roma s-au înrăutăţit, Sfântul Andrei a hirotonit, în continuare, episcopi şi preoţi în Dobrogea. Documentele religioase dovedesc că peştera unde a trăit Sfântul Andrei (în comuna Ion Corvin din judeţul Constanţa) a fost primul lăcaş creştin din ţara noastră.

Make Money at : http://bit.ly/copy_win

Duminică, 30 noiembrie, credincioşii ortodocşi cinstesc marele praznic al Sfântului Apostol Andrei, propovăduitorul creştinismului pe meleagurile geto-dacice în Dobrogea de astăzi. Totodată, Sfântul Andrei este întemeietorul Bisericii noastre creştine şi un martor de seamă la cele mai de importante evenimente religioase petrecute în zorii creştinismului. Istoricul sărbătorii Evanghelia după Ioan aduce mărturie că Sfântul Andrei a fost mai întâi ucenicul Sfântului Ioan Botezătorul. Andrei şi fratele lui Simon-Petru erau pescari în vremea când Iisus străbătea Galileea în căutarea unor ucenici. Pe atunci, spune Evanghelia, în pustia Iordanului, predica un ascet, renumit pentru harul lui dumnezeiesc. Acela se numea Ioan şi el vorbea oamenilor despre venirea lui Mesia, cel care va salva lumea, sacrificându-se pe sine. Impresionat de profeţia lui Ioan, Andrei i-a mărturisit fratelui său că vrea să-l urmeze pe Învăţătorul-salvator al omenirii despre care predica Ioan. Împreună cu fratele său Simon-Petru, Andrei a fost martor la minunile săvârşite de Iisus şi L-a urmat pe Acesta când le-a adresat îndemnul : „Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni”. De aceea, cei doi fraţi, pescari de meserie, au mers după Hristos şi au propovăduit împreună Evanghelia în Sciţia (teritoriu situat între Dunăre şi Marea Neagră) şi dincolo de Prut. Părintele nostru spiritual, Sfântul Andrei, a fost martor la cele mai importante evenimentele religioase petrecute în zorii creştinismului. Andrei a suferit când a fost decapitat Sfântul Ioan Botezătorul, a fost alături de Iisus la Cina cea de Taină, a plâns la moartea Mântuitorului, dar s-a întărit în credinţă la Învierea Lui. Sfântul Andrei i-a convertit la creştinism pe geto-daci După Pogorârea Duhului Sfânt, Apostolul Andrei a continuat să predice Evanghelia lui Iisus în misiunea sa de creştinare în Georgia, în Armenia, în sudul Basarabiei şi a ajuns în Dobrogea de azi, fiind singurul apostol al Domnului Hristos care a convertit la creştinism populaţia geto-daco-romanilor din cetăţile acestui ţinut. Deşi la urcarea lui Decebal pe tronul Daciei raporturile cu Roma s-au înrăutăţit, Sfântul Andrei a hirotonit, în continuare, episcopi şi preoţi în Dobrogea. Documentele religioase dovedesc că peştera unde a trăit Sfântul Andrei (în comuna Ion Corvin din judeţul Constanţa) a fost primul lăcaş creştin din ţara noastră.

Make Money at : http://bit.ly/copy_win

Duminică, 30 noiembrie, credincioşii ortodocşi cinstesc marele praznic al Sfântului Apostol Andrei, propovăduitorul creştinismului pe meleagurile geto-dacice în Dobrogea de astăzi. Totodată, Sfântul Andrei este întemeietorul Bisericii noastre creştine şi un martor de seamă la cele mai de importante evenimente religioase petrecute în zorii creştinismului. Istoricul sărbătorii Evanghelia după Ioan aduce mărturie că Sfântul Andrei a fost mai întâi ucenicul Sfântului Ioan Botezătorul. Andrei şi fratele lui Simon-Petru erau pescari în vremea când Iisus străbătea Galileea în căutarea unor ucenici. Pe atunci, spune Evanghelia, în pustia Iordanului, predica un ascet, renumit pentru harul lui dumnezeiesc. Acela se numea Ioan şi el vorbea oamenilor despre venirea lui Mesia, cel care va salva lumea, sacrificându-se pe sine. Impresionat de profeţia lui Ioan, Andrei i-a mărturisit fratelui său că vrea să-l urmeze pe Învăţătorul-salvator al omenirii despre care predica Ioan. Împreună cu fratele său Simon-Petru, Andrei a fost martor la minunile săvârşite de Iisus şi L-a urmat pe Acesta când le-a adresat îndemnul : „Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni”. De aceea, cei doi fraţi, pescari de meserie, au mers după Hristos şi au propovăduit împreună Evanghelia în Sciţia (teritoriu situat între Dunăre şi Marea Neagră) şi dincolo de Prut. Părintele nostru spiritual, Sfântul Andrei, a fost martor la cele mai importante evenimentele religioase petrecute în zorii creştinismului. Andrei a suferit când a fost decapitat Sfântul Ioan Botezătorul, a fost alături de Iisus la Cina cea de Taină, a plâns la moartea Mântuitorului, dar s-a întărit în credinţă la Învierea Lui. Sfântul Andrei i-a convertit la creştinism pe geto-daci După Pogorârea Duhului Sfânt, Apostolul Andrei a continuat să predice Evanghelia lui Iisus în misiunea sa de creştinare în Georgia, în Armenia, în sudul Basarabiei şi a ajuns în Dobrogea de azi, fiind singurul apostol al Domnului Hristos care a convertit la creştinism populaţia geto-daco-romanilor din cetăţile acestui ţinut. Deşi la urcarea lui Decebal pe tronul Daciei raporturile cu Roma s-au înrăutăţit, Sfântul Andrei a hirotonit, în continuare, episcopi şi preoţi în Dobrogea. Documentele religioase dovedesc că peştera unde a trăit Sfântul Andrei (în comuna Ion Corvin din judeţul Constanţa) a fost primul lăcaş creştin din ţara noastră.

Make Money at : http://bit.ly/copy_win

Duminică, 30 noiembrie, credincioşii ortodocşi cinstesc marele praznic al Sfântului Apostol Andrei, propovăduitorul creştinismului pe meleagurile geto-dacice în Dobrogea de astăzi. Totodată, Sfântul Andrei este întemeietorul Bisericii noastre creştine şi un martor de seamă la cele mai de importante evenimente religioase petrecute în zorii creştinismului. Istoricul sărbătorii Evanghelia după Ioan aduce mărturie că Sfântul Andrei a fost mai întâi ucenicul Sfântului Ioan Botezătorul. Andrei şi fratele lui Simon-Petru erau pescari în vremea când Iisus străbătea Galileea în căutarea unor ucenici. Pe atunci, spune Evanghelia, în pustia Iordanului, predica un ascet, renumit pentru harul lui dumnezeiesc. Acela se numea Ioan şi el vorbea oamenilor despre venirea lui Mesia, cel care va salva lumea, sacrificându-se pe sine. Impresionat de profeţia lui Ioan, Andrei i-a mărturisit fratelui său că vrea să-l urmeze pe Învăţătorul-salvator al omenirii despre care predica Ioan. Împreună cu fratele său Simon-Petru, Andrei a fost martor la minunile săvârşite de Iisus şi L-a urmat pe Acesta când le-a adresat îndemnul : „Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni”. De aceea, cei doi fraţi, pescari de meserie, au mers după Hristos şi au propovăduit împreună Evanghelia în Sciţia (teritoriu situat între Dunăre şi Marea Neagră) şi dincolo de Prut. Părintele nostru spiritual, Sfântul Andrei, a fost martor la cele mai importante evenimentele religioase petrecute în zorii creştinismului. Andrei a suferit când a fost decapitat Sfântul Ioan Botezătorul, a fost alături de Iisus la Cina cea de Taină, a plâns la moartea Mântuitorului, dar s-a întărit în credinţă la Învierea Lui. Sfântul Andrei i-a convertit la creştinism pe geto-daci După Pogorârea Duhului Sfânt, Apostolul Andrei a continuat să predice Evanghelia lui Iisus în misiunea sa de creştinare în Georgia, în Armenia, în sudul Basarabiei şi a ajuns în Dobrogea de azi, fiind singurul apostol al Domnului Hristos care a convertit la creştinism populaţia geto-daco-romanilor din cetăţile acestui ţinut. Deşi la urcarea lui Decebal pe tronul Daciei raporturile cu Roma s-au înrăutăţit, Sfântul Andrei a hirotonit, în continuare, episcopi şi preoţi în Dobrogea. Documentele religioase dovedesc că peştera unde a trăit Sfântul Andrei (în comuna Ion Corvin din judeţul Constanţa) a fost primul lăcaş creştin din ţara noastră.

Make Money at : http://bit.ly/copy_win

Părintele Arsenie Boca 1910 - 1989

Nu suntem născuţi de timp, ci de veșnicie

• Locul nașterii: Vața de sus, Hunedoara

•   Ocupaţia
  Monah, Mărturisitor din temnițele comuniste, Preot, Duhovnic român, Pictor
• Zi comemorare: 28 Noiembrie
• Locul înmormântării: Mănăstirea Prislop, Hunedoara

 

 

Cărţi

• Părintele Arsenie Boca , Tinerii, familia și copiii născuți în lanțuri, Ediția 3, 2009
• Adrian Alui Gheorghe, Părintele Iustin Pârvu și morala unei vieți câștigate
• Ala Rusnac, Cugetări duhovnicești - din înțelepciunea Părinților contemporani, vol. II, 2011
• Părintele Arsenie Boca, Omul, zidire de mare preț, 2002
• Părintele Arsenie Boca, Mărgăritare duhovnicești
• Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Ediția 5, 2006

Intrarea în Biserică a Maicii Domnului-21 noiembrie

   Praznicul Vovideniei: lumină, bucurie, aleasă trăire! Primul popas duhovnicesc al perioadei de ajunare pe care o traversăm îl reprezintă sărbătoarea de pe 21 noiembrie, dedicată Fecioarei Maria, o călăuză luminoasă în Postul Crăciunului, dar, în acelaşi timp, un stăruitor îndemn la creșterea, la educarea pruncilor în credința sfântă a Bisericii noastre dreptmăritoare, la normalitatea și necesitatea familiarizării copiilor cu Dumnezeu.

    Potrivit istoricilor, locașul de cult avea alături un fel de anexe cu vreo nouăzeci de camere, dispuse pe trei nivele. O latură a clădirii o ocupau copilele aduse spre slujba lui Dumnezeu, până la vârsta când deveneau capabile să-și întemeieze o familie. În palierul următor locuiau văduvele şi fecioarele vârstnice care îngrijeau de Casa Domnului, făgăduind a-și păzi curăția până la sfârșitul vieții, iar în altă parte a dependințelor trăiau sacerdoţii și erau cazaţi pelerinii. Fecioarelor vârstnice li se încredinţase instruirea celor tinere: le învățau să se roage, să citească dumnezeieștile Scripturi, deprinzându-le, de asemenea, cu rucodelii, adică lucrul mâinilor: confecționarea ori împodobirea veșmintelor.
    Dar oare doar pentru aceste pricini Maria a părăsit casa tatălui ei, schimbând-o cu cea a Tatălui Ceresc?
 Duhul Sfânt a lămurit-o pe Ana , dar și pe noi: Fecioara Maria trebuia adusă ca să stea în Casa Domnului, deoarece atât Templul din Vechiul Testament, cât şi Maica Domnului înfăţişează taina întrupării Mântuitorului Hristos. Templul din Ierusalim reprezenta imaginea zidită a venirii Izbăvitorului în lumea pământeană, fapt învederat de cuvintele Domnului, rostite înainte de moartea Sa pe Cruce: „dărâmaţi acest templu şi eu în trei zile îl voi rezidi”, prin care nu se referea la templu ca zidire, ci la trupul Său. Aşadar, relaţia tainică dintre templu, ca spaţiu al șederii lui Dumnezeu pe pământ, şi trupul lui Hristos luat din umanitate este mijlocită de Maica Domnului. De aceea, la Crăciun, nu vom vorbi de întruparea Mântuitorului fără a aminti întâi de templul Vechiului Legământ ca de o prefigurare a înomenirii lui Hristos. De ce Fecioara Maria a trebuit să intre în Templu? Se cerea ca ea să fie iniţiată în taina Sfintei Sfintelor, deoarece, nu peste mult timp, ea însăşi va deveni „biserică vie” a prezenţei lui Dumnezeu în lume. Din ea Hristos, Cel veșnic de zile, a împrumutat trup omenesc. Aceasta este cea mai evidentă legătură dintre Templu şi Naşterea lui Hristos, pe care o vom prăznui la sfârşitul postului. Cu toții așteptăm Crăciunul cu emoție, cu nerăbdare, cu bucurie. Din păcate, sărbătoarea tinde să se transforme într-o „jubilare” a consumismului, a plăcerii, într-o celebrare dezbrăcată de sacru. Tocmai de aceea praznicul Vovideniei ne atrage atenția că nu ne vom putea bucura cu adevărat, că nu vom simți prezența Sfântului Prunc Dumnezeiesc în peștera sufletelor noastre, dacă nu ne vom pregăti stăruitor pentru minunata și emoționanta întâlnire prin post, rugăciune, printr-o cercetare mai atentă a Bisericii.
Așa cum spuneam la început, praznicul Vovideniei ne arată încă un lucru: normalitatea și necesitatea familiarizării copiilor cu Dumnezeu. Numeroşi dușmani ai Ortodoxiei își ridică amenințător vocile împotriva prezenței orei de religie în școală, invocând pretexte dintre cele mai bezmetice, ba uneori chiar amuzante. Avem însă în viața pruncei Maria modelul unei creșteri frumoase, al unei educații alese în și prin Biserică. Raportat la zilele noastre, sunt de părere că prin fiecare oră de religie copiii îi urmează Mariei: se apropie de Biserică, intră în ea, devin familiari cu noțiunile elementare de credință, realizându-se astfel o întâlnire, o împrietenire a lor cu Dumnezeu, care va avea urmări pentru întreaga existență: deprinderile bune, formate în copilărie, rămân adeseori valabile în tot restul vieţii. Religia în școli nu reprezintă un simplu obiect de studiu, ea nu doar informează, ci îndeosebi formează. Da!, îi educă pe copii să trăiască frumos și curat aici, în această lume, pregătindu-i totodată să devină cetățeni ai Împărăției Cerurilor.

 

Să nu uitaţi de mine...

        Autor: Marin Bunget

 Am pus în voi iubirea şi grija de părinte.
Am ocolit tot răul, scoţându-l din cuvinte
Să nu vă-ntine viaţa, să nu-i simţiţi durerea.
În voi mi-a fost speranţa şi voi mi-aţi fost averea.

La tot ce v-aţi dorit m-am aplecat s-ascult
Şi-am încercat puţinul să-l fac să fie mult.
Cu peticul din coate am alungat nevoi.
V-am apărat cu trupu-mi de vânturi şi de ploi.

V-am împărţit averea ce bob cu bob am strâns
Şi v-am zâmbit şi-atunci când sufletu-mi a plâns.
Am pus în voi speranţa că singur n-o să fiu,
Dar aţi plecat... şi-n juru-mi s-a adunat pustiu.

Să nu uitaţi de mine... atâta cât mai sunt.
Eu nu-mi doresc prea multe, mi-ajunge un cuvânt
Să ştiu ce e cu voi, să ştiu că sunteţi bine...
Şi bucuria voastră mă ţine şi pe mine. 

SFÂNTULUI NECTARIE

          9 NOIEMBRIE 2014
 PRAZNICUL SFÂNTULUI NECTARIE,
SĂ-L CINSTIM AŞA CUM SE CUVINE !

 Sfantul Nectarie s-a nascut in ziua de 1 octombrie 1846, in localitatea Silivri, in Tracia, si a adormit in Domnul in data de 8 noiembrie 1920, pe cand se afla in Atena. Sfantul Nectarie s-a nascut intr-o familie saraca de pe malul marii Marmara. Parintii sai, Dimos si Marie Kephala, i-au pus pruncului numele Anastasie.

La varsta de numai 14 ani, tanarul a plecat la Constantinopol, pentru a lucra si a invata carte. Mai apoi, in anul 1866, la varsta de numai 20 de ani, tanarul Anastasie a plecat in insula Chios, ca sa predea, ca invatator. Aici, el devine calugar, la Manastirea Nea Moni, primind numele Lazar in ziua de 7 noiembrie 1876.

In anul 1877, parintele Lazar este hirotonit ierodiacon, apoi, prin generozitatea unui crestin bogat din insula si cu ajutorul Patriarhului Sofronie al Alexandriei, a putut sa-si completeze studiile la Atena si sa obtina, in anul 1885, o diploma a Facultatii de Teologie din capitala Greciei.

Tot in acest an, Sfantul Nectarie pleaca in Alexandria, Egipt, unde a fost hirotonit preot la biserica Sfantul Nicolae din Cairo. Cativa ani mai tarziu, in anul 1889, a fost hirotonit episcop de Pentapole (episcopie corespunzand in acea vreme Libiei superioare) de catre Patriarhul Sofronie, care l-a numit si predicator, secretar partriarhal si reprezentant al sau la Cairo.

Dar, dupa doar un an, a fost alungat din Egipt in urma calomniilor unor clerici invidiosi. A trebuit sa se intoarca la Atena, singur, nebagat in seama, dispretuit, in mari lipsuri materiale. A ramas cativa ani predicator (1891-1894), iar apoi a fost numit director al scolii teologice Rizarios, care forma viitori preoti. A ramas 15 ani in acest post ecleziastic.

In anul 1904, la cererea mai multor calugarite, a fondat manastirea "Sfanta Treime" din insula Egina, devenita azi unul din marile locuri de pelerinaj din lumea ortodoxa. In luna decembrie a anului 1908, la varsta de 62 de ani, Sfantul Nectarie si-a dat demisia din postul de director al scolii teologice si s-a retras in manastirea sa din Egina, unde a ramas pana la sfarsitul vietii.

8 -Noiembrie

 In fiecare an, pe data de 8 noiembrie, Biserica cinsteste Soborul Sfintilor Mihail si Gavriil si a tuturor Puterilor ceresti celor fara de trupuri. In ceea ce priveste ierarhia ingereasca, Dionisie Areopagitul vede cetele ingeresti in numar de noua, asezate in cate trei grupuri suprapuse: Serafimi, Heruvimi, Scaune; Domnii, Puteri, Stapanii; Incepatorii, Arhangheli, Ingeri. Biserica si-a dat consimtamantul asupra acestei ierarhii prin introducerea ei in pictura bisericeasca.
 
       Sfântul Mihail este voievodul oştilor cereşti, primul din ceata Sfinţilor Arhangheli, poartă sabie de foc şi are rolul de a păzi legea lui Dumnezeu şi de a birui puterea vrăjmaşilor. Gavriil înseamnă „bărbat-Dumnezeu”, este arhanghelul bunelor vestiri. El nu poartă sabie de foc, ci crin, fiind aducătorul veştilor bune.

          Sfântul Arhanghel Gavriil este cunoscut credincioşilor ca fiind cel care a adus din cer pe pământ vestea lui Ioachim şi Anei, că va naşte pe Fecioara Maria, iar la plinirea vremii, tot el a vestit pe această Fecioară că de la Duhul Sfânt, ea va naște pe Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu. Și tot despre Sf. Arhanghel Gavriil se spune că, înfățișându-se în veșmânt alb, a răsturnat piatra de la Mormântul Domnului și a vestit Învierea Domnului, Femeilor Mironosițe… Și așa în multe rânduri în trecut, și noi nădăjduim că și în mai multe chipuri în viitor, Dumnezeu îl va trimite cu vești mântuitoare oamenilor pe pământ, el fiind și numit înger al darului.
Sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil datează din secolul al V-lea. La început, a fost o simplă aniversare a sfinţirii unei biserici a Sfântului Mihail, aceasta fiind ridicată la termele lui Arcadius din Constantinopol. Cu timpul, acest praznic a ajuns să se adreseze şi Sfântului Gavriil, ca apoi să devină sărbătoarea închinată tuturor Sfinţilor Ingeri.
      Conform tradiţiei, în ajunul sărbătorii se oficiază slujba de priveghere, seara, la care sunt prezenţi ierarhul locului şi credincişii. În unele locuri, privegherea durează toată noaptea, fiind însoţită de litie, acatistul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, citirea moliftelor, miezonoptica, psaltirea şi alte citiri şi cântări

Diferențele sunt doar mentale, în iubire nu există diferențe.

Duminica iubirii vrăjmaşilor -Iubirea dușmanilor

„De ce a poruncit Domnul să ne iubim vrăjmaşii? Nu pentru ei, ci pentru noi. Căci atâta timp cât ţinem în noi gândul despre vătămarea pe care ne-au adus-o vrăjmaşii, prietenii sau cei de un neam cu noi, nu avem pace şi nici linişte. Trebuie să ne lepădăm de asta. Cum? Trebuie să iertăm din inimă. Dacă se iartă din inimă, e ca şi cum nu a fost nimic. Apoi nu mai avem aceste munci lăuntrice, care nu ne dau pace şi linişte.

          Iertare –  pacea a pus stăpânire.”

„Noima vieţii noastre este să ne întoarcem în sânul lui Dumnezeu şi să dobândim harul Duhului Sfânt, să fim călăuziţi de Duhul Sfânt. Să ne întoarcem la starea cea dintru început. Să fim întotdeauna bucuroşi, întotdeauna paşnici, liniştiţi, să nu fie rău în noi şi atunci nici în jurul nostru nu va fi rău, căci gândurile ne sunt întotdeauna bune. 

Căci răul nu este zidit, ci este reaua întrebuinţare a binelui de către fiinţele raţionale. Ce este răul în duhurile căzute? Cugetarea lor. Căci ele nu au trupuri fizice, materiale, ca să păcătuiască cu ceva, ci păcătuiesc în cuget. Iar noi suntem la fel, mai întâi săvârşim răul în cuget, şi abia apoi şi fizic.”

„Suntem într-o neîncetatã luptã a gândurilor. Rãzboiul gândurilor nu conteneşte în noi. Numai prin rugãciunea cãtre Dumnezeu putem lupta împotriva acestui rãzboi. Domnul este luptãtor, ostaş pentru noi. Când ne încredințãm Lui – iatã mântuirea noastrã!”








                               Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița

Oamenii nu Îl caută pe Dumnezeu

Jurnalul Fericiri- Jurnalul patimiri- Jurnalul mântuiri

Spre vizionare

Ce este Biserica? – Pe înțelesul tuturor

Drama omului modern

   Renumitul misionar francez Abbe Pierre afirmă că lumea este bolnavă ,

că societatea suferă din cauza lipsei semenului, a fratelui-omul.Într-adevăr, cel mai de preţ lucru de care omul are nevoie este o relaţie de suflet cu cineva care să-l înţelegă la vreme de necaz dar nu numai.
   În locul acestei comuniuni însă, omul este preocupat , mai curând , de grijile pământene, influenţat de duhul lumii actuale, de tehnica ultrasofisticată care izolează oamenii unii de alţii.

   Fenomenul izolării omului a existat întotdeauna, însă ritmul modern actual favorizează şi mai mult izolarea fiilor pământenilor.
   Persoane în vârstă părăsite, nemaifiind rentabile, nemaiposedând bunuri de valoare care ar prezenta interes, cum ar mai putea oare să aştepte pe cel ce le-ar milui, cum zice psalmistul :

  Am aşteptat pe cel ce m-ar milui şi nu era şi pe cei care m-ar mângâia nu i-am aflat ( Ps. 68,24)
     Drama acestei singurătăţi a exprimat-o şi Mântuitorul pe Cruce : Dumnezeul Meu, Dumnezeul meu , pentru ce M-ai părăsit  ? ( Mt. 27,46)
   Acest suspin divin dovedeşte că Hristos-Domnul prin natura Sa omenească, Şi-a asumat singurătatea-n
suferinţă , asemenea oricărui om - omul Christic ,cum zice Sf. Irineu al Lugdunumului .

    Mărturie concretă de izolare este şi pensionarul , aparent liniştit ; bătrâneţea , însă, înseamnă deja izolare.
Adevăratul paradox al acestui aspect îl constituie însă oamenii de ştiinţă , care încearcă să prelungească viaţa omului , iar când acesta decedează , este blamat sistemul sanitar, şi nu nepăsarea .

  Tehnica informativă , prin intermediul internetului, acordă omului omenirea întreagă, însă el rămâne străin celui din preajmă, căruia să i se adreseze direct, de la inimă şi de la suflet.( Spre exemplu, la o conferinţă , în timpul unei pauze, unii participanţi se retrag cu telefonul la ureche, în loc să schimbe o vorbă cu cel din preajmă, ori tineri care se întâlnesc la o cofetărie stau faţă în faţă 4 persoane şi toţi cu  iPhonele în faţă fără a comunica )

Cănd se găseşte la domiciulul, omul stă ore în şir în faţa calculatorului sau televizorului, fără a găsi o clipă pentru o vorbă cu soţul /soţia / copilul nu mai vorbim de vecinul de vizavi .Despre vizite reciproce nici nu se mai pune problema , aceştia complăcându-se în totală izolare a unora faţă de alţii, trăind necunoscându-se şi murind neregretându-se - drama izolării omului de către om . Dacă ne-am referi la corespondenţă electronică , aceasta reprezintă un progres fantastic, dar care îl izolează totuşi.
  Deci ceea ce, din punct de vedere tehnic, ar părea avantajos nu este întotdeauna şi benefic. Acelaşi lucru se poate constata cu privire la căsătoriile în care lipsa comunicări duce la izolare. Omul fiind fiinţă necunoscută , sufletul, mai ales , nu poate fi cunoscut decât numai de Dumnezeu. Apoi , lucrul la domiciliu , care se practică azi, comod de altfel, este păgubitor însă din punct de vedere colegial, munca având, prin excelenţă caracter social. Marea dramă este şi a persoanelor excluse din societate : cei fără domiciliu , şomerii, în căutarea cu disperare a unui loc de muncă, ocupat de tehnica modernă. Tinerii, uneori, negăsind de lucru sunt întreţinuţi de părinţi, sau de bunici. Aceasta dovedeşte că nu există răspunsuri tehnice pentru problemele de natură socială . Este ca şi cum i s-ar oferi unui copil o bomboană, în loc de gesturi concrete de afecţiune care , dacă îi lipsesc omului în copilărie , îl marchează toată viaţa .
  Prin urmare , problema zilei de mâine este determinată mai cu seamă de diviziuni sociale şi de golul spiritual al unei societăţi în care puterea economică se dovedeşte incapabilă să dea răspunsuri concrete vieţii, oamenii având nevoie de relaţii sociale cu sensuri valabile existenţei lor.  Adevăratul semn al existenţei este acela al inimii omului, al locului pe care el poate să-l ofere semenului său în inima sa şi reciproc. Această reciprocitate de sentimente constituie pilonii adevăratei existenţe, cea veritabilă , cea dreaptă şi echitabilă.
Marea dramă a societăţii actuale constă în faptul că omul suferă de lipsa celuilalt, pe care-l caută cu disperare, fără a-l afla.
 N-ar fi exclus ca aceştia să se caute reciproc, asemenea gemenilor rătăciţi în lume.Să nădăjduim că oamenii de mâine poate se vor regăsi activând mai puţin , dar cu rezultate mai bune ale ostenelii lor. Oamenii de mâine vor fi poate mai puţin egoişti decât cei de azi şi mai sufletişti în relaţiile cu fraţii lor de obârşie şi credinţă . Fără această unitate concretă , viaţa îşi pierde sensul , de vreme ce are nevoie urgentă de afectivitate interumană , căci Eu ţi-s frate, tu-mi eşti frate, în noi doi un suflet bate. 

Potolirea furtunii -o lucrare în universul exterior omului ,dar si interior.

                                    Duminica a IX-A după Rusalii

                                            (  a potolirii furtunii )

      În Duminica aceasta , avem un gest al lui Dumnezeu , o lucrare asupra unor elemente înconjurătoare omului.         Este o minune care se săvârşeşte , în universul exterior omului ,dar si interior. Dumnezeu a venit să reabiliteze omul .În felul acesta , înţelegem  că iconomia mântuirii, se referă doar la om  .Nici măcar la îngeri. Nu-L vedem pe Mântuitorul  săvârşind nimic regeritor la actul mântuirii , adresat îngerilor.Diavolii rămân diavoli chiar după lucrarea Mântuitorului în lume şi chiar după pogorârea Duhului Sfânt. 
  
Singurul subiect al lucrării de mântuire , al reabilitării, este omul. Nu elementele exteriare, nu materia neânsufleţită ( fie ea şi pâine) contează  sau intră în economia mântuirii.Nu pâinea a fost subiectul mutaţiei , ci omul din pustie, omul flămând , omul lipsit de bucurie, lipsit de Dumnezeu. Aţi văzut ca Dumnezeu Se identifică cu pâinea. Hrana omului este ,  întâi de toate, Dumnezeu. 
   Spune Mântuitorul : ,, nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu "  . Iată-L pe Dumnezeu hrana originară a omului. În capitolui 6, la Ioan , Mântuitorul va spune  : ,,Eu sunt pâinea " ,El este hrana originară a omului . În Evanghelia de astăzi numită a ,, potolirii furtunii ", a modificării meteorologice, se adresa , de fapt, omului. Omul trebuie să înţeleagă cine este el, fie în pustie fără pâine, fie în raiul bunătăţilor în care a fost unde nu a ştiut cine este şi de aceea nu a rămas ;    la fel în furtună şi în întuneric , înconjurat de spaime şi năluci ale nopţii. De obicei acolo unde este întuneric , năluci, în general , sunt duhuri demonice  . De aceea spune un poet german  , Novalis  : ,, noaptea şi singurătatea sunt pline de demoni "    
  Omul trebuie să rămână şi să se definească cu putere mare în orice împrejurare : fie împrejurarea slavei  ( şi să nu se mândrească precum în Rai ) , fie în împrejurări îngrozitoare , ameninţătoare ( cum este cea din Evanghelia de astăzi )   Omul trebuie să nu se împuţineze , să rămână identic cu sine însuşi , neclătinat din locul în care a fost creat, în întreg universul. Din această poziţie omul a căzut şi a devenit o fiinţă a servituţilor de tot felul, a fost umilit de foame, de lipsuri, de boli. 
    Ce este boala ? Boala este lipsa integrităţii puternice în care a fost creat el de către Dumnezeu .Este o ciuntire a integrităţii lui minunate. Să nu fie umilit nici chiar de stihiile cele mai puternice ale universului : furtuni,foc,îngheţuri ,puhoaie de apă. De ce ? 
 Pentru că universul , în toată infinitatea lui stihială, nu poate fi contracarat cu tehnica superioară din ziua de astăzi. Dovada : un crâmpei al tehnicii la vârf s-a prăbuşit în fundul oceanului, în fundul Mării Barents , cu om cu tot . Omul a fost acolo umilit prin aceea că a murit în pântecele propriului monstru, creat de el. Această tehnologie nu a fost creat pentru Dumnezeu, după Dumnezeu. L-a creat ca să se apere de această forţă stihială , care este universul. A fost creat împotriva universului. Submarinul , ca şi avionul de bombardament, ca şi satelitul, au fost create din raţiuni de spionaj în primul rând. Sunt create de fapt pentru războiul cel dintre noi. De aceea ele ucid pe cel pentru care au fost create, dar te ucid întâi pe tine, cel care ai creat unealta morţii. Primul mort din lume nu este Abel , ci Cain. 
  Revenim. Ne aflăm în pântecele unei nopţi cu furtună , la discreţia mării care a înghiţit atâţea şi atâţea oameni, strivindu-i . Marea trebuia să asculte pe om, dar l-a făcut pe om să se supună ei şi l -a strivit .Întregul univers îl umileşte pe om. Chiar şi un purice îl umileşte . Îl poate muşca un purice infecta şi moare omul. 
   Tu, care erai împăratul universului , că aşa te-a creat Dumnezeu !
Aici , în Evanghelia de astăzi , ni se pun în faţă cele două direcţii. Una este dimensiunea umilirii omului prin păcat, prin neascultare . Această dimensiune a degenerării duce până în fundul oceanului , al universului, până în pământ .Iar cealaltă direcţie : direcţia slavei, mutaţia de la cele materiale spre cele spirituale. Nu vom învinge universul material decât pe o singură direcţie , care este a noastră : direcţia spiritualizării. 
  Unde se face, cum se face această mutaţie a omului de la cele umilitoare ? Este o singură cale : rugăciunea.
   Aţi luat aminte ?În Evanghelie se spune că Iisus S-a dus în munte să Se roage.
Este un exemplu dat pentru noi , Dumnezeu nu avea nevoie , dar omul are . Şi mai avea nevoie să Se mai urce . Unde să Se mai urce ? 
                   Rugăciunea este starea dumnezeiască , starea autentică. Este starea de contemplaţie şi pentru Dumnezeu care este duh, spirit, neavând legătură cu materia.
  Rugăciunea este starea divină a omului creat după chipul lui Dumnezeu. Numai pe această cale putem progresa cu adevărat . Oamenii au pirdut această stare. De aceea omul astăzi este cel mai umilit din toată istoria lui. De ce ? Pentru că nu mai ştie, nu mai poate , nu mai vrea să se roage.
  Avem de toate, în cantităţi inutile de mari. Un singur lucru trebuie, zice Mântuitorul Martei . Noi suntem Marta, generaţia societăţii de consum. Marta asta făcea :pregătea consumaţia zilei. Hristos îi spune : Marto, Marto, te sileşti şi de multe te îngrijeşti ;UN SINGUR LUCRU TREBUIEŞTE :RUGĂCIUNEA.
 Maica Domnului , în primul rând , şi-a ales rugăciunea, contemplaţia. De aceea Dumnezeu a întâlnit-o la nivelul cel mai înalt, până la limita de sus a umanităţii, în drum spre Dumnezeu. 

 Iată-L pe Mântuitorul călcând pe apă. Ne aflăm în condiţia normală. Aceasta este condiţia normală a omului. Mântuitorul materiei este omul. Dar este vorba de om la nivel de Iisus . Întregul univer este un dar făcut de Dumnezeu omului. Iar omul îl aduce pe acelaşi univers lui Dumnezeu zicând :,, Ale, Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi pentru toare  " Acolo nu mai este nici spaimă, nici nălucă. Este realitatea cea mai puternică . Este realitatea dumnezeiască , mereu spre Dumnezeu. Amin .

                          Text: Pr. Prof. Ion Buga .

                                         

Schimbarea la faţă

  Tot ce se face sau ceea ce ar trebui făcut
în Ortodozie, tot ce face omul, toate au un singur scop : să ne ridice acolo unde ne aşteaptă Dumnezeu , la măsura pe care a pus-o El în noi. De aceea , ori de câte ori lucrăm ceea ce trebuie sau lucrăm prost ceea ce noi credem că trebuie , nu numai că nu urcăm , dar coborâm.
      Nu sunt decaât două stadii , două căi.      Una duce sus până la Dumnezeu    .Dumnezeu nu pune stavilă omului. El îl cheamă să ajungă până la El . Aşa l-a făcut : după chip şi după asemănarea Lui.
Cealaltă cale merge împotriva chipului , coborârea până la iadul neasemănării , în întunericul cel mai din afară. Astăzi ,bunăoară , este sărbătoarea asemănării omului cu Dumnezeu: aşa vrea Dumnezeu. Pentru că El ne iubeşte atât de mult ,încât ne vrea fiii Lui. De aceea spune în Evanghelia de astăzi :
,, Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Carele am binevoit " ( adică pe care Îl iubesc Eu ) şi ,, pe El să-L ascultaţi " Ce să-L ascultăm ? Ce trebuie să facem astăzi , ascultându-L pe El ? Vom ajunge şi noi ca şi El , fiii iubirii lui Dumnezeu , fiii bunăvoinţei Lui . Va binevoi Dumnezeu şi în noi cum a binevoit în Iisus.
  De ce a binevoit în Iisus Hristos , Fiul Lui ? Pentru că Iisus Hristos este primul şi singurul care a făcut voia Tatălui . Adam , fiul cel făcut după chipul şi asemănarea Lui ( nu născut , ca Hristos ) , nu a ascultat şi nu
L-a iubit pe Dumnezeu ca pe Tatăl lui. Adam s-a întors de la iubirea lui Dumnezeu către iubirea altor lucruri : a lumii, a plăcerilor, a demonilor.Demonul i-a spus o şoaptă care i-a plăcut. În momentul când ţi-a plăcut  şoapta demonul , îl iubeşti pe demon , nu-L mai iubeşti pe Dumnezeu care ţi-a spus cu glas mare :
  ,, din toţi pomii să mânănci , numai din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci " ; nu pentru că nu te las Eu , ci pentru că vei muri.
      Dumnezeu nu interzice nimic omului. Omul este liber.Până unde poate să fie omul liber ?
Până unde poate omul să urce sau până unde poate să coboare. Astăzi ne spune Sfânta Scriptură că dacă urcăm spre Dumnezeu pe Tabor , pe muntele luminii, spre lumină, ajungem ca El. Ajungem aşa pentru că aşa vrea El.,nu pentru că vrem noi. Există şi calea cealată,când vreau eu să ajung la Dumnezeu.Exact ceea ce i-a
spus demonul lui Adam : ceva ţi-a ascuns acolo, te-a păcălit .
  Există direcţia să ajungem la Dumnezeu după voia Lui, făcând voia Lui , sau să ajungem demoni. Nu aşi văzut oameni mai răi ca demonii ? Vă spun eu : nu a omorăt nici un demon atâţea câţi a omorât Stalin sau Hitler. sau câţi alţii .Deci , omul poate să ajungă demon şi chiar mai rău, dacă se ia după şoapta lui şi coboară , trage în jos. Amintiţi-vă că demonul îl ispiteşte pe Iov cu cele mai grele suferinţe, dar, de omorât , nu poate, fiindcă Dumnezeu nu îngăduie aşa ceva ; cel ce-l ucide pe om, dintotdeauna , nu este nici Dumnezeu , nici diavolul, ci numai omul, începând cu Cain şi terminând cu Anticrist,care va fi tot om.
  Iată ce ne pune în faţă sărbătoarea de astăzi : cele două direcţii fără oprire. Amândouă depind de tine, de voia ta, cui te predai, de cine asculţi, cui te laşi.
  Psalmistul spune : ,, aruncă voia ta la Domnul şi El îţi va împlini toate cererile tale.El te va izbăvi pe tine de toată primejdia "
  Veniţi , nu pregetaţi  !Veţi vedea ce bucurie veţi găsi.Veţi zice şi dumneavoastră ca Petru : ,, Doamne, aici este cel mai bine !" Să ne ajute Dumnezeu ! Amin !

                                                   Predică : Pr. Prof. Ion Buga.

Sfântul Nicolae Velimirovici

                                                                                                          

                                                                                                    Te-am iertat .

  

                Încredibilă tensiune!  Voiam să iert,dar simţeam o extraordinară împotrivire a întregii mele fiinţe, pentru ca el mă rănea din nou... . Se plasase într-o postură de om neputincios,vulnerabil,iar  eu trebuie să-l iert...Mişcarea sufletului este în ambele direcţii, imi simt fiinţa trasă în cele doua sensuri contrapuse: iertarea ,si dure .Este incredibil de dificil şi de complex totul,de aceea trebuie să-mi  unesc voia ,voia mea cu voia lui Dumnezeu. Doar prin unire reusim. asta o mai trăisem şi altădată .Voia mea e încă bolnavă e în covalescenţă însa voia Domnului e minunată, ea ne elibereaza din robia acestei nevoi de  ,,dreptate",din nevoia de a face celuilalt răul pe care noi înşine l-am suferit de la el .   Această incredibilă tensiune e crucea mea,e crucea noastră a fiecărui om. Învierea lui Dumnezeu ne aduce mereu şi mereu mai multă Lumină,mai multă îndrăzneală de a ne lepăda de noi,ca să ne unim cu El şi să biruim în El pornirea ucigaşă şi sinucigaşă care ne chinuie şi ne mutilează sufletele şi trupurile!    Binecuvintează Doamne pe  el şi pe toată lumea!            

                                Şi am iertat ....

 .

Oricât de frumos, odata -Traian Dorz

Vine o vreme ....şi a venit

  Nu sunt perfectă am păcatele mele , defectele mele , am rănit oameni, e adevărat dar nu voit şi am cerut iertare.

Am învăţat să  iert  ,oricât de mult m-ar fi făcut să sufăr. 

Vine o vreme...... şi a venit...am înţeles că fiecare bucurie sau zâmbet ţine preţ de o clipă .Că tot ce dau e gratis iar ce primesc are un preţ ....Am realizat că puntea pe care merg e durerea dar are numele ...Iubire ...

  Ridic ochii spre cer ,  pentru că ştiu bine că de acolo vine Iubirea,iertarea, judecata

,puterea de a merge mai departe..... am mers  în grădină  şi am scos din suflet tăcerea mea.....am plâns plânsul neplâns ....de ce plâng atâta Doamne ?

    Te rog să mă ţi  în brațe fără să mă întrebi de ce, să tacem  cu tăcerea mea.

Mă cuibăresc lângă  Doamne .. ca lângă un Tată şi primesc Iubirea.   

                     Orice rană este doar o experiență.

                      Împărăția lui Dumnezeu este în inimile pline de iubire. Încerc să înţeleg de ce oamenii pe care îi iubesc cel mai mult ,mă dezamăgesc cumplit.De ce îmi confundă bunătatea cu naivitatea .

          Bine ar fi să înţeleg că sunt oameni care nu vor să ofere. 

      

    Nu Te depărta de la mine Doamne, şi ajută-mi, ca în toate să fac voia Ta, şi să nu Te mai răstignesc în toate zilele cu faptele mele cele păcătoase, nici să Te batjocoresc cu cugetele mele cele rele, precum făceau iudeii cei necredincioşi în timpul 

Sfintelor Tale Patimi, ci ca femeia cea păcătoasă să-Ţi spăl picioarele, cu lacrimile ochilor mei, pentru ca să mă învrednicesc a auzi şi eu din Gura Ta cea dulce: Iertate să-ţi fie păcatele... Amin.

Pilda: ”Nisip şi piatră. Prietenie, iertare, amintiri’’

   

            Clement Alexandrinul

Date biografice 
Clement Alexandrinul (Titus Flavius Clemens) se naste pe la 150, probabil la Atena, din parinti pagani. Nu se stie cand s-a crestinat. Dupa convertire el face calatorii de studii in Italia de Sud, in Siria, Palestina si Egipt. El cauta pretutindeni oameni invatati si profesori vestiti de la care sa se instruiasca. El vorbeste cu entuziasm despre dascalii sai, cinci la numar, dar nu pomeneste decat numele celui de pe urma: Panten. Cu putin inainte de 180, Clement vine la Alexandria, unde face cunostinta cu albina siciliana si unde ramane sa o asculte. Pe la 190, el ajunge colaboratorul lui Panten, iar dupa moartea acestuia preia conducerea scolii. Clement a fost si preot, cum reiese din propriile sale afirmatii si dintr-o scrisoare a lui Alexandru, episcop de Ierusalim. In scoala catehetica l-a avut ca elev pe Origen si pe Alexandru de Ierusalim. Sub persecutia lui Septimiu Sever, Clement pleaca in pribegie, parasindu-si scoala pe la 202-203. Adoarme in Domnul inainte de 215-216, cum reiese din scrisoarea aceluiasi episcop Alexandru catre Origen.Epifanie Scolasticulspune în secolul al VI-lea că Atena este locul de naştere al lui Clement iar acest lucru este susţinut de acurateţea cu care vorbea limba greacă clasică. Se pare că părinţii săi erau păgâni înstăriţi, cu o oarecare prestanţă pe scara socială. Calitatea educaţiei sale este evidenţiată prin faptul că el citează în mod constant din poeţii şi filozofii greci. Clement a călătorit prin Grecia, Italia, Palestina şi Egipt. El a devenit colegul lui Pantenus, liderul Şcolii Catehetice din Alexandria şi probabil cel care l-a convertit pe Clement la creştinism şi căruia, până la urmă, i-a succedat la conducerea celebrei şcoli. Cel mai cunoscut discipol al său a fost Origen (care a fost condamnat la Sinodul V Ecumenic. În timpul persecuţiilor lui Septimius Severus (202 sau 203) Clement şi Alexandru, episcop de Flaviada, au căutat refugiu în Capadocia iar după aceea în Ierusalim, de unde a dus o scrisoare în Antiohia în 211. După acestea, Clement a murit cândva în următorii cinci ani fără să se reîntoarcă în Egipt. Cel mai important impact al activităţii lui Clement l-a avut încercarea sa de a unii filozofia greacă cu creştinismul. 

  
          Despre dreptate :

„Adevărata dreptate constă în a nu înşela pe altul, înseamnă a fi în întregime templu sfinţit al Domnului[1]; dreptatea este, deci, pacea şi bunăstarea vieţii, pacea cu care a slobozit Domnul pe femeie,[2] zicând: «Mergi în pace!»[3].”

„(Moise – n.n.) socotind apărarea dreptăţii ca o cinste a firii sale.”[4]

„(…) Dreptatea este armonia părţilor sufletului.”[5]

„Dreptate înseamnă distribuire egală între oameni. Dar, chiar dacă nu reuşim să facem exact această distribuire egală, totuşi dacă o facem cu cele mai drepte intenţii, nu ne depărtăm de scop.”[6]

„(…) dreptatea, deprinderea care naşte după formă toate raţiunile din existenţe şi distribuie fiecăreia, în mod egal, împărtăşirea vieţii în duh şi constituie fundamentul neclintit al păşirii noastre în bine prin voinţă.”[7]

„(…) Dreptatea nu judecă pentru a face plăcere cuiva, ci pentru ca să dea fiecăruia după merit.”[8]

„După cum gândesc şi filozofii greci, nimeni nu poate fi atât de mare încât să fie mai presus de dreptate şi nici atât de mic încât să stea ascuns de ea.”[9]

„Pentru omul desăvârşit dreptatea nu este un rezultat al consiliilor cetăţeneşti, nici al opreliştii legii, ci este o consecinţă a propriei sale acţiuni şi a dragostei sale de Dumnezeu.”[10]

 „ (…) n-ar putea vorbi cineva de dreptate nebună, sau obraznică, sau desfrânată, sau de una unită cu oricare dintre cele cugetate ca rele. Iar dacă înţelesul dreptăţii nu e amestecat cu nici un rău, el cuprinde în sine numaidecât tot binele. Iar binele e tot ce e văzut ca virtute. Deci, prin numele de dreptate e dată de înţeles aici toată virtutea. Pe cei ce flămânzesc şi însetoşează de această dreptate îi fericeşte Cuvântul, făgăduindu-le săturarea de cele dorite.”[11]

---

[1] I. Cor. 3, 17.

[2] Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a IV-a, Cap. XXV, 161.2., în PSB, vol. 5, p. 305

[3] Mc. 5, 34.

[4] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre viaţa lui Moise sau despre desăvârşirea prin virtute, în PSB, vol.29, p.26

[5] Clement Alexandrinul, Op. Cit, Stromata a IV-a, Cap. XXVI, 163.4., în PSB, vol. 5, p. 306

[6] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, Omil.a XII-a, VIII, în PSB, vol. 17, p. 476

[7] Sf. Maxim Mărturisitorul, Op. Cit, partea a doua, 83, în PSB, vol. 80, p. 217

[8] Clement Alexandrinul, Pedagogul, Cartea I, Cap. VIII, 64.1., în PSB, vol. 4, p. 203

[9] Idem, Stromatele, Stromata a V-a, Cap. XIV, 122.4., în PSB, vol. 5, p. 379

[10] Idem, Op. Cit, Stromata a VI-a, Cap. XV – 125.6., în PSB, vol. 5, p. 455

[11] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre fericiri, Cuvântul IV, în PSB, vol.29, p. 364

 “Dreptatea creştină este virtutea prin care creştinul îşi împlineşte, cu conştiinţă şi voie hotărâtă, toate îndatoririle sale faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, fiind ajutat de harul dumnezeiesc. în Sfânta Scriptură găsim cuvântul dreptate în înţelesul de sfinţenie, adică de trăire după poruncile lui Dumnezeu. În acest înţeles, bătrânul Simeon este numit “drept şi temător de Dumnezeu” (Luca 2, 25), deoarece el se silea să trăiască Întru totul după poruncile lui Dumnezeu. La fel se spune şi despre Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare, că era drept (Matei 1, 19). A trăi după poruncile lui Dumnezeu înseamnă însă împlinirea datoriilor nu numai faţă de Dumnezeu, ci şi faţă de semeni. Pentru aceea dreptatea creştină cere să respectăm drepturile fiecăruia, să dăm fiecăruia ce este al său, fără privire la folosul nostru şi să nu cerem nimic pentru noi din ceea ce nu ni se cuvine. Astfel, în viaţa de obşte şi în legăturile dintre oameni, dreptatea este păzitoarea drepturilor fiecăruia şi prin aceasta ea este temelia bunei rânduieli dintre oameni, aducându-le propăşire în toate. Iată cum din virtutea creştină a dreptăţii răsare, pentru credincioşi, şi ideea de dreptate socială, care călăuzeşte legăturile dintre oameni, după cele ce se cuvin fiecăruia (Matei 22, 21; Rom. 13, 7). Fără dreptate socială nu este cu putinţă o aşezare temeinică a vieţuirii omeneşti”

  Pilda zilei – Iubirea aproapelui

La Melbourne, am mers odată să-l vizitez pe un bătrân a cărui existenţă era ignorată de toţi. Camera sa era murdară şi într-o mare dezordine. Am dat s-o curăţ, dar el s-a opus, zicându-mi: «Las-o aşa, stă bine şi aşa!». Fără a insista prea mult, într-un final, m-a lăsat să fac ordine. În cameră se afla şi un candelabru magnific, acoperit de praf. «De ce nu-l aprinzi?», l-am întrebat eu. «La ce l-aş mai aprinde, dacă şi aşa nu mai vine nimeni să mă vadă?», mi-a răspuns, «eu nu am nevoie de el». Atunci i-am zis: «Dacă surorile de caritate ar veni să te vadă, l-ai aprinde?». «Dacă aş putea să aud măcar un glas de om în casa asta, l-aş aprinde». După câteva zile, am primit de la el acest scurt mesaj: «Spuneţi-i amicei mele că acel candelabru pe care l-a aprins în viaţa mea continuă să lumineze».” (Maica Tereza de Calcutta)

Sursa crestinortodox.ro