Între două filosofii

   Sub jugul timpului şi al spaţiului,omul trage după sine universul.
             Încotro ?
    Unde îl va conduce,pe ce stânci năpraznice,pe ce înălţimi glaciale,dincolo de timp şi spatiu ?
     Toţi oamenii,toate neamurile,toate popoarele,toate generaţiile sunt în acelaşi fel înhămate la acest jug îndoit.
  Îl trag după sine din greu,zi şi noapte,împinşi de o putere căreia nu i se pot împotrivi, si picioarele li se

împleticesc ,cad şi se strivesc.
                                               Pentru ce ? 
Cine-i înjugă,pentru ca apoi să nu-i mai elibereze din jug niciodată ?
                               O,timpule !                                                     
 Spuneţi-mi ,care este taina timpului ? Timpul :amară povară.
                              Şi spaţiul ?.....Întristatul frate geamăn al timpului.
  Nu există nimic mai trist şi mai tragic decât neamul omenesc,aflat sub jugul greu al timpului şi al spaţiului.
                          Aşadar ,în captivitatea absurdului,fără nici un scop !
A exista şi a trăi într-o astfel de lume nu este un privilegiu.
                                                  Oare nu este aşa ?
     De îndată ce vii din nefiinţă la fiinţă,te gaseşti imediat sub jugul amar al timpului şi al spaţiului.
                                       Ce mod de găzduire neobişnuit! 
   Şi dacă ai fost trimis în lume cu o anumită sensibilitate,foarte repede vei simţi că o tristeţe uriaşă apasă toate fiinţele,o maladie nemiloasă roade pe dinăuntru toate cele create. 
   Şi inima ta se transformă,
dintr- odată,într-un râu de lacrimi . Atunci înţelegi că fiecare făptură are ochii fără încetare înlăcrimaţi   de pe urma unei tristeţi amare.                                                                                                 

 
   Iar lacrimile tuturor făpturilor îndurerate se adună în inima omului copeşindu-i întreaga fiinţă.Încearcă,să-ţi ţii inima în frâu,şi încercarea ta se va preface într-un strigăt de disperare,voinţa ta se va apleca neputincioasă în faţa asaltului tristeţii întregii lumi,care irupe din toată fiinţa ta.
   Lumea aceasta.....Ce este lumea asta cu toate suferinţele,tristeţile,tragediile şi durerile ei ?
Un muribund fără speranţă ,care stă să-şi dea sufletul într-o agonie făro de sfârşit şi care nu moare niciodată.
                                Ce ne mai rămâne ? Scrâşnirea dinţilor şi revolta.
   Dar împotruva cui ? Conştiinţa umană este asemenea unui mărunt licurici într-o noapte întunecată :peste tot ,de jur împrejur,întuneric dens şi nepătruns.Dar culmea grozăviei constă în aceea că până şi cel mai mare întuneric este mult mai mic în comparaţie cu acela care urmează să vină.
      Acesta este omul,asta este lumea,atunci când nu le simt în Hristos,când nu le văd prin Hristos.
    Împreună cu El ,toate se schimbă.Şi eu,şi lumea de lângă mine.După întâlnirea cu El,un curent cu totul nou îl străbate pe om,ceva ce până atunci nu se putea simţi,cevade neimaginat,de necunoscut.
  Din iubire pentru El, simţirea propriului meu sine şi simţirea lumii se metamorfozează într-un minunat mesaj( -,vestea cea bună, " )plin de bucurie, care nu are sfârşit nici în timp ,nici în eternitate.
  Şi atunci în toate abisurile omului răsună delicat glasul dulce şi îmbietor care îi întăreşte pe toţi cei osteniţi şi îi îndreaptă pe cei căzuţi,acel glas care-i mântuieşte pe toţi cei zdrobiţi şi vindecă toată rana,care te mângâie în orice întristare şi te uşurează de poveri şi îndulceşte orice amărăciune,glasul Celui care Singur este iubitor de oamenii :
 




 ,, Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine ,că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.Căci jigul Meu e bun şi povara Mea este uşoară " (Mt.11,28-30)
 

  Amin !Text:Sf.Iustin Popovici