Ţinerea de mână

Viaţa noastră este alcătuită din mari evenimente,fericite şi nefericite,prevăzute şi neprevăzute,şi în mai mare măsură,din parcursul relativ mai calm dintre ele.În trăirea ei ,un farmec inegalabil şi binefăcător îl au gesturile simple,care pentru cei neimplicaţi direct în ele trec cel mai adesea neobservate.Un zâmbet,un cuvânt,un semn,o privire...
  Fiecare dintre noi le-a probat frumuseţea şi folosul,s-a bucurat de ele în clipe de poticnire.

  În gestică,rolul cel mai important,cel mai dinamic,cel mai lucrător îl au mâinile,dependent sau chiar independent de cuvânt.Prin mână coboară ,,vizibil " binecuvântările lui Dumnezeu,prin mână se transmite ,,vizibil " harul sfinţilor,prin mâini urcă la Dumnezeu invocările şi slăvirea noastră.
 Dar,din toată această antropologie posibilă a mâinii,doresc să mă opresc acum numai la ţinerea de mână.
Este un gest de comunicare de maximă duioşie ce ne însoţeşte pe parcursul întregii vieţi.

Întâia comunicare cu noul născut începe cu întinsul unui deget,pe care el îl apucă cu multă implicare.Îi dai la început un deget,apoi îi dai întreaga mână,şi ţinerea asta de mână rămâne o permanenţă pe parcursul primei copilării ,cel puţin.Ţinerea copiilor de mână este un gest aproape obligatoriu,întru protejarea lor.Ţinuţi de mână,ei se simt în siguranţă.Dar,în mod paradoxal,parcă şi mai protejat se simte cel care ţine de mână un copil (părinte,bunic etc).
            Ce fericire neprihănită mâna unui copil în mâna ta !

  Cu adevărat un dar al lui Dumnezeu,Care îţi devine,în felul acesta,parcă mai prezent.Ţinerea de mână a iubitei este un gest suprem.Cât foc sacru se transmite,câtă mărturisire! Şi cu câtă puritate,cu câtă simplitate!
Ce salt extraordinar în paradis mersul de mână al iubiţilor!În continuare,la nuntă,când sunt miri,li se pun mâinile una într-alta,în momentul în care preotul rosteste,în cadrul unei rugăciuni de binecuvântare,către Dumnezeu,invocarea,,Uneşte-i pe dânşii într-un gând;încununează-i într-un trup;dăruieşte-le lor roadă pântecelui,dobândire de prunci buni".Este o ţinere unică,pentru că,acum ,mâinile sunt de acelaşi fel,mâna dreaptă a mirelui ţine mâna dreaptă a miresei!Se petrece în faţa mesei altarului scoasă pentru acest eveniment în mijlocul bisericii,masă încărcată cu bunătăţi sfinte sau sfinţite;sfânta evanghelie,sfânta cruce,luminile plutind în sfeşnice,vinul din ,,paharul mântuirii",prăjiturile făcute din materii cu mare încărcătură iconică(grâu,apă,lapte,miere).Mai multe ţineri de mână dau înlănţuirea horei,cerc sfânt care închide întru deschidere comunicarea unei comunităţi,în ziua nunţii,la ,,Isaie,dănţuieşte"când Însuşi Dumnezeu este prins acolo,ca odinioară în Gana Galileii.

                  Vezi uneori şi bătrâni ţinându-se de mână..
.Ne aducem aminte de poezia aceea,atât de delicată,a lui Minulescu, Acuarelă: ,,În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână/Un bătrân şi o bătrână-/Două jucării stricate-/Merg ţinându-se de mână....".Poate că unora li se par puţin caraghioşi,dar câtă înduioşare mărturiseşte această veche legătură de iubire,astăzi încă arzând domol şi păstrător,cuprinde în el gestul lor,cu gust de amurg al unei zile frumoase.....căci cât o zi li se pare acum a fi fost viaşa lor....

O comunicare întru încurajare cu un bolnav şi,mai mult încă, cu un muribund se face în mare masură prin intermediul ţinerii mâinii lui între ale tale.
    Trup şi suflet fiind alcătuirea noastră, numai cuvântul nu este de ajuns.
Unde mai pui că uneori el nici nu mai razbate până la acela.Se pare că limbajul mâinilor este mai potrivit în astfel de situaţii limită.Există în acest sens mărturia mitropolitului Antonie al Surojului..La patul unui bolnav:

,,Să ştiţi să rămâneţi în tăcere.Să înceteze vorbăria,lăsând locul unei tăceri profunde,atente,pline de o caldă purtare de grijă.Nu e deloc uşor să înveţi să păstrezi tăcerea.Luaţi loc,luaţi mâna bolnavului şi spuneţi liniştit
:<< Îmi pare bine că sunt cu tine...>>Apoi păstraţi un moment de tăcere.Să fm prezenţi fără a vântura o mulţime de cuvinte nesemnificative sau de emoţii superficiale.Fie ca vizita voastră să-i aducă bolnavului bucurie şi convingerea că şi pe voi vă bucură prezenta lui"
 La căpătâiul unui muritor :
                   ,,Voi rămâne lângă tine. La început vom discuta,tu îmi vei vorbi despre satul tău,despre familia ta,Apoi tu vei începe să te simţi slăbit şi nu vei mai fi în stare să vorbeşti,dar vei putea să mă priveşti.Îţi voi lua apoi mâna.La început vei ţine ochii deschişi şi mă vei vedea,apoi îi vei închide şi nu mă vei mai putea vedea,nu vei mai avea puterea să-i deschizi,dar îmi vei simţi mâna în mâna ta sau 
mâna ta în a mea. Încetul cu încetul te vei îndepărta.Îmi voi da seama de asta şi, la intervale repetate de timp,îţi voi strânge mâna ca să simţi că nu am plecat şi că sunt mereu aici.La un moment dat nu vei mai răspunde la strângerea mâinii mele pentru că nu vei mai fi aici.Mâna ta mă va slăbi şi voi şti atunci că ai plecat.Iar tu vei şti că până în ultima clipă nu ai fost singur..."

  Mi-a vorbit despre binefacerile acestui gest direct,aproape singurul la sfârşit,Andreeea B,directoare a hospice-ului ,,Sfânta Irina",care are de-a face ,zi de zi ,numai cu bolnavi în stadiul terminal:
,,Tu mărturiseşti prin fapta ta,prin gestul pe care îl faci la patul bolnavului.....Prin exemplu tău personal.Felul în care eu mă duc şi îl ţin de mână...Sunt situaţii în care chiar nu e nevoie să spui nimic.Orice cuvânt e de prisos.O strângere de mână ,un zâmbet pot ....şi chiar cântăresc mai mult "
  Câteodată ,ţii mai îndelung mâna celuilalt între ale tale,spre a-ţi arăta mai apăsat compasiunea şi încurajarea sau spre a-ţi mărturisi dragul şi simpatia.

  Ţinerea de mână este mai greu de folosit ca gest simplu amical...deoarece presupune un anumit tip de mare intimitate,o tandreţe,care nu se potriveşte oricând şi oricum.
   Dintre gesturile fizice ,ţinerea de mână este cel mai decent gest de iubire,reprezintă atingerea cea mai curată,protectoare,pentru că păstrează o anumită depărtare care apropie şi mai tare.Într-o
 astfel de situaţie eşti mai ferit de păcate,inclusiv de cele cu gândul.
Când unul din cei doi este mai puternic,fie şi numai aparent.ţinerea de mână înseamnă purtare (de mână),înseamnă şi ducere (de mână)
 Totdeauna este însoţire de bunăvoie,împreună pornire la drum în aceeaşi direcţie .Mai mult chiar,în cazul iubiţilor,împreună alergare liberă şi bucuroasă.
   Ţinerea de mână arată o anumită dăruire de sine,sufletească îndeosebi.Cei doi devin prin mâinile lor vase comunicante.Este iubirea care se comunică între două fiinţe.Deşi pare fragilă,este o legătură extrem de puternică,în momentul exprimării ei.Nimeni nu poate interveni între cei doi,fără numai Dumnezeu cu harul Său,ca să adauge...
  Oricum ţinerea de mână înseamnă şi susţinere,sus-ţinere,ţinere de inimi sus, cum suntem chemaţi şi îndemnaţi la Sfânta Liturghie,înainte ca Hristos să pogoare minunat în Sfânta Euharistie.

      Dar,iată şi gestul suprem al luării de mână!
În scena iconografică ortodoxă a Învierii,
Adam şi Eva sunt traşi de mână din iad de Hristos.
El le dă o mână de ajutor,o mână salvatoare=mântuitoare
  Noi suntem chemaţi ca, în prelungirea gestului Său,destinat fiecăruia dintre noi pentru a ne scoate din iadul ne-păsării noastre,săîncercăm,pe cât posibil,să întindem o mână de ajutor celor cu care ne este dat să ne întâlnim şi să ne însoţim pe parcursul acestei vieţi complicate.
 Să ne ţinem de mână într-o curată şi înflăcărată iubire,prindere de curaj....întărită în nădejde!