POETUL

Te-ndepartezi de mine, clipa trecatoare
si-aripa ta-n bataie ma raneste.
Sunt singur : ce sa-ncep cu graiul oare?
cu noptile? cu ziua care creste?

 Iubita, casa, n-am ca sa traiesc,
 si nici un loc al meu, sa starui,
 iar lucrurile toate, carora ma darui,
 devin bogate si ma cheltuiesc.








                    Triumful de a exista - Edith Södergran

  De ce îmi e frica? Sunt o parte din infinit.
  Sunt o parte din marea forta a întregului,
  o lume solitara, printre milioane de lumi,
  o stea de marimea întîi care se stinge ultima.

Triumf de-a trai, triumf de-a respira,
trumf de-a exista,
triumf de a simti timpul curgînd înghetat în vine,
de a simti suvoiul mut al noptii
si de a sta în picioare pe stînca în bataia soarelui.
Calc pe soare, stau dreapta, în picioare, pe soare,
nu stiu altceva decît soarele.

  Timp – care schimbi, timp – care nimicesti,
  timp – care farmeci,vii oare cu noi retele de intrigi,
  cu o mie de siretlicuri pentru a-mi oferi
 o viata asemeni unui graunte,unui sarpe încolacit,
  unui recif de mare?
        Timp – ucigas – înapoi!

Sorele-mi umple pieptul pîna la margine cu miere suava
si-mi spune: stelele toate pieri-vor odata
               si totusi stralucesc fara frica!

                  Tăcere -Zorica Laţcu

  Cuvintele, pe care nu le-am spus,
  Sunt tot atâtea trepte ce coboară,
  Cu sufletul tot mai adânc m-am dus,
  Pe treptele tăcerii ca pe-o scară.
 Ca-ntr-un cuprins de peşteră boltit,
  M-am coborât în lumea nerostirii,
  Şi-n cutele de piatră i-am gătit,
   Acolo-n fund, un ascunziş Iubirii.
  Cuvintele pe care nu le-am spus,
  Sunt tot atâtea trepte de tăcere:
  Adânc în mine, mai adânc m-am dus,
  Acolo, unde orice vorbă piere.
  De-acolo, din limanul necuprins,
  Din lumea fără mal a nerostirii,
  Pe treptele tăcerii s-au prelins
  Din ascunziş, luminile iubirii.
          

                    
                               Iubirea
                În pace alumii încă necreate,
               Când nu era nici formă,nici culoare,
               Când nu-ncepuse încă din vâltoare,
               Să iasă sori,planete înfocate,

               În haosul de zări nelimitate,
               Când lumea nu avea măsurătoare,
               Erai,Iubire ,atotcuprinzătoare,
               În inima Treimii închinate.

               Şi când în prăbuşirea de pe urmă,
               Vor arde lumile şi va dispare
               A stelelor nenumărată turmă,
               Când va începe iarăşi lina stare

               De pace şi tacere ce nu se curmă,
               Şi-atunci,şi-atunci vei fi Iubire mare....

                                        

Viaţa duhovnicească

Este o călătorie pe o mare necunoscută în care pândesc din toate părţile primejdii :aici furtuni,dincolo stânci scufundate,mai încolo vârtejuri de ape şi curenţi ascunşi.Cât  de atent şi cunoscător trebuie să fie cineva pentru a nu pieri ?
  Pentru toţi oameni care însetează după învăţătura duhovnicească şi mântuire,să ne fie îngăduit să înfăţişăm cele două căi principale ale vieţii :a mândriei şi a smereniei.Atunci când semănăm nu toate seminţele pier,nu toate sunt ciugulite de păsările cerului.Mare parte din ele cad totuşi şi pe pământ bun.Dacă nu am avea această încredinţare ce semănător ar mai porni la semănat ?Iar în semănatul duhovnicesc deseori se întâmplă şi minuni,cu ajutorul lui Dumnezeu Cine ştie ?Poate chiar sămânţa căzută pe piatră va afla acolo o crăpătură şi va răsări!Adesea pe stâncile golaşe ale munţilor cresc minunaţi pini uriaşi.
                  Ştiţi,oare,care este cel dintâi păcat care a apărut în lume ?
  Înainte chiar de a fi existat furturi,minciuni,înşelăciuni,ucideri,desfrânări,lăcomie,vorbire de rău,mânie,pizmă şi celelalte,a fost mândria.Unul dintre primii şi cei mai luminoşi îngeri ai lui Dumnezeu -Lucifer- s-a mândrit înaintea lui Dumnezeu  şi a voit să fie asemenea Celui de Sus.Dar această mândrie nu l-a înălţat ,ci l-a doborât în cele mai de jos ale pământului.În loc să devină dumnezeu a devenit Satana cel întunecat.Această mândria a pus început răului în lume.Din ea s-au născut şi toate celelalte păcate.Ea a fost cea care a pirdut neamul omenesc.Ea este temelia iadului,izvorul patimilor,cheia păcatului,pricină a căderii,cale spre pierzanie.Satana a pus stăpânire pe împărăţia întunericului şi s-a aşezat pe tronul mândriei.
  Domnul Iisus Hristos ,Care a venit pe pământ să piară lucrurile diavolului(I Ioan 3,8)ne-a arătat leacul împotriva mîndriei,smerenia.Aceasta este cea dintâi virtute pe care El a propovăduit-o în minunata Sa predică de pe munte.Fericirile încep cu dumnezeieştile cuvinte:,,Fericiţi cei săraci cu duhul,că a lor este Împărăţia cerurilor"(Matei 5,3)După mărturia unanimă a Sfinţilor Părinţi,cei săraci cu duhul sunt cei smeriţi.

Slava deşartă -prima treaptă a mândriei

Prima treaptă ,inofensivă la prima vedere,este slava deşartă.Diavolul este viclean şi nu-l înalţă
pe om dintr-o dată la o înălţime ameţitoare,ci caută,mai întâi,să trezească în el năzuinţa după dobândirea slavei.Slava deşartă înseamnă căutarea slavei omeneşti-păguboasă,goală,deşartă.Marele cunoscător al virtuţilor şi patimilor omeneşti şi fin psiholog al vieţii duhovniceşti,Sfântul Ioan Scărarul,socoteşte că slava deşartă şi mândria sunt momente diferite în evoluţia aceleiaşi patimi.După cuvintele sale:,,diferenţa dintre aceste două patimi este aceeaşi ca dintre copil şi bărbat...
                           Slava deşartă este începutul ,iar mândria sfârşitul "
     Omul iubitor de slavă deşartă a simţit gustul duceţi otrăvitoare şi de aceea caută numai linguşiri şi laude.Această patimă îşi arată întreaga sa vrăjmăşie faţă de Dumnezeu încă din pântecele mamei.Iubitorul de slavă deşartă caută şi însetează după slavă când de fapt aceasta aparţine numai lui Dumnezeu Celui Veşnic(Deuter.32,3;Luca2,14)
  Cuvântul lui Dumnezeu strigă totdeauna şi pretutindeni:,,Fie slava Domnului în veac !
  Psaltirea ,mai cu seamă,este plină de preamărire adusă lui Dumnezeu şi de cununi de laudă pentru lucrările Lui minunate.Şi iată ,iubitorul de slavă deşartă uită că şi el este chemat să aducă slavă creatorului.El,sărmanul,îndrăgostit de sine,se crede el însuşi dumnezeu şi caută slava pentru sine.De aceea Sfântul Ioan Scărarul are dreptate atunci când îl numeşte pe omul iubitor de slavă ,,creştin închinător la idoli".Şi mai neobişnuit este faptul că slava deşartă se poate strecura chiar şi în sufletul credincios şi evlavios.Un astfel de om începe să se laude chiar  şi cu faptul că îl slăveşte pe Dumnezeu.Slava nu cunoaşte nici un fel de oprelişti şi hotare.Ea găseşte pretutindeni prilej de iubire şi laudă de sine.Sfântul Ioan Scărarul a dezvăluit aceasta în chip deosebit în următoarele cuvinte:,,Aşa cum soarele străluceşte la fel pentru toţi ,tot astfel şi slava deşartă se laudă cu toate virtuţile,străduinţele.
       De exemplu:
  Sunt stăpânit de slavă deşartă când postesc,îngăduindu-mi încă o anumită mâncare,ca să nu fie cunoscut de ceilalţi postul meu,iarăşi mă stăpâneşte slava pentru chibzuinţa mea;îmbrăcându-mă în haine luxoase sunt biruit de deşertăciune,schimbându-le în haine nearătoase.Iarăşi sunt stăpânit de modestia mea.Încep să vorbesc,slava mă cuprinde;voiesc să tac,iarăşi slavei mă predau.Oriunde voi azvârli acest spin el tot cu vârful în sus va sta"
 Mare nenorocire este slava deşartă,căci în toate îşi poate afla hrana.Cu ce ne se laudă oare,un om?Cu bogăţia sa,cu frumuseţea,cu mintea,darurile,veşmintele,virtuţile,ba chiar şi cu patimile sale,totul poate sluji ca prilej de slavă deşartă.Îndeosebi femeile au slăbiciunea de a se bucura când sunt lăudate.
  Atât de adânci sunt rădăcinile slavei în inima omului încât,dacă acesta nu are nimic deosebit cu care să se laude,începe să se mândrească cu funda de la pălărie,chiar cu accesoriile hainelor sale.Priviţi-i pe cei mici!Şi în inimile lor curate începe ,încă de timpuriu ,să răsară floarea otrăvitoare a slavei.Fetiţele se laudă cu rochiile,brăţările şi păpuşile lor,iar dacă li se spune cumva că hăinuţele sau jucăriile lor nu sunt frumoase se simt rănite şi încep a pânge.
   O,câtă slavă desartă umple inima unui băieţel care a primit îngăduinţa de a purta puţin ceasul tatălui!El iese afară la prietenii lui de joacă şi începe să se laude în faţa lor.Nu îngăduie nimănui să atingă preţiosul obiect.Iar când uimirea şi invidia începe să se zugrăvească pe chipul celorlalţi,atunci slava şi bucuria micuţului trufaş nu mai are limite.Dacă slava deşartă răsărită în sufletul încă nevinovat al copilului nu este grabnic înăbuşită,va creşte curând şi va deveni boală primejdioasă pentru acel suflet.Slava deşartă nu face diferenţă de neam sau clasă socială.Aşa după cum o boală poate atinge pe oricine,tot astfel ea se poate cuibări în orice om.Oamenii însemnaşi(cu titluri)află în măreţie prilej de slavă deşartă.Dar şi simplii muncitori ştiu să afle în sine ceva cu care să se mărească.Blaise Pascal,exprimă acest fapt în următoarele cuvinte:,,Vanitatea este atât de adânc înrădăcinată în inima omului,încât şi ostaşul
şi slujitorul,şi bucătarul,hamalul,se laudă ,şi fiecare vrea să aibă admiratorii săi.Şi filosofii vor să îi aibă pe ai lor,şi aceia care scriu împotriva acestui lucru vor să câştige slavă,că au scris bine;şi aceia care citesc cele scrise vor să se mărească cu aceasta,că le-au citit;şi eu,care scriu acestea,poate am aceeaşi dorinţă,..."Aici,în ironia lui Pascal se poate distinge durerea sa în faţa situaţiei tragice în care se află sufletul omului căzut.Şi într-adevăr,slava deşartă este rezultat al căderii.Până la căderea în păcat ,primii oameni,în rai,nu cunoşteau nici mândria,nici slava deşartă.Câtă vreme omul a fost vrednic de fericire,nu a căutat slava,ci dădea slavă Creatorului său.De când a devenit vrednic de plâns,a început să înseteze să fie fericit şi lăudat de alţii.
   Întâlnim slava nu numai la cei din lume,ci şi la oamenii duhovniceşti.Iar dacă la mireni ea este primejdioasă ,la oamenii duhovniceşti este aducătoare de pierzanie.Pe lângă aceasta,interesant este şi faptul că slava poate sili pe om să se nevoiască ,să se trudească,să se roage,să postească şi să dea milostenie.Dar toate aceste nevoinţe sunt atât de nefolositoare celui stăpânit de slavă pe cât de nebunesc este a turna apă înt-un vas spart.Fariseii,despre care ne relatează Sfânta Evanghelie,nu săvârşeau ei oare,din dorinţa de slava toate faptele bune?.Şi în loc să primească răsplată de la Dumnezeu pentru nevoinţele lor,ei au auzit din gura lui Hristos:,,Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici!"
   Acela care se slăveşte pe sine,şi cea mai bună faptă de va sărârşi,nu are nici un folos din aceasta,de va căuta slavă omenească.Domnul nostru Iisus Hristos îi povăţuieşte pe ucenicii :
  ,,Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei;astfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri Deci, când faci milostenie,nu trâmbiţa ( povesti)înaintea ta,cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe,ca să fie slăviţi de oameni;adevărat grăiesc vouă;şi-au luat plata lor.Tu însă ,când faci milostenie,să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta,ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău,Care vede în ascuns,îţi va răsplăti ţie"(Matei 6,1-4)
  Mântuitorul sugerează aceeaşi păzire atentă de slavă deşartă şi în rugăciune.şi în post,precum şi îndeobşte în săvârşirea tuturor faptelor bune şi bineplăcute.Nu în zadar slava deşartă este asemuită de unii Sfinţi Părinţi cu o mică furnică târâtoare.Oricât de mică ar fi ea, poate distruge marile roade ale virtuţilor.,,Furnica",spune Sfântul Ioan Scărarul,asteaptă secerişul grâului,iar slava aşteaptă strângerea bogăţiilor "Prin bogăţii,trebuie să se  înţeleagă truda duhovnicească şi virtuţile dobândite.Furnica se bucură că va avea prilejul să fure un bob,iar slava se bucură că se va putea lăuda cu nevoinţele săvârşite.Dar prin puterea legilor duhovniceşti în clipa în care te lauzi cu binele pe care l-ai săvârşit l-ai şi pierdut.Pentru că,dacă vei căuta slava de la oameni,îţi primeşti deja răsplata aici şi te lipseşti de răsplata în ceruri.
 Sfântul Episcop Teofan Zăvorâtul numeşte slava deşartă cel mai vătămător şi linguşitor vrăjmaş.,,Aceasta îl face pe om să fie asemenea unui muncitor,care oricât ar câştiga,risipeşte imediat tot câştigul,fără să lase ceva şi pentru ziua de mâine.Acela care se slaveşte pe sine şi-a câştigat deja răsplata şi nu are ce să aştepte să-i fie dat în viitor.El este totdeauna gol,asemenea aceluia care risipeşte tot ce are.Gol se va înfăţişa şi în lumea de dincolo.
  Numai păcatele sale îl vor însoţi,iar faptele bune,care i-ar fi putut fi de folos pentru a birui păcatele,nu vor acea nici o valoare.Iată cât de ucigătoare este paguba pricinuită de slava deşartă"
  Nebunia slavei constă în faptul că te sileşte să te trudeşti în zadar răpindu-ţi răsplata pentru trudă.,,Nevoitorul stăpânit de slavă deşartă - DEŞARTĂ",spune plin de înţelepciune Sfântul Ioan Scărarul, ,,îşi pricinuieşte sieşi două rele:primul,că îşi istoveşte trupul,iar al doilea,că pe lângă aceasta nu primeşte nici o răsplată pentru truda sa"Omul stăpânit de slavă seamănă cu găina proastă.De cum a ouat un ou ea se laudă ,cotcodăcind,astfel încât să fie auzită.Dar în felul acesta nu-şi face  decât ei rău,căci de cum o aud oamenii îi şi iau oul.Tot astfel şi demonii răpesc de la omul stăpânit de slavă binele săvârşit.Creştinul iubitor de slavă este întotdeauna nechibzuit ,după înţelepciunea dumnezeiască.Din deşertăciune ,el se laudă înaintea tuturor cu bogăţiile pe care le-a adunat.Şi cel care îşi arată multora comorile,acela negreşit va fi jefuit de hoţi."

Despre mândrie îndeobşte

Să privim,mai întâi de toate mândria!  
Care dintre noi nu a întâlnit-o?
Care dintre noi nu s-a înţepat în  spinii ei ?
Cine nu a îndurat batjocora şi biciuirile ei ?
Cu toţii o cunoaştem din viaţa noastră ,căci o întâlnim adeseori.
O aflăm pretutindeni unde trăisc oameni.
Aleargă pe străzi se arată trufaşă şi îngâmfată prin pieţe ,
păşeşte plină de sine prin locirile publice.Tronează plină de importanţă în fotoliile moi ale instituţiilor.Intră chiar şi în biserică,manifestă o trufie fariseică.Pătrunde până şi în chiliile călugărilor.Ea răzbate din orice persoană de vază,
se iveşte aproape la fiecare fereastră .Este plină de sine,trufaşă ,sulemenită(machiată)şi fardată ,şi trece încrezătoare şi mulţumită de sine pentru a fi vazută de toţi.Firea ei nu îi îngăduie să se ascundă .Ea vrea să strălucească şi să uimească.Vrea să fie obiectul atenţiei şi al admiraţiei tuturor.Ea singură se arată pe sine şi,pentru a fi vazută de pretutindenea ,caută să stea la înălţime.Mândria caută să urce tot mai sus.Uneori chiar se avântă spre înălţimi ameţitoare.
  Când diavolul L-a ispitit pe Iisus Hristos a făcut-o pe înălţimea unui munte.Nu s-a coborât în adâncul suferinţelor şi umilinţelor,aşa cum Dumnezeu Tatăl a făcut mai târziu cu Mântuitorul ,ci L-a ridicat pe loc înalt ,făgăduindu-I lucruri mari: îmbelşugare,slavă omenească şi stăpânire asupra lumii întregi.Făcea multe făgăduinţe ,dar putea el,oare,să dea ceva ?Nu,pentru că el însuşi nu are nimic,decât numai răutate,mândria şi focul iadului.
  Aşa cum a făcut duhul cel viclean cu Iisus Hristos,ridicându-L pe muntele înalt al ispitelor,aşa face şi cu noi;ne ridică pe înălţimi,ne cumpără cu făgăduinţe mincinoase şi înşelătoare,ne prinde cu laude linguşitoare,ne trufeşte în ochii noştri,ne proroceşte belşug,bogăţii şi slavă ,ne aşează pe un loc înalt ,ce nu ne este propriu,unde ni se poate face uşor rău de înălţime şi de unde ne poate doborâ cu uşurinţă în prăpastia veşnicei pierzanii.Şi cu cât ne ridică mai sus pe scara mîndriei ,cu atât mai adânc ne va azvârlii de acolo,şi cu atât mai îngrozitoare va fi prăbuşirea.

Mândria şi Smerenia

   

 Mândria este mama viciilor, din pricina cãreia si diavolul s-a fãcut diavol, nefiind astfel mai înainte (Sf. Isaac Sirul).
¤ Toate pãcatele sunt urâte înaintea lui Dumnezeu, dar cel mai urâcios pãcat este mândria (Sf. Antonie cel Mare).
Mândria este iubirea de sine pânã la dispretuirea lui Dumnezeu, smerenia este iubirea lui Dumnezeu pânã la dispretuirea de sine (Fericitul Augustin).

 ¤ Este mai bunã înfrângerea cu smerenie, decât biruinta cu mândrie (Patericul).
¤ Dacã va începe sã te stãpâneascã mândria, adu-ti aminte cum din cauza ei pier toate roadele virtutii si ea va fugi de la tine (Avva Isaac Pustnicul).
¤ Mândria nu-i un semn al belsugului în virtute, cãci, precum multe fructe înclinã crengile pomului la pãmânt, tot asa prisosul virtutii creeazã un sentiment smerit (Sf. Nil Ascetul).
¤ Nu te ridica la înãltime, ca sã nu cazi în adâncime (Sf. Grigorie Teologul).
¤ Mândria este defãimare de Dumnezeu, iar trufia este defãimare de oameni (Sf. Teofilact).

 

  În Filocalie (vol. III, pag. 36) este scris:
– Omul care se ridică până la smerenie îşi împuţinează aprecierea de sine, în vreme ce acela care nu are smerenie şi-o înmulţeşte. Cel de-al doilea nu vrea să fie pus într-o categorie cu cei mărunţi, şi din acelaşi motiv e întristat că nu e inclus printre oamenii importanţi.
Smerenia este singura fortă care poate elibera orice suflet si orice popor, în toată creatia lui Dumnezeu.
  Hristos,de la Naştere până la Răstignire nu este nimic altceva decât o cutrenurătoare lecţie de smerenie.Prin smerenie,Hristos  l-a biruit pe diavol,în timp ce omul a fost biruit de către diavol prin egoismul lui.
  Aminteşte-ţi de smerenia Celui răstignit !
Domnul ne spune :,,Învăţaţi de la Mine ,că sunt blând şi smerit cu inima ,şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre!Pentru a afla pacea în conştiinţă ,trebuie să înăbuşim şi să smelgem fiara mâniei care are drept cuib egoismul.Pe măsura trufiei pe care o avem ,ne vor urma şi ispitele.Să nu fii pizmăreţ ,ci smerit!

Smerenia este cea mai credincioasa chezasie pentru un virtuos in fata caderii. Cel smerit nu cade niciodata.

Unde ar putea sa cada acela care se afla mai jos decat toti ? (Sf. Macarie cel Mare).

Adu-ti aminte de caderile celor puternici si smereste-te in virtutile tale (Sf. Efrem Sirul).

Daca vrei sa dobandesti adevarata smerenie, deprinde-te sa rabzi barbateste ocarile aduse de altii (Avva Serapion).

Desavarsita smerenie consta in faptul ca rabdam cu bucurie invinuirile mincinoase (Sf. Isaac Sirul).

Smerita cugetare o arata nu acela care se ticaloseste pe sine, ci acela care, fiind mustrat de altul, nu-si micsoreaza dragostea fata de el (Sf. Ioan Hrisostom).

Precum mortul nu mananca, asa si smeritul nu poate sa osandeasca pe alt om, chiar daca l-ar vedea inchinanduse la idoli (Avva Longhin).

Cine se smereste inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor poate pastra harul ce l-a primit (Sf. Antonie cel Mare).

Cel ce are smerenie ii amaraste pe demoni, iar cel ce n-are smerenie e batjocorit de ei (Avva Moise).

Smerenia libereaza mintea de fumul mandriei si de slava desarta (Sf. Maxim Marturisitorul).

Nu pentru osteneli, ci pentru simplitate si smerenie se arata Dumnezeu sufletului (Sf. Ioan Scararul).

Cu cat mai inalt vrei sa ridici edificiul virtutii, cu atat trebuie sa sapi mai adanc temelia smereniei (Fericitul Augustin).

Cei ce se smaresc pentru greselile lor pastreaza virtutile ce le au; ceilalti, trufindu-se cu binele ce-l afla in ei il pierd pentru trufia lor si se pierd pe sine (Sf. Grigorie Teologul).

 Ascet aspru si sever poate fi si diavolul, dar el nu poate fi smerit (Sf. Macarie cel Mare).

Micsoreaza-te in toate inaintea oamenilor si vei fi inaltat inaintea printilor veacului acestuia (Sf. Isaac Sirul).

Nici cel trufas la cugetare nu-si cunoaste caderile sale, nici cel smerit la cugetare, virtutile sale (Avva Ilie Ecdicul).

Nu orice om care petrece in liniste este smerit cugetator, dar orice smerit cugetator petrece in liniste (Sf. Isaac Sirul).

Hristos este al celor smeriti, nu al celor ce se inalta cu ingamfare peste turma Sa (Sf. Clement Romanul).

Dintre toate armele crestinului, una singura are putere sa treaca peste toate cursele vrajmasului si aceasta este smerenia (Sf. Antonie cel Mare).

 Pentru tine Dumnezeu S-a smerit pe Sine, iar tu nici pentru tine nu te smeresti, ci te inalti si te infumurezi (Sf. Macarie cel Mare).

 Dumnezeu intai smereste pe cei inalti; diavolul intai inalta, apoi smereste (Sf. Ioan Hrisostom).

Omul a fost creat de Dumnezeu !

Omul a fost creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa.
Din pricina păcatului neascultarii omul a pierdut asemănarea cu Dumnezeu şi a primit osânda morţii. Cel dintâi Adam a pierdut viaţa pentru neascultarea care i-a adus mândria,iar aceasta l-a coborât în bezna morţii.Mântuitorul nostru Iisus Hristos ,Cel de-al doilea Adam,prin ascultare S-a smerit pe Sine şi a adus astfel oamenilor care cred în El viaţa veşnică.Prin urmare,ascultarea este înainte-mergătoare a smereniei,iar neascultarea a mândriei.Cel mândru nu ascultă de nimeni şi nu se supune nimănui.El se consideră stăpân şi toţi trebuie să asculte de el.Omul mândru este asemenea lui Satana.Cel smerit însă este slujitorul tuturor.El ascultă pe toţi ,se consultă cu toţi ,se sfătuieşte şi se supune tuturor.Smeritul este asemenea lui Dumnezeu.Leacuri împotriva mândriei sunt necazurile,bolile ruina neaşteptată,moartea cuiva apropiat.Totuşi adevăratul leac împotriva mândriei rămâne spovedania sinceră ,curată şi completă.Părintele Serafim Alexiev numeşte sfânta taină a spovedaniei
 ,,leac uitat "Aceasta este taina învierii,taina luminării,taina vieţii..Deci:post,rugăciune şi sfânta spovedanie = smerenie.
 ,,  Fericiţi cei ce spală veşmintele lor ca să aibă stăpânire peste pomul vieţii şi prin porţi să intre în cetate !
Spălarea hainei de la botez se face prin Sfânta Spovedanie în duhul celor două porţi care sunt Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul,modelele vii de smerenie prin ascultare şi care stau de-a dreapta şi de-a stânga modelului suprem de smerenie prin ascultare- Domnul Mântuitor Iisus Hristos.
                                                                                           Pr.Costea Tănăsache.

Două sunt căile vieţii !

Adevărul şi minciuna,dreptatea şi nedreptatea,
frumosul şi urâtul,fidelitatea (credincioşia) şi înşelăciunea,
sunt doar atribute prin care putem deosebi anumite activităţi personale,proprii omului sau lumii înconjurătoare.
    Acestea nu sunt fiinţiale ,ci izvorăsc din altele ,care,cu adevărat,sunt astfel :smerenia şi mândria.
    Două sunt căile vieţii trecătoare,şi amândouă sunt hotărâtoare pentru veşnicie.Una este calea morţii şi a osândei veşnice,cealaltă a vieţii şi a fericirii veşnice.Acestea două căi sunt zugrăvite foarte explicit şi pe înţelesul tuturor de către arhimandrit Serafim Alexiev (bulgar)
  Una dintre aceste căi ,mândria ,este largă şi plăcută omului.
Urmând-o,acesta se lasă pradă ispitei ,urcă spre înălţimi ameţitoare,care pe nesimţite îl cufundă în bezna ceamai adâncă a iadului,
  Cealaltă cale ,a smereniei,este îngustă ,strâmtă şi anevoioasă.Pe ea omul merge cu ajutorul lui Dumnezeu,coboară prin multe necazuri şi  umilinţe mai prejos decât dobotoacele,şi fără a simţi urcă la înălţimile raiului. După cuvântul Sfinţilor ,mândria ,primul păcat al lumii,este  izvorul patimilor,cheia păcatului ,pricina căderii,tronul Satanei,care a pus stăpânire pe împărăţia întunericului .
  În opoziţie cu ea este cea dintâi virtute a omului,smerenia,pe care părintele o consideră a fi leacul împotriva mândriei,tronul Mântuitorului nostru Iisus Hristos .
   Mândria are trei trepte :slava desartă, trufia şi mândria împotriva lui Dumnezeu.
 Primele două trepte ale mândriei sunt pentru oameni,iar aceştia se pot izbăvi de ele prin diferite leacuri,a treia treaptă este specifică Satanei,diavolilor şi îngerilor răi.Oamenii care ating această treaptă cu foarte mare greutate se mai pot  întoarce de pe ea.Ei se fac următori lui Cain ( primului ucigaş din istorie)lui Iuda vânzătorul ,şi mai cu seamă lui Arie,tatăl ereticilor.
 Iar smerenia are tot trei trepte.Primele două trepte sunt accesibile tuturor oamenilor,pe când a treia o ating sfinţii.
  Cea dintâi ne recomandă supunerea faţă de mai marii noştri şi să nu ne înălţăm peste cei mai mici decât noi.
A doua treaptă ne cere supunere faţă de cei egali nouă şi să nu ne înălţăm peste cei mai mici decât noi.
Urcând pe a treia treaptă,ne supunem tuturor,chiar şi celor mai mici decât noi,ne socotim a fi nimic,ne socotim asemenea dobitoacelor şi nevrednici să ne aflăm printre oameni.
  Prin urmare ,prima treaptă este obligatorie,a doua ăndeajuns de greu de atins,pe când ultima ne pare imposibil de atins.Mântuitorul ne spune că ceea ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu .
  Adevărata smerenie  este ca sarea pentru faptele bune,care fără smerenie sunt lipsite de folos pentru cel care se osteneşte.Dar există şi o falsă smerenie,smerenia deşartă,care priveşte permanent în jurul ei pentru a vedea dacă a zărit-o cineva,dacă se vorbeşte despre ea,sau dacă este pizmuită.Toţi cei care lasă falsa smerenie să ajungă la apogeul ei,socotindu-se păcătoşi ,şi chiar mai păcătoşi decăt toţi ,cad uşor pradă deznădejdii,care este soră cu sinuciderea în care a căzut Iuda Iscarioteanul.
   Calităţile adevăratei smerenii sunt blândeţea.bunătatea,liniştea sufletească ,calmul.
  Smerenia nu se bucură de laudele oamenilor,nici nu se necăjeşte din pricina umilinţelor,pe care le îndură.
 Omul smerit nu se consideră păcătos,ci el trăieşte şi îşi recunoaşte păcătoşenia,nu în faţa oamenilor ,ci inaintea lui Dumnezeu prin duhovnic .

Altarul inimii

  Parinţii Bisericii au considerat întotdeauna inima
ca fiind adevaratul loc pentru rugaciune.
 Sebastian Brock scrie :Unul dintre aspectele inimii
este rolul ei liturgic,tainic:ea este altarul din adâncul
templului pe care-l constituie trupul(I Corinteni6,19 )
 şi pe acest altar ar trebui adusă în permanenţă jertfa
rugăciunii. Ideea rugăciunii ca jertfă era prezentă încă din Vechiul Testament(Ps 141,21 ),pe când
 în Biblia Siriană (Sir 39,5 )se specifică faptul
că anume în inimă ar trebui să aibă loc rugăciunea.
Din pasajele din Afraat şi Efrem aflăm iaraşi
 că locul unde ar trebui depuse jertfele rugăciunii este  inima,iar în Matei 6,6 scrie:

<< închizând uşa ,roagă pe Tatăl tău >> conform
exegezei găsim fragmentul şi la Origen şi Ambrozie.
 În Cartea Pasilor << altarul inimii>>se evidenţiază
şi mai proeminent: în această lucrare întâlnim
conceptul de Liturghie tridimensională,care ar trebui
să aibă loc simultan în biserica văzută de pe pământ,
în biserica inimii creştinului  şi în biserica cerească.
  Sfântul Nicodim Aghioritul numeşte inima adăpost.
,,Sfântul Issac numea inima <<casa înţelegerii >>.
  Precum animalele tulburate şi speriate fug în
vizuinile lor pentru a se proteja,la fel şi mintea omului
tulburat aleargă la inimă
şi strigă :<< Iisuse al meu ,mântuieşte-mă >> şi astfel este eliberat.

Sensul personal al relaţiei cu Dumnezeu

                                  Rugăciuni


 Vino,Lumina mea,şi luminează-mi
întunericul .
Vino,Viaţa mea,şi înviază-mă din moarte.
Vino,Doctorul meu,şi vindecă-mi rănile.
Vino,Flacără a dragostei dumnezeieşti,
şi mistuie spinii greşelilor mele,aprinzându-mi  inima cu flacăra iubirii Tale.
Vino,Dumnezeul meu ,aşază-te pe tronul inimii mele şi domneşte acolo.
Căci Tu singur eşti Dumnezeul şi Domnul meu.
   Sf. Dimitrie al Rostovului,sec.XVII

   Domnul şi Dumnezeul meu ,scoate-mă din ale mele şi fă-mă să-ţi aparţin cu totul numai Ţie.
Domnul şi Dumnezeul meu ,înlătură tot ceea ce  mă ţine departe de Tine.
Domnul şi Dumnezeul meu ,dă-mi  mie tot ce mă poate apropia de Tine.

,,Ascultă,suflete al meu: la noi vine Domnul;
Ne cercetează Dumnezeu;
Pentru mine S-a născut din Maria Fecioară
Şi S-a învelit în scutece
Cel ce acoperă cerul cu nori şi Se înveşmântează în straie de lumină.
Pentru mine a fost pus în staul smerit El,Care cerurile stăpâneşte şi pe pământ picioarele Îşi odihneşte.
Pentru mine S-a hrănit din laptele maicii Sale Cel ce hrăneşte toată fiinţa.
Pentru mine a fost ţinut în braţele Maicii Sale,El, Care S-a născut înconjurat de heruvimi şi Care,
în îmbrăţişarea Sa ,ţine toate făpturile.
Pentru mine a fost El tăiat împrejur după cum cerea legea,El,Care face Legea.
Pentru mine Nevăzutul S-a făcut văzut trăind printre oameni.
El,Care este Dumnezeul meu,S-a făcut asemenea mie,om,Cuvântul trup S-a făcut şi Domnul meu,
El ,Domnul Slavei,pentru mine chip de rob a luat,pe pământ atrăit ,pe pământ a umblat,Cel care este
Împăratul Cerurilor"
Sfântul Tihon ,rus din secolul al XVIII-lea
   Conform Sfântului Tihon ,orice creştin  are dreptul de a zice :Pentru mine Dumnezeu a creat lumea.Pentru mine a devenit om în Hristos.Pentru mine a pătimit pe cruce.Pentru mine S-a ridicat din morţi şi S-a înălţat
la ceruri.

,,Tu "

Trebuie subliniat faptul că în cadrul celor zece porunci un cuvânt foarte important este ,,Tu":
Tu să ...Tu să nu..." .
  Dumnezeu ne adresează  fiecare poruncă în parte  personal.El ne onorează pe fiecare dintre noi cu ,,Tu"
personal.Dumnezeu nu porunceşte unei mase de oameni.El Se aderează ţie şi nimănui altcuiva,
într-un mod vădit personal, ,,Tu ,Maria,Ioana,Nicolae,Gheorghe ,să nu ..."
  Trebuie să înţelegem că cele zece porunci sună foarte rece şi impersonal pentru oameni,deoarece nu auzim
acel ,,Tu "personal cu care Dumnezeu ni Se adresează .Noi nu-L cunoaştem pe nepreţuitul Domn din spatele
acestor porunci.To ce auzim noi este cuvântul sec al legii.
  Iată dece trebuie mai întâi să cunoaştem Persoana Domnului Iisus Hristos .
                                       Trebuie să ajungem să-L iubim.

Iubeşte !

 Ceea ce schimbă cu adevărat persoana ne este frecventarea şcolii
parohiale sau a lecţiilor suplimentare ,ci existenţa în viaţa fiecărei
persoane şi mai ales a copilului a cuiva care să-l iubească personal
şi necondiţionat , şi care să aibă el însuşi o legătură personală cu
Dumnezeu.
 În aceasta constă marea noastră încercare:să facem din credinţa
ortodoxă o credinţă personală mai întâi pentru noi şi apoi pentru tineri.
 Pe mulţi oamenii îi preocupă întotdeauna anumite probleme: ,,Cum
să ajut oamenii ?Cum să-i ajut pe tineri să vină la Hristos ?
 Cum să propovăduiesc ? În cele din urmă toate acestea nu duc la nimic.
  Dacă tu arzi de dragoste pentru Mântuitorul Iisus ,nu-ţi face griji,
o vor şti toţi.Ei vor spune ,, Vreau să mă apropii de acest om atât de plin
de Dumnezeu ! "
          Dacă vei crede cu adevărat credinţa ta va deveni molipsitoare.!

Despre durere

Omul este din fire neputincios ca să străbată viaţa fără durere şi suferinţă.
Aceste două strări îl însoţesc toată viaţa pe orice muritor.Cine n-a simţit durerea şi cine n-a plâns în viaţă ?
De când este punc ,din momentul în care se naşte,omul începe să respire cu plânsete aerul vieţii de aici.Şi cu plânsete şi lacrimi părăseşte prezenta viaţă !Aşa cum vedem în cazul morţilor,când sufletul omului urmează să iasă,o lacrimă mică i se scurge din ochi.Şi nu numai la oameni,despre care socotim că sunt maturi şi cu păcate,ci şi la prunci,şi la copiii de vârstă mică vei vedea lacrimi curgându-le din ochi.Durerea este un lucru rău ,dar în spatele acesteia,în spatele suferinţei ,al încercării,se ascunde binecuvântarea lui Dumnezeu,renaşterea ,replăsmuirea omului,a familiei.Aproape toţi oamenii datorează întoarcerea lor dureri.În spatele oricărei încercări se ascunde voia lui Dumnezeu şi,fireşte că în acel timp nu poate să vadă folosul,dar cu vremea îl va cunoaşte. Boala şi suferinţa sunt prin excelenţă madicamentul Proniei lui Dumnezeu,care îl aduce pe om lângă Creator ,şi-l face să sporească în virtute.Dumnezeu doreşte să pregătească sufletul,ca să nu se alipească de cele de aici,care sunt zadarnice şi trecătoare şi,prin suferinţă boli şi felurite încercări ,îl face să cugete şi să trăiască lucrurile veşnice,care alcătuiesc realitatea şi adevărul unic. Durerea alină inima şi o face capabilă să primească cuvintele lui Dumnezeu ,în timp ce înainte era învârtoşată şi nu le primea.De exemplu,un om în vâltoarea tinereţii se gândeşte :,,Eu sunt mare şi tare ,şi nimeni altul nu este ca mine !"Se uită la diplome,la slavă ,la sănătate ,la frumuseţe şi la toate celelalte.Când însă o boală îl ţine la pat,atunci începe să gândească diferit.
,,Deşertăciunea deşertăciunilor....toate sunt deşertăciuni !"
   Toate ispitele,bolile,încercările sunt lecţii duhovniceşti prin care Dumnezeu ne învaţă pentru viaţa veşnică.De ,,succesul" în aceste încercări,prin răbdare şi ascultare faţă de voia lui Dumnezeu,depinde ,,diploma" vieţii de veci.Încercările acestea au drept scop sporirea smereniei ,a auto-cunoaşterii şi a  auto-criticii.Încercările îl călăuzesc duhovniceşte pe om .Când sufletul trăieşte cu sentimentul veşniciei,atunci suferinţa lui este atenuată.Şi nu numai atenuată,ci,în principal,atunci el îşi cere iertare pentru multele lui păcate,cu sinceritate adâncă.
  Când ne împotrivim tăierii voii pe care ne-o solicită Dumnezeu prin încercare,încetinim lucrarea voii lui Dumnezeu.Când medicul face operaţie şi bolnavul din pricina durerii,reacţionează şi rupe bandajele ,îşi scoate firele,îl loveşte pe doctor şi îl înjură ,ce va spune acela?El n-a vrut să-i facă intervenţia spre a-i face rău,ci ca să-l vindece!Lipsa de minte a bolnavului îi poate aduce moartea.
  La fel facem şi noi când reacţionăm la încercările lui pe care ni le dă Dumnezeu spre folosul nostru .Să acceptăm durerea,suferinţa şi încercarea ,ca medicamente venite de la Dumnezeu !Să-I mulţumim,să ne exprimăm recunoştinta ,admiţând că Părintele nostru ceresc este Atotînţelep şi Atotbun ,şi nu face greşeli.
  Nu există om care să nu primească continuu suferinţe,strâmtorări ,chinuri,venite de la sine însuşi,de la aproapele lui,de la diavol.Când unul,când altul,îl ispitesc ,şi omul se găseşte continuu sub stăpânirea durerii şi a suferinţei.
   Dacă Iisus Hristos ,Începătorul mântuirii noastre,a trecut prin acest cuptor,care se numeşte suferinţă,care se cheamă ispită,primejdie şi atâtea altele,cu atât mai mult omul pătimaş,bolnav sufleteşte,este cu neputinţă să nu rabde suferinţele care-i vin,mai ales că pornesc din iconomia lui Dumnezeu pentru vindecarea rănilor pe care le avem înlăuntrul nostru.

Dumnezeu:persoană sau lucru?

Când unii oameni folosesc cuvântul Dumnezeu,ei se referă la ceva ca un ,, principiu al creaţiei " (Whitehead) sau ,,Puterea vieţii "(Bergson)sau,, Valoarea Supremă',

ca şi cum Dumnezeu nu ar fi personal,ci impersonal.Ei evită ideea ca Dumnezeu este Cineva şi se referă la El ca la ceva. 
Când Scriptura vorbeşte despre Dumnezeu ,
ea face referiri personale.
Când spunem că Dumnezeu este personal
  nu vrem să se înţeleagă prin aceasta că El este o ,,persoană" ca noi,cu braţe ,picioare,mâini etc.
 Vrem să spunem că El este mult  mai mare decât ne-am putea imagina ,este cel putin Unul cu Care putem stabili o relaţie personală. De vreme ce nu putem comunica cu pietrele,ci doar cu persoanele ,zicem că Dumnezeu este personal.
Cu aproximativ 1900 de ani 
înainte de Hristos,Dumnezeu S-a revelat unui om,Avraam
Dumnezeu i-a vorbit şi Avraam a răspuns ca şi cum ar fi răspuns oricărui alt om.
Christos Yannaras scrie:,,Cunoasterea lui Dumnezeu aşa cum reiese ea din întâlnirea personală a lui Avraam cu Dumnezeu nu are nimic comun cu dovezile logice.A fost doar
experienţa unei alte relaţii ,şi ca orice relaţie reală s-a bazat numai pe credinţa sau încredere,
existente între cei ce se află într-o relaţie reciprocă....
    Avraam avea atâta credinţă în Dumnezeu,încât era gata să-şi jertfească şi copilul pe care i-l
dăruise Sara la bătrâneţe..Dumnezeu nu este nici concept abstract,nici putere impersonală.
   Când iudeii vorbesc despre Dumnezeu,ei Îl numesc,,Dumnezeul părinţilor noştri".El este
Dumnezeul lui Avraam,al lui Isaac,al lui Iacov" o persoană reală pe Care strămoşii lor au 
cunoscut-o şi cu Care ei au făcut legăminte,şi atunci El este Dumnezeul oamenilor,persoanelor.
 Oricine se alătură legământului făcut de Avraam,care în noul legământ ,noul Israel,este împlinit
în botez,oricine este botezat în Biserică este chemat să continue viaţa lui Avraam,viaţa credinţei şi încrederii desăvârşite în Dumnezeu.
  Într-un fel ,Avraam este veşnic.Noi suntem Avraam,Isaac şi Iacov,poporul lui Dumnezeu
care-L cunoaşte personal pe Dumnezeu ,care-L iubeşte,Îl urmează şi are încredere în El
  Dacă Dumnezeu este ,,Dumnezeul lui Iacov "şi i-a fost cel mai mare aliat,atunci şi tu şi
eu mai avem putinţa nădejdii.pentru că este si Dumnezeul meu.

Garbovirea lumii

                                -Fericirea nu se construieste pe nefericirea altora!

         Sfantul Dimitrie al Rostovului ne spune ca multi sunt oamenii garboviti sufleteste, cu duh de neputinta

Aceasta e de fapt starea de impietrire a inimii,e starea in care

omul traieste in pacat si este nepasator,cand de multe ori nici nu constientizeaza ca ceea ce face el este rau.

    E omul beat din mijlocul nostru ,beat de mandrie,care,

desi face zile negre celor din jur,este foarte multumit de el insusi. Sunt cei care vin la spovedanie si ,,nu au pacate",

ori noi stim ca sfintii sunt in ceruri,iar pe pamant,cat traim,

ne luptam cu neputintele noastre.

,,N-am furat,n-am desfranat,n-am dat la nimeni in cap" sunt lozincile cu care multi se infatiseaza in fata duhovnicului.

     Bine,dar la ce relatie ai ajuns tu cu Dumnezeu?

Cat de mult te-ai apropiat de Dansul?

Cat din timpul nostru din fiecare zi il daruim lui Dumnezeu?

Noi trebaluim toata ziua cu fel de fel de ocupatii,uitand de Dumnezeu si suntem multumiti de noi.

  Lumea intreaga zace in neputinte,necazuri,in intunericul

necunoasterii Sfintei Evanghelii si noi suntem multumiti in nepasarea noastra.

        O privire rece,o neantelegere a celui de langa noi,si am ucis Dragostea , care este Dumnezeu .

      O viata inactiva,in Dumnezeu ,o lenevie de zi cu zi,si ne-am

ucis Viata care este Dumnezeu.

    O contrazicere nebuna cu cel de langa noi,si am ucis

Pacea ,care este Dumnezeu.

      Zvarlim un ban celui care nu are si apoi uitam de el,o

nepasare fata de durerea altora,si am ucis Mila,care este Dumnezeu.

    Ne iutim,spunem cuvinte pentru care apoi ne pare rau,si am ucis Blandetea, care este Dumnezeu.

Asteptam si cerem de la cei din jurul nostru sa fie asa cum am vrea, de parca noi am fi un prototip al sfinteniei, si nu ne caim

  deloc ,noi care,de fapt toata ziua ucidem pe Dumnezeu.

   Si aceasta este o impietrire mai subtila.

Iar cei care fac pacate grosolane:desfranare,betie ,fumatul,rautatea, violenta,hula,zgarcenia,mandria,

lenevia pentru care nu-i mustra constiinta,ba chiar se mandresc cu rautatile lor, sunt bolovani fara de viata cu obrazul gros

pe care nu-i mai sensibilizeaza nimic.

   Cand Hristos a fost rastignit pe cruce cerul s-a intunecat,pamantul s-a cutremurat mortii au inviat,

piatra muntelui Golgota s-a despicat,dar evreii au ramas tot

impietriti.

 Ei erau cei care se aratau ca tin legea,cum spunem si noi,care nu furau nu desfranau,nu dadeau la nimeni in cap,

dar iata cat de mare era rautatea lor rastignind pe Cel Bun,

cum facem si noi in fiecare zi si totusi suntem multumiti

de noi.

   Este aceasta o moarte a vietii duhovnicesti.

          Viata fara Dumnezeu este moarte.

Tot asa cum doctorii incearca sa readuca la viata pe cei aflati in moarte clinica prin fel de fel de socuri,

tot asa si Dumnezeu,prin socuri,necazuri si boli incearca

sa readuca la viata pe cei care traiesc in lumea aceasta fara Dumnezeu,care duc o viata molesita ucigand Harul,

acel Foc al ravnei pentru Dumnezeu.

                              Invidia

Invidia este atunci cand ne intristam de bucuria altora sau ne bucuram de necazul altora.

Ea se naste din dorinta de a stapani.Ingerul luminat,nevrand sa se inchine Ziditorului si void ca el sa fie stapan,

s-a prefacut in diavol.

Din zavistie ,el a dat sfat raul primilor oameni pentru a-i scoate din rai.

Tot asa,pana astazi, el insufla in mintea oamenilor ganduri

de necredinta fata de Dumnezeu,pentru a-i scoate din bucuria

impreuna-vietuirii cu Dumnezeu.

Invidia este acea rautate care nu poate suporta binele;

iadul s-a amarat primindu-Te pe Tine jos,nu avea cum iadul

sa-L tina pe Dumnezeu,rautatea nu tine binele,
moartea sa tina viata,mandria sa tina smerenia,

ura sa tina dragostea;de aceea ,
cand uram in loc sa iubim,cand ne mandrim in loc sa ne smerim, avem acea rautate in noi,

acel iad care nu poate sa suporte binele.

    Invidia este mama uciderii.Cain a ucis pe Abel pizmuindu-l pentru ca Dumnezeu a primit darurile lui,

noi ucidem pe oameni vorbindu-i de rau,le ucidem

cinstea le stricam viata.-Fatarnicie acesta este cuvantul 

   Fatarnicie este atunci cand tu te arati ca vrei binele,dar de fapt esti plin de toata rautatea.

Vai si noua,celor care mergem la biserica,ducem pomelnice,aprindem lumanari, dar suntem plini de toata

rautatea,pentru ca Credinta-este cultivarea binelui;

in zadarnic indeplinim formalitatile daca nu curatam raul din launtru nostru.

   Vai voua ca curatiti partea din afara a blidului,iar inauntru este plin de rapier si de lacomie,

 semanati cu mormintele varuite,care pe dinafara arata frumoase,

iar inlauntru sunt pline de toata necuratia(Matei 23,27)

                 Ce lege ne-a dat Hristos?

Iata,lege noua va dau voua:sa va iubiti unii pe altii.

Oare pana cand vom ramane in intelesurile invechite ale rautatii?

 Se spune ca era un pustnic care,neavand chilie,umbla prin pustie pentru a-si cauta un loc.

Intalnindu-se cu un alt batran care avea doua chilii,acesta a daruit pustnicului una.

  Dupa un timp ,la pustnic a inceput sa vina multa lume,pentru ca avea o viata imbunatatita.

Atunci batranul a inceput sa se umple de invidie,spunand:

iata,de cat timp locuiesc aici si dupa atatea osteneli nu vine nimeni la mine,iar pustnicul acesta de abia a venit

si cata lume curge la dansul.Si a zis ucenicului

sau:du-te si spune-i sa plece din chilie ca-mi trebuie.

Ucenicul ,intelegand ca aceasta este din pizma celui rau,

s-a dus la pustnic si i-a spus :m-a trimis parintele meu

sa va intreb cum va simtiti.

 Pustnicul a raspuns:du-te si spune parintelui tau

ca ma cam doare stomacul,sa se roage pentru mine.

S-a intors ucenicul la batran si i-a spus:a spus pustnicul

ca-si cauta alta chilie si pleaca.

A zis batranul :du-te si spune-i ca daca nu pleaca

ma duc eu cu toiagul si-l scot afara.

S-a dus ucenicul la pustnic si i-a zis :parintele meu,ingrijorat de starea sanatatii sfintiei voastre ,

m-a trimis sa vad ce mai faceti.Pustnicul raspunde:

spune-i ca cu rugaciunile sfintiei sale,imi este mai bine.

S-a intors ucenicul si a zis batranului:pana duminica pleaca.

Duminica pustnicul n-a plecat,atunci batranul

manios a luat toiagul si s-a dus la pustnic.Ucenicul a spus insa:parinte da-mi voie sa ma duc eu intai ca sa vad

nu cumva sa fie cineva acolo si sa se sminteasca.

Batranul a dat voie ucenicului,iar acesta s-a dus la pustnic si i-a zis:parintele

meu vine la sfintia voastra sa va mangaie,auzind pustnicul si-a spus in mintea lui mai,cata purtare de grija are acest batran

pentru mine;mi-a dat chilia lui,a trimis de atatea ori sa ma cerceteze si iata,in loc sa ma duc eu la el,

tot el se osteneste si bate atata cale pana la mine.

Atunci a iesit pustnicul inainte si s-a inchinat

batranului pana la pamant.

Batranul vazand aceasta s-a umilit si nu a mai pomenit

nimic rau .... a spus ca a venit sa-l cerceteze.

Iata ce inseamna sa schimbi veninul in miere.

Si astfel ucenicul a facut ascultare pentru ca a slujit la toti cu dragoste.

Tot fatarnicie este atunci cand invatam pe altii lucruri pe care noi nu le-am trait pe care le cunoastem numai din auzite,

sau din ceea ce ni se pare.

De aceea,teologi nu sunt cei ce studiaza credinta

,ci cei ce traiesc credinta.E usor sa punem sarcini

in spatele altora,iar noi sa nu ne atingem cu degetul de ele.

Fatarnic este acel om care distruge cu buna stiinta viata persoanei care-l iubeste spunand apoi,, a fost frumos te iubesc”  si apoi pleaca, lasand  persoana respectiva condamnata la o viata traita in durere si singuratate ,mintind mereu atat pe el cat si pe cei din jurul lui ,scuzandu-si purtarea 
prin cuvintele :eu nu sunt inteles,eu nu sunt  si nu am fost iubit,
 traindu-si viata in piese de  teatru regizate  de el insusi

   Fatarnicii sunt acei nori fara de apa,care,desi au infatisare de nori,sunt goi si niciodata nu cade ploaie de la ei.

Nici o izbanda nu ar putea avea raul daca nu s-ar

fatarnici in chipul binelui,dar sub masca binelui,raul castiga teren in lume pana ce faradelegea se va inscauna

peste tot pamantul,si atunci va veni judecata.

Fatarnici sunt cei care traiesc fara de Dumnezeu si vorbesc toata ziua despre o viata mai buna ; cum poti vorbi despre bine

cand tu nu cunosti pe Cel fara de Care nu se poate face nici un bine?

        Fara de Mine nu puteti face nimic  asa a  spus Hristos

Cum poti vorbi toata ziua despre adevar,fara sa cunosti pe Cel Care este Calea, Adevarul si Viata?

Cum poti vorbi toata ziua despre pace,fara sa cunosti pe Cel Care a impacat cerul si pamantul?

  Fatarnic este si acel Apus care este apus si la propriu si la figurat.Acolo a apus credinta,transformandu-se intr-o gandire

omeneasca,ce a uitat acel cuvant al unui apostol pe care

trebuie sa-l urmeze ,si anume,,Cel dintai pacatos sunt eu"

si urmeaza unei gandiri lucifere care spune:Si eu sunt  dumnezeu ,singurul care nu poate sa greseasca"

    Fatarnica este stiinta oamenilor fara de Dumnezeu,care nu poate fi altceva decat ceea ce a zis Scriptura

ca este,adica nebunie",ceea ce e grav este faptul ca

stiinta fara de Dumnezeu slabanogeste oamenii si mai ales sufletele lor.

 Fatarnic este tot ceea ce este fara Dumnezeu in lumea asta,si tot ceea ce-si spune ,,adevar" si ,,bun",fiind de fapt departe

de invataturile evanghelice si ale Sfintilor Parinti

Credinta in yoga,yoga crestina, Budha,reincarnare

,destin,talisman, practici oculte,

si un sirag intreg de inselatorii.Intuneric  este acolo unde nu-i lumina, pana la venirea lui Hristos ,

cand nimic ascuns nu va mai fi si toate se vor da pe fata. 

  

      

Dumnezeu este Persoană

Mai întâi de toate trebuie să înţelegem că Dumnezeu este Persoană.Sfântul Duh ,de exemplu ,nu este
numai un ,, suflu divin",aşa cum L-a descris cineva.Nu este impersonal.Sfântul Duh este o persoană cu Care putem stabili o relaţie  eu-tu.
  Cuvântul ,,persoană " aplicat Treimii înseamnă Cineva cu Care putem vorbi,de la Care putem cere ceva,pe Care putem să-L iubim,pe Care-L putem lăuda şi cu Care putem să stabilim o relaţie neîncetată ,personală.