Psihosomatic-orientare în medicină care explică maladiile fizice, tulburările morbide ca răsunet somatic al unor disfuncții sau a unor cauze extreme stresante,ori denaturate ,pervertite
Îmbrăţişarea sau mângâierea-manifestări prin care toate creaturile vii caută îndeobşte căldură,încurajare şi care în special la copii,se identifică cu însăşi viaţa.
Mult înainte ca atracţia erotică să apară la copiii ,ei învaţă că simţămintele difuze care îi îndeamnă la o cunoaştere reciprocă a celuilalt sunt rele.Gradul de disconfort pe care îl poate da o astfel de prejudecată poate varia de la perplexitate pentru unii,ruşine pentru alţii,şi vinovăţie pentru restul.Copiii preiau de la maturi ideea că trupul uman este spurcat , goliciunea trebuie evitată cu orice preţ,iar dacă ar fi pus în situaţia s-o priveşti este taxat cu un rău imens,iar cu mult mai primejdios este să îmbrăţişezi sau să fi îmbrăţişat de cineva ori să ţi de mană o persoană.
Lecţia aceasta este învăţată de timpuriu şi se înrădăcinează adânc cu strigătul ,,nu atinge" care se aude fără încetare.
,, Să fii atins este rău ,să îl atingi pe celălalt copil nu este permis "-o asemenea interdicţie înţeleasă greşit şi aplicată condamnă definitiv posibilitatea unei legături de dragoste autentică,şi se sfârşeşte în imposibilitatea de a se mai atinge în sentimente.Interdicţiile pot să fie difere în funcţie de vârsta copiilor şi de principiile familiei,dar mesajul este clar ,copiii nu trebuie să se atingă unul pe altul.Acolo unde s-a adâncit sentimentul că atingerea,îmbrăţişarea este ceva păcătos,opreliştile părinteşti se întipăresc atât de adânc în sufletul copilului,încânt nu vor mai putea fi şterse niciodată.Din păcate, părinţii sunt de cele mai multe ori un exemplu negativ pentru felul în care poate fi evitată îmbrăţişarea,plecând chiar de la relaţia lor de zi de zi.
Nu-şi ating unul altuia nici măcar mâna,ca să nu mai vorbim de faptul că rar ajung să se mai simtă în largul lor când îşi îmbrăţişează proprii copii,aceasta în ciuda faptului că copiii tânjesc în continuare după astfel de manifestări ce ţin de tandreţe.Părinţii de genul acesta ajung să nu-şi mai permită o exprimare spontană a sentimintelor prin mijlocirea trupului,cum ar fi îmbrăţişarea sau mângâierea,manifestări prin care toate fiinţele vii caută căldură şi încurajare şi care în special la copii,se identifică cu însăşi viaţa.
Există studii demne de crezare care susţin că de îmbrăţişare depinde dacă copilul nou-născut va trăi sau va muri.S-a constatat că indicele de mortalitate este foarte mare în maternităţile unde hrana ,îngrijirea pruncilor sunt în general foarte bune,dar lipsesc gesturile de afecţiune,precum mângâierea şi îmbrăţişarea.
Concluzia este că stimularea prin atingere are un caracter VITAL pentru dezvoltarea nou-născutului şi că privarea copilului pune în pericol însăşi dezvoltarea lui sănătoasă.Nimeni nu a calculat consecinţele limitării prin atingere la copilul de vârstă preşcolară,dar se vede uşor că,prin aceasta,are loc o anumită pervertire deloc neglijabilă a unor tendinţe curate,dorinţa lui de a îmbrăţişa pe alt copil asociindu-se din păcate cu sentimente de ruşine şi vinovăţie.Între timp va afla că nu trebuie să-i atingă pe ceilalţi şi,cu toate că nu înţelege raţiunea acestui fapt,pierde putinţa de a mai îmbrăţişa spontan sau de a ţine de mână un prieten când se plimbă cu el, toate aceste gesturi prin care prietenii îşi arată unul faţă de celălalt sentimente de tandreţe încep să fie percepute ca lucruri ruşinoase.
Se poate spune că nevinovăţia deja a dispărut...
Pe măsură ce copiii cresc,elenul de a îmbrăţişa se preface într-o tendinţă către ironie şi încăierare,spre dispute şi ciocniri,batăi,care vor da adolescenţilor,măcar acum,ocazia de a avea o anumită atingere trupească.În aceste momente tinerii simt că au scăpat de sub influenţa părinţilor,dar se înşeală amarnic,deoarece modul lor de comportament esenţial a fost deja fixat de convingerile care le-au dominat întreaga copilărie.
Îmbrăţişarea,ca mod spontan de exprimare a tandreţei şi a prieteniei (camaraderiei),limitată în mod dramatic la vremea copilăriei,devine doar provocare sexuală,şi astfel când există între doi îndrăgostiţi o relaţie trupească,îmbrăţişarea ca mijloc de comunicare non-verbală ajunge să fie pervertită dacă nu chiar desfiinţată cu totul,deoarece conform principiilor învăţate din familie şi societate,îmbrăţişatul constituie doar o etapă premergătoare,inevitabilă,care deschide calea actului ce va sfârşi în pat,ceea ce desigur este neadevărat.Iar în momentul în care încep să doarmă împreună,unele perechi ţin să adopte filosofia promovată de acele manuale de ,,specialitate" care tratează ,,cum s-o faci" în care se acordă mult spaţiu ,,tehnicii " îmbrăţişării.
În aceste cazuri dragostea este condusă într-o zonă impersonală,în care partenerii se regăsesc reduşi doar
la funcţia unor organe,îndepărtându-se tot mai mult de sentimente şi dragostea devine ceva ce poate fi folosit sau mânuit cu dibăcie,şi nu o realitate ce trebuie şi poate fi trăită cu o mare intensitate sufletească .
Până la urmă ,ei vor înţelege că totul ţine de îndemânare,precum învăţarea unei meseri sau sport de performanţă,pentru a fi ,,profesionist " în cele ale dragostei este necesar ca cineva să ştie doar cum să-şi mişte mâna şi unde să-şi pună gura sau limba. Trist...
Unirea se limitează astfel la întâlnirea unor organe sau părţi anatomice luate separat,,amputate "de restul trupului unde inima si sufletul nu-şi mai găsesc locul.Astfel ,în numele eliberării sexuale,oamenii nu mai sunt chemaţi să înveţe cum să îmbrăţişeze un alt om,ci cum să exploateze mai bine trupul celuilalt.
Părerea că,, tehnica "şi că ,,practica" face desăvârşită experienţa erotică nu este nouă.Înainte cu mulţi ani,ideea aceasta îşi găsea expresia în cuvintele romancierului francez Honore de Balzac,care susţinea că atunci când o femeie se dăruieşte trupeşte unui bărbat este ca şi cum s-ar pune o vioară în mâinile unei gorile.
Prin această observaţie Balzac intenţiona desigur să facă un compliment femeii;dar de fapt descria femeia ca pe un instrument ce poate fi folosit,evident,spre plăcerea celuilalt.Însă Balzac deplângea şi neputinţa gorilei de a face muzică de bună calitate,chiar şi atunci când dispune de un instrument atât de sensibil precum este femeia.
Această asociere a femeii cu un,, instrument sexual" stăruie atât în mintea bărbatului cât şi în mintea femeilor contemporane.O confirmare foarte semnificativă vine chiar din partea femeilor,în special a celor care luptă pentru egalitatea sexelor.Multe dintre aceste femei se fac ecoul desăvârşit al lui Balzac,insistând că în timpul relaţiei trupeşti bărbaţii sunt ca nişte gorile care nu ştiu să ,,exploateze" mai bine femeia,având pretenţia ca gorilele s-o facă într-un mod cât mai satisfăcător.Acest lucru condamnă definitiv stabilirea unei legături de dragoste autentică.Preocuparea obsesivă cu tehnicile de folosire a celuilalt transformă persoanele în obiecte,şi astfel îmbrăţişarea devine o ştiinţă a excitării spre satisfacerea voluptăţii,în loc să fie împartaşirea
unor sentmente,dragostea se transformă mai degrabă într-un schimb de servicii care deteriorează legătura reală a celor îndrăgostiţi.
Se ajunge la situaţia în care niciunul nu mai preţuieşte unicitatea celuilalt ,iar în cazul de ceartă sau despărţire tot ce are de făcut un iubit,este să caute pe cineva care va fi în stare să execute mai satisfăcător mişcările specifice unei relaţi trupeşti.
Când însă îndrăgostiţii se preţuiesc unul pe altul ca persoane urmărind realizarea unei legături trainice,adevărate bazată pe dragoste,este necesar să evite greşeala fatală de a crede că îmbrăţişatul este doar un mijloc pentru atingerea unui scop specific relaţiei sexuale.
De fapt îmbrăţişarea este un mod fundamental de comunicare,este glasul tăcut care evită cursele cuvintelor,atunci când este chemat să dea expresia anumitor dispoziţii cu un caracter deosebit.
Cuprinderea în braţe a celuilalt întinde o punte separaţiei naturale,pe care nici un om nu poate s-o evite,şi care dă sentimentul unei puternice legături între doi oameni.Atunci când întind mâna unul către altul în mod spontan e o comunicare gestuală,iar cei doi îndrăgostiţi se ating îm aceeaşi măsură în care reuşesc s-o facă şi prin cuvinte,confirmându-şi astfel încrederea pe care o au faţă de celălalt printr-o permanentă reînnoire a dăruirii reciproce ce se regăseşte în gesturi.
Având în vedere că este parte a unui dialog interior,care nici nu începe şi nici nu se poate sfârşi în pat,actul îmbrăţişării celuilalt îi ajută să se simtă mai siguri unul pe altul.
Când înt-o legătură de dragoste nu există aceasta siguranţă interioară şi exterioară,atunci îndrăgostiţii se pot atinge trupeşte ,dar nu se ating în sentimente. Pentru doi parteneri în dragoste această situaţie este foarte dureroasă,dacă nu chiar tragică...Greu se poate închipui ceva mai bine ticluit,în sens negativ,care să-i umple de disperare şi mânie ,de singurătate în doi,de ruşine şi deznădejde ,pe cei care,în tăcere şi obscuritate,trebuie să se atingă şi să fie atinşi de un partener indiferent sentimental,ştiind că gesturile de tandreţe ale aceluia sunt numai şi numai pentru satisfacţia trupescă.În aceste condiţii îmbrăţişarea nu exprimă nici căldură şi nici apropiere.Este un gest plat care aşteaptă ceva în schimb şi care conduce doar la ceea ce are pretenţia să obţină,adică oferirea unui serviciu.
Este crucial pentru noi să înţelegem că îmbrăţişarea , ţinerea de mână,ca şi vederea,gustul,auzul,reprezintă pentru făptura umană nevoi şi activităţi organice indispensabile.Îmbrăţişarea unui semen satisface adânca noastră nevoie pentru o prezenţă şi mai substanţială a celuilalt în viaţa noastră,care conduce la o comunicare deplină cu celălalt.
Când cineva se apropie de partenerul său sufleteşte,sentimental şi duhovniceşte,este firesc să simtă nevoia de a-l atinge şi trupeşte.Orice tip de comunicare umană are în mod normal un caracter psihosomatic,presupunând o dimensiune trupescă,tot aşa cum există una sufletescă şi duhovnicească.
Numai o concepţie deformată,dualistă ,în esenţa ei,despre firea umană identifică îmbrăţişarea oamenilor cu lucrarea de procreere, legând-o neapărat de activitatea sexuală.Acest lucru este dezgustător să se confunde cu orice prilej îmbrăţişarea cu actul de împreunare.Această identificare nu este specifică firii umane,ci este impusă de o anumită înţelegere anormală ,dominantă,în zilele noastre,deseori fiind cea ma importantă cauză a imoralităţii în dragoste,deşi pare să urmărească exact contrariul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.