Sfântul Pantelimon – “doctorul fãrã arginti”

            Sfântul Pantelimon

PATRONUL SPIRITUAL AL MEDICILOR Sfântul Pantelimon este unul dintre cei mai cunoscuti si iubiti sfinti ai Bisericii lui Hristos. Pomenit în data de 27 iulie, acest sfânt este adesea numit “doctor fãrã de arginti”, arãtându-se prin aceasta cum cã el n-a umblat dupã averi si s-a multumit cu ceea ce putea avea din rosturile lui si nu cerea de la nimeni sã-i plãteascã pentru binefacerile fãcute. Sfântul Pantelimon este considerat ocrotitorul medicilor si tãmãduitor al bolnavilor, el este un model de doctor, slujitor si crestin urmãtor lui Hristos.

Sfântul Mare Mucenic si Tãmãduitor Pantelimon a trãit în vremea împãratului Maximian Galeriu si era originar din cetatea Nicomidiei. El a vãzut lumina zilei în anul 284, dintr-un tatã pãgân, senator la curtea împãratului, si o mamã crestinã. Primul sãu nume a fost “Pantoleon”, adicã “cel în toate puternic ca un leu”. Mama lui Pantoleon, Evula, îl iubea pe Hristos în tainã, numindu-se crestinã. A terminat cu succes Scoala de Medicinã la Nicomidia. Dumnezeu va apãrea în inima tânãrului doctor, fãcându-l sã-si doreascã cu ardoare Botezul în Hristos. Schimbarea cea mai mare din viata lui Pantelimon a avut loc în momentul întâlnirii acestuia cu bãtrânul crestin Ermolae, care a arãtat celui dintâi cum doar Hristos binevoieste a vindeca, prin sau mai presus de oameni. 

  Într-o zi, pe când se întorcea de la Eufrosin, Pantoleon gãsi pe drum un copil mort, muscat de o nãpârcã. Vrând sã probeze adevãrul cuvintelor lui Ermolae, el chemã în ajutor numele lui Hristos si îndatã copilul se ridicã, iar nãpârca muri. Aceasta a dus la botezarea tânãrului Pantoleon. 

  Va primi numele de Pantelimon care înseamna “cel cu totul milostiv”. Dupã primirea Sfântului Botez, Pantelimon face mai multe vindecãri, boli incurabile si neputinte nespuse pierind în fata iubirii si credintei sale. Marele Pantelimon face minuni atât prin harul primit, cât si prin tratamentele pe care le da celor bolnavi. Drept urmare a milosteniei sale, el si-a împãrtit toatã averea sãracilor, iar celor pe care îi vindeca de boli si neputinte, nu le cerea nimic drept platã. De aici i se trage si numele “doctor fãrã de arginti”. Din cauzã cã era cãutat de multi bolnavi, ceilalti medici din Nicomidia deveniserã invidiosi pe el si, fiindcã îngrijise un crestin tocmai chinuit din ordinul împãratului, ei profitarã de ocazie pentru a-l denunta pe Pantoleon la împãrat. Pentru credinta si dragostea tânãrului Pantelimon fatã de Hristos, împãratul Maximian porunceste ca acesta sã fie supus unor chinuri groaznice, dupã care decide sã-i fie tãiat capul.

                  Tot astăzi :Predica vindecării a doi orbi şi un mut :

Plecând Iisus de acolo, doi orbi se ţineau după El strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David. După ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie. Iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela. Şi plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau zicând: Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor. (Matei 9, 27-35)

                       Text :Sfântul Nicolae Velimirovici 

Un lac fără apă mai poate fi numit lac? Nu;  e mai degrabă un crater uscat. Un om fără Dumnezeu mai poate fi numit om? Nu; e mai degrabă un mormânt. După cum apa e tot ce-i mai de seamă dintr-un lac, tot așa Dumnezeu în om.

 Dacă sufletul omului ar fi cu totul deschis către Dumnezeu (și acest lucru presupune închiderea către lume), omul acela s-ar întoarce la încântarea primordială a vederii lui Dumnezeu.  Credința înseamnă, mai înainte de toate, amintirea acelei pierdute primordiale vederi a lui Dumnezeu, amintire rămasă întipărită în conștiință.
După întunecimea Gadarei, a viețuirii păgâne, unde Domnul nu a întâlnit nici un strop de credință la oameni – nici măcar după marea minune a vindecării celor doi îndrăciți – urmează, una după alta, câteva împrejurări când Hristos găsește mare credință la câte cineva. Hristos putea, cu un singur cuvânt al Său, să vindece într-o clipă toți bolnavii de pe pământ, spune înțeleptul Gură-de-Aur. Dar pentru ce? Ar fi însemnat să-i pună pe oameni pe aceeași treaptă cu necuvântătoarele, care sunt lipsite și de libera voință, și de libera alegere, și de scopuri mai înalte. Ar fi coborât oamenii, să zicem, la scara lunii și a stelelor, care sunt legate prin legi să strălucească; și la scara stâncilor, care sunt legiuite să stea și să cadă la poruncă; și a apelor din râuri, care curg după cum li s-a rânduit. Dar omul are înțelegere, el trebuie să facă de bunăvoie ceea ce creaturile necuvântătoare fac în virtutea legii puse lor: să fie credincioși lui Dumnezeu și să împlinească poruncile Lui. „Dumnezeu poruncește și sunt legată să-L ascult”, spune întreaga fire. „Dumnezeu poruncește și am datoria morală să-L ascult”, spune omul. Omul are alegerea; nu între două bunuri, ci între bine și rău. Daca alege binele, va fi prieten lui  Dumnezeu și fiu in împărăția cea veșnică, și va fi deasupra firii. Dacă alege răul, va fi retezat de la Dumnezeu și va fi mult mai jos decât necuvântătoarele.
„Trecând Iisus de acolo, doi orbi se țineau după El și strigau și ziceau: Miluiește-ne pe noi Fiule al lui David”. „Fiul lui David”, Fiul Omului, fiind totodată și Fiul lui Dumnezeu, îi miluiește și îi tămăduiește. Nici n-au plecat bine orbii, acum văzând și nemaiavând trebuință de călăuză, că au și adus la Domnul un pătimitor mut și îndrăcit. Mut si îndrăcit! Nici minte având să izvodească cuvinte, nici grai să le poată rosti. Domnul nu i-a cerut acestuia credință, pentru că ce credință poate sa aibă un nebun? Sau cum să poată un mut să-și mărturisească credința? Dar Hristos a văzut credința celor care-l aduseseră pe mut la Dânsul.
Cu toate acestea, vă dați seama ce faptă uriașă: sa scoți diavolul dintr-un om, să-i descui graiul și să-l faci să vorbească deslușit! E mai mult decât un război despre care se scriu cărți. Un război poate purta oricine, dar numai Dumnezeu poate izgoni diavolul și poate da grai buzelor mute.
Ni se spune ca Domnul a scos întâi demonul și abia după aceea omul a vorbit. Acest lucru ne arată de aseme­nea ca Domnul merge întotdeauna de la suprafață în adânc, până la rădăcina răului. În om se încuibase duhul rău și duhul rău îi legase graiul. Trebuia scos întâi duhul și legăturile cu care fusese ferecat omul aveau să cadă de la sine. Domnul, așadar, scoate întâi duhul rău din om, apoi îi dă puterea înțelegerii și a vorbirii. La ce bun să fi dezlegat graiul omului cu demonul încă sălășluind în el? Să-i deschidă graiul ca sa poată diavolul dintr-însul huli împotriva lui Dumnezeu și a semenilor? Pentru ce sa scapi omul de un rău mai mic decât răul căruia îl lași pradă mai departe? Nu l-ar fi legat demonul din nou, amuțindu-l iar?
Unii se minunează; iar alții rad. Unii se bucură de bine, alții se pornesc împotriva binelui. Poporul dă slavă lui Dumnezeu, căpeteniile pomenesc pe diavol. Cei neînvățați îl numesc pe Hristos „Fiu al lui David”, iar cărturarii mândri de învățătura lor zic că-i trimisul lui Beelzebub, starostele demonilor.
Fariseii nici ei n-au tăgăduit minunea Hristos – și nu s-ar fi dat în lături s-o tăgăduiască daca ar fi avut cum, daca ar fi putut s-o ascundă sau să tocmească martori mincinoși, ca la Înviere – numai ca totul se făcuse în văzul lumii, înaintea a mulțime de norod. Ei, așadar, din nou o spunem, n-au tăgăduit minunea, ci au răstălmăcit-o după inima lor: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni”. I-o mai aruncaseră pe aceasta Domnului în câteva împrejurări, iar El le răspunsese fără înconjur. „Daca satana s-a sculat împotriva sa însuși… nu poate să dăinuiască”, le-a spus Domnul. Într-adevăr, cu greu și-ar putea închipui cineva, oricâtă minte ar avea – multă sau puțină – o interpretare mai ridicola, mai lipsită de noimă a faptelor lui Hristos decât cea pe care o găsesc capetele întunecate ale mai-marilor din Israel. Să scoți pe diavol cu ajutorul satanei! E totuna cu a zice: să ucizi pe tatăl copiilor cu ajutorul tatălui! Sau sa distrugi armata unui comandant cu ajutorul comandantului! Doamne Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui Viu, miluiește-ne pe noi! Fie ca sa învățăm a slăvi numele Tău în noi înșine, în neamul nostru și în lumea toată a celor vii și a celor morți deopotrivă; numele Tău si numele Preasfântului Tău Tata Cel fără de început, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururi și în vecii vecilor. Amin!
Sfântul Nicolae Velim
Înainte de a-ţi trimite crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoşi, a examinat-o cu raţiunea Sa dumnezeiască, a verificat-o cu dreptatea Sa neajunsă, a încălzit-o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o în mâinile Sale pline de afecţiune, ca nu cumva să fie mai grea decât poţi duce.
Şi după ce a măsurat curajul tău, a binecuvântat-o şi ţi-a pus-o pe umeri. Deci o poţi duce.


Pilda zilei
Niciodată să nu faci judecată pripită 
Pe vremea când o îngheţată costa mult mai puţin decât astăzi, un copil de vreo 10 ani intră într-o cofetărie şi se aşeză la o masă. Fata care servea îi puse un pahar cu apă în faţă. “Cât costă o îngheţată de ciocolată cu migdale pe deasupra?”, o întrebă copilul. “Cincizeci de cenţi”, îi răspunse fata. Copilul scoase din adâncul buzunarului un pumn de monede, şi le examină atent. “Şi... cât costă doar îngheţata de ciocolată?”, întrebă el din nou, ruşinat parcă.
Alţi clienţi tocmai aşteptau să se elibereze o masă, aşa că fata deveni oarecum agitată. “Treizeci şi cinci de cenţi”, îi răspunse, cu glas tăios, copilului. Acesta îşi numără încă o dată monedele. “Atunci vreau doar îngheţata de ciocolată, fără migdale deasupra”, spuse el, hotărât. Fata îi aduse îngheţata împreună cu nota de plată, i le puse pe masă şi plecă.
Copilul termină îngheţata, plăti la casă şi ieşi din cofetărie. Când fata veni să cureţe masa, i se puse un nod în gât, şi ochii i se împăienjeniră. Acolo, lângă farfurioara goală şi paharul cu apă se aflau, frumos aranjate, monede în valoare de cincisprezece cenţi...
Bacşişul ei. (deci copilul ar fi avut bani pentru înghețata cu migdale pe deasupra, dar n-ar fi avut să-i lase și ei ceva și nici nu s-a supărat că nu l-a servit cu mai multă politețe).
 

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel

 
 De  Sfantul Nicolae Velimirovici (“Proloagele de la Ohrida”)

Învăţaţi şi neînvăţaţi, dar aceiaşi în duhul,
Puternici ca îngerii în a Domnului iubire,
Petru cel simplu şi Pavel cel mult învăţat,
Erau amândoi luminaţi de al Duhului har.
Ei două lumânări aprinse au fost,
Candele nestinse,
Înalte şi preafrumoase, ca stelele strălucind.
Ele pământul au străbătut cu a lor lumină,
 De la oameni nimic cerând şi pe veci îmbogăţindu-i.

Ei mai săraci erau decât cei mai săraci,

Dar au îndestulat lumea;

Ei robi şi întemniţaţi au fost, dar lumea au biruit.
Cu învăţătura lui Hristos ei au îmbogăţit lumea,
Şi cu arme noi pe ea desăvârşit o au biruit.
Ei o au biruit cu smerenia şi dumnezeiasca pace,
Cu fericita blândeţe, cu rugăciunea, postirea
Şi cu milostivirea cea de necuprins.
Când a vieţii lor zbuciumată zi
S-a plecat spre zbuciumata seară,
Sângerosul Nero năpraznic capăt i-a pus.
Dar când Nero, al lumii dement conducător
Poruncit-a a Apostolilor moarte,
Lumea nu mai era a lui, ci a lor.
Iar ei prin moarte au dobândit împărăţia.

     Sfânta Liturghie de astăzi se zideşte pe numele corifeilor Apostolilor.Este vorba de cei doi oameni care au lucrat în istorie lucrarea creştină numită apostolat :Petru şi Pavel .

  Dacă aţi luat aminte la ,, Apostol " şi la  ,, Evanghelie ", cele două lecturi se referă la ei. . 
   ,, Apostol " nu este altceva decât o autobiografie apostolică pe care şi-o face sfântul Pavel . 
   ,, Evanghelie " este o minimă definiţie pe care şi-o dau unul altuia ,Petru şi Hristos -omul şi Dumnezeu .
    Petru Îi dă definiţia Mântuitorului ,spunând :
 ,, Tu eşti Hristosul ,Fiul lui Dumnezeu " , iar Mântuitorul îi spune  : tu eşti Petru , adică omul credinţei . Prin tine , prin credinţa ta , se va întemeia biserica universală  ". 

 Să revenim la ,, Apostolul " citit astăzi , unde Pavel îşi face apologia lui de om al Bisericii , de ziditor împreună cu Hristos .
Lui i se contestase în Corint ( de către anumiţi iubitori de sfadă şi de scindare a comunităţii creştine de acolo ) calitatea de Apostol al lui Hristos , întrucât nu trăise alături de Acesta . El face această biografie .

 „Voiesc ca voi să ştiţi, fraţilor, că cele petrecute cu mine s-au întors mai degrabă spre sporirea Evangheliei, în aşa fel că lanţurile mele, pentru Hristos, au ajuns cunoscute în tot pretoriul şi tuturor celorlalţi; şi cei mai mulţi dintre fraţii întru Domnul, îmbărbătaţi prin lanţurile mele, au mai multă îndrăzneală să propovăduiască fără teamă cuvântul lui Dumnezeu. Unii, e drept, vestesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă, alţii însă din bunăvoinţă. Unii o fac din iubire, ştiind că stau aici pentru apărarea Evangheliei; ceilalţi, însă, - din zavistie - vestesc pe Hristos, nu cu gânduri curate, ci socotind să-mi sporească necazul în lanţurile mele. 
                                                          Dar ce este? 
Nimic altceva decât că, în tot chipul, fie din făţărie, fie în adevăr, Hristos se propovăduieşte şi întru aceasta mă bucur. Şi mereu mă voi bucura. Căci ştiu că aceasta îmi va fi mie spre mântuire, prin rugăciunile voastre şi cu ajutorul Duhului lui Iisus Hristos  (Filipeni 1, 12-19)“

• Greutăţile slujbei.

• ⁷ Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi.
• 2Cor 5.1; 1Cor 2.3; 2Cor 12.9;
• ⁸ Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtorare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi;
• 2Cor 7.5;
• ⁹ prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi.
• Ps 37.24;
• ¹⁰ Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru.
• 1Cor 15.31; 2Cor 1.5-9; Gal 6.17; Filip 3.10; Rom 8.17; 2Tim 2.11-12; 1Pet 4.13;
• ¹¹ Căci noi, cei vii, totdeauna suntem daţi la moarte din pricina lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru muritor.
• Ps 44.22; Rom 8.36; 1Cor 15.31-49;
• ¹² Astfel că, în noi lucrează moartea, iar în voi viaţa.
• 2Cor 13.9;
• ¹³ Însă, fiindcă avem acelaşi duh de credinţă, potrivit cu ceea ce este scris: „Am crezut, de aceea am vorbit!”, şi noi credem, şi de aceea vorbim.
• Rom 1.12; 2Pet 1.1; Ps 116.10;
• ¹⁴ Şi ştim că Cel ce a înviat pe Domnul Isus ne va învia şi pe noi împreună cu Isus şi ne va face să ne înfăţişăm împreună cu voi.
• Rom 8.11; 1Cor 6.14;
• ¹⁵ Căci toate aceste lucruri se petrec în folosul vostru, pentru ca harul mare, căpătat prin mulţi, să facă să sporească mulţumirile spre slava lui Dumnezeu.
• 1Cor 3.21; 2Cor 1.6; Col 1.24; 2Tim 2.10; 2Cor 1.11; 2Cor 8.19; 2Cor 9.11-12;
• 
  

     Dacă citim cu atenţie , toată biografia lui ,ne dăm seama într-adevăr că, în primul rând ,creştinismul este mare prin întemeietorul lui -Iisus Hristos , Dumnezeu şi om ,Fiul lui Dumnezeu , Cuvântul care a întemeiat cu putere multă totul : şi cerul şi pământul; şi Biserica şi pe noi şi viaţa noastră .Când citim biografia Apostolului Pavel înţelegem că această măreţie această lume ,minunată ,puternică, numită creştinătate ,nu se opreşte nici chiar aici. În Iisus Hristos am fi putut spune că este cuprins totul şi că nu este nimic de adăugat. La acest tot ,la acest infinit ,se mai poate adăuga încă unul numit Saul şi apoi Pavel .Se poate adăuga la infinit la infinit şi rezultă ceea ce avem noi astăzi . 
   
     Mai trist este dacă ne punem întrebarea ,ce este cu noi , posesorii acestei bogăţii la nesfârşit :Iisus -Dumnezeu ,Apostolii,sfinţii  mucenici , ierarhii , mărturisitorii uriaşi ai pustiei , preoţi ca liturghisitori uriaşi ? Este vorba şi de noi cei de astăzi ,cei de acum ,cei care ne aflăm la terminalul unor milenii de lucrare de care amintim astăzi puţin . Suntem atât de mici ,atât de puţini , atât de speriaţi de puţinătatea noastră ,atât de nehotărâţi în lucrarea noastră ....Stăm să ne întrebăm sincer : mai avem vreo legătură noi cu oamenii aceştia de la care noi venim şi din care noi ne-am născut , pe linia Biserici , care se naşte pururi din mâinile lor , din timpul lor ,al lui Hristos ? Ne mai poate recunoaşte astăzi cineva ,cu terţ ochi , în dialogul pe care l-au purtat generaţiile între ele ? Aşa se poartă astăzi dialogul între Hristos şi Petru , între cer şi pământ . Dialogul a continuat . Acesta este creştinismul : dialogul generaţiilor harul lui dumnezeu care circulă ,suflă ,înviorează şi dă viaţă .
   Vă rog să vă întrebaţi foarte sincer şi foarte personal în ce măsură ne aflăm fiecare în parte şi toţi laolaltă în unul din aceste puncte ale marelui dialog creator, viu . Dacă nu ne găsim acolo, dacă suntem în cu totul altă dimensiune , loc ,spaţiul , concepţie ,să ne întristăm de două ori . O dată pentru Biserică . Nu există o Biserică în afara noastră. Tu eşti Biserica , noi suntem Biserica . Noi suntem parte de dialog , de răspuns la interpelările divinităţii. 

 Aşa cum Petru a existat la puterea lui, la frumuseţea lui, la spontaneitatea lui în punctul de răspuns la întrebarea lui Dumnezeu ,, cine zic oamenii că sunt Eu ?" 
  Petru răspunde :Tu , Cel văzut de toţi că eşti doar fiu de om , eu Îţi spun: eşti Fiul lui Dumnezeu   .Aici Biserica se împlineşte cu amândouă laturile ei . Petru este cel care reuşeşte să facă un tot din cele două mari lumi : lumea dumnezeiască şi cea omenească Ele se întâlnesc perfect : Dumnezeu şi omul în mărturisirea lui Petru .Este puţin lucru acesta ?
  Care din noi putem să răspundem cu puterea lui Petru ,cu cunoaşterea lui , cu bucuria şi cu sinceritatea lui , cu toate frumuseţile pe care le avea ? Se ştie prea bine că Pavel a avut atâta putere în el , încât a reuşit să lege acest dialog dintre divinitate şi omenitate . Acest om a colindat întreaga lume cunoscută atunci , a legat-o într-un curmei ţesut de el , cu această sfoară a legat lumea întreagă şi I-a dat-o lui Dumnezeu . Ba , s-a dus personal cu ea , cu tot universul pe care l-a luat în spinare (viu fiind ) şi s-a dus cu el până la al treilea cer şi l-a prezentat lui Dumnezeu . 
  Ei , de două mii de ani , astăzi , definesc întregul univers existenţial divino-uman cu cea mai scurtă definiţie posibilă : cu două nume - Petru şi Pavel .
   Iată ce prăznuim ,iată ce purtăm astăzi în înţelegerea noastră , în privirea noastră , în pofta noastră de a fi , astăzi suntem împreună : Petru şi Pavel . 
    Motivaţia este una singură :iubirea nebună pentru Dumnezeu care ne-a iubit cu aceeaşi iubire nebună .  Şi El a sărit din cer pe pământ tot de dragul nostru . Alt dialog nu există , capabil să ne poarte prin infinituri , prin veşnicii , de la om la Dumnezeu , de la Dumnezeu la om şi împreună pururi în bucurie nesfărşită .Amin !
  
                                               Text : Pr . Prof . Ion Buga 

Mărgăritare duhovniceşti

                                                                           

                                                                                                

                                                                   Fericitului Augustin

 

"A spune cuiva "te iubesc" înseamnă de fapt ,tu nu vei muri niciodată"."

,,Dacă păstrezi tăcerea, să fie din iubire; dacă strigi să fie din iubire; dacă îndrepţi, îndreaptă din iubire; dacă ierţi, iartă din iubire. Rădăcina interioară să fie cea a iubirii, din această rădăcina nu poate ieşi decât bine.”

                                                                              

                                                                                        "Iubeste si fă ce vrei!". 

   

                                                                          

                                                                                             

        

Despre post -partea I

                                                                       Text : Părintele Arsenie Papacioc

      Mai întâi de toate vreau să vă spun că postul înseamnă foarte mult (*) şi este deosebit de important pentru toată lumea (@) .

 {- (*) ,, De lucrezi cele ale unei virtuţi mari şi nu simţi gustul răsplătirii ei , să nu te miri.Căci până nu se smereşte omul,nu ia plata lucrării sale. Iar răsplata nu se dă lucrării (ascetice) , ci smereniei .Cel ce o nesocoteşte pe a doua a pierdut pe cea dintâi . Cel ce a luat-o înainte şi a luat răsplata bunătăţilor ,întrece pe cel ce are lucrarea virtuţii . Virtutea este maica întristării ; şi din întristare se naşte smerenia;şi smereniei i se dă harul . Deci răsplata nu se dă virtuţii , nici ostenelii pentru ea, ci smereniei ce se naşte din ele. Dacă aceasta lipseşte ,în deşert se fac cele dintâi . Căci smerenia aduce, chiar şi fără fapte , iertarea multor păcate . Iar faptele fără smerenie sunt, dimpotrivă , nefolositoare. Ba ne pregătesc şi multe rele "-Sfântul Isaac Sirul .}

{-(@),, Iată rugăciunea-rugăciunea este jumătatea Evangheliei , iar postul este cealaltă jumătate . Iată unitatea întregii Evanghelii ! Domnul a făcut cunoscută aceasta : Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post (Matei 17, 21).Aceasta înseamnă că orice păcat , orice demon ,orice necurăţie,orice moarte ,se alungă cu rugăciune şi cu post "-Sfântul Iustin Popovici .}

     Dar am înţeles sensul şi nu vreau să mai fac introduceri obositoare. Vă spun că postul îl vindecă pe om de duhurile rele care l-au atacat.
 Postul nu este numai o reţinere de la mâncare (#) ci este şi o rugăciune.

   { (#) Atunci când mâncăm trebuie să ne şi rugăm .Toate mâncărurile au înăuntru lor puterea ziditoare a lui Dumnezeu . Astfel ,cu rugăciunea , apropiem materia hrănitoare şi asta ne ajută. Mâncarea dă energie trupului , avem nevoie de ea pentru a putea să lucrăm şi pentru a avea putere de rugăciune.
 Pentru cei ce se roagă ,puterea mâncării se preface în putere duhovnicească .
   Cei ce se roagă puţin suferă de faptul că puterea şi energia mâncării se transformă cel mai mult în patimi şi în lăcomie .În situaţii din acestea este nevoie de post " - Părintele Sofronie Saharov .  }

                                         Postul înseamnă iubire şi iertare .
  N-ai făcut lucrul acesta şi refuzi să-l faci , conştient că refuzul tău e rău :aici e primejdia cea mare.Uite , nu aţi fost în situaţia de a vă afla în ceasul morţii să puteţi intui ce se poate întâmpla în acele clipe de sfârşit ": acele grozave regrete (atât de binecuvântate momente ), în care poţi să te sfinţeşti chiar . 
  Şi-aceste lucruri le evaluăm cu o nepăsare şi cu o iubire de sine şi , în sfârşit , cu un sfat vrăjmaş împungi pe fratele tău acolo unde trebuie sărutat :în inima lui . Credeţi că aceste lucruri sunt puse în discuţiee numai pentru că au mai fost puse şi se repetă ? Ştie toată lumea ,mai ales cei din domeniul medical , că postul de alimente este indicat la anumite intervale de timp , dar aceasta nu înseamnă că trebuie să mori de foame. În ănchisorile comuniste ,nu a fost vorba numai de lipsa de mâncare , ci te duceau şi la răcitor , la regim de exterminare. Dar ce s-a constatat :toţi cei care am făcut închisoare pe timpul comunismului , pe motive religioase , ne-am  vindecat de foarte multe boli , care puteau veni după aceea . Nu era o noutate pentru noi. Greutatea aceasta a trupului o duceam , pentru că este nevoie de forţă .
   Marele Merşter l-a făcut pe om foarte bine şi de aceea, printr-un post riguros, poţi ţine în frâu ceea ce este bine făcut. Dacă exagerezi postind, faci o mare greşeală . ( $)
Trebuie să ai o măsură peste tot. Se spune că ,, omul este măsura tuturor lucrurilor "dacă vă este cunoscută expresia rostită de filosoful grec Protagoras ( 487 î . Hr. - 420 î.Hr.) .
  
 { ( $),, Postul nu înseamnă doar înfrânare de la mâncare , ci mai ales o strictă înfrânare a simţurilor .Atunci când simţurile sunt hrănite de lucruri exterioare , ( imagini pervertite ,cuvinte hulitoare ,)ele transmit o cantitate corespunzătoare de otravă minţii şi inimii , care ucide viaţa în Domnul a bietului suflet . Părinţii noştri au atâtea să ne spună despre sfântul post al simţurilor. Întreaga lor învăţătură este în special îndreptată spre curăţirea minţii de năluciri şi de gânduri păcătoase ,şi către curăţirea inimii de sentimente care o întinează . În plus ,ei ne învaţă  că noi trebuie să alungăm orice rău de la bun început pentru a păstra sufletul curat. De îndată ce orice gând rău se apropie chiar pe nesimţite este absolut necesar să-l alungi şi să spunem de îndată rugăciunea lui Iisus .Şi atunci când în acest mod noi înfruntăm gândurile care vin de la simţuri şi de la diavoil , foarte curând vom simţi bucuria şi câştigul dobândite din postirea simţurilor . Dacă Eva şi-ar fi înfrânt văzul ,ea n-ar fi otrăvit pe urmaşii pântecelui ei , adică pe toţi oamenii care s-au născut din ea . Pe scurt ,înfrânarea simţurilor îl mântuieşte pe om de iad. 
  Părinţii trezvitori s-au nevoit mult pentru a afla harul lui Dumnezeu prin rugăciune.De aceea noi, copiii lor, le datorăm veşnică recunoştinţă , căci ei ne-au arătat o cale ce conduce sufletul la unirea cu Dumnezeu. Te poţi întreba :dar cum este posibil oamenilor şi mai ales monahilor şi preoţilor ,să trăiască duhovniceşte şi să împlinească nevoile lor duhovniceşti fără rugăciune , pe care Părinţii noştri trezvitori ne-au dăruit-o din experinţa lor ?Ei ne-au lăsat o moştenire de o valoare infinită care nu poate fi măsurată ,cântărită sau calculată. Moştenirea se numeşte trezvie . Trezvia înseamnă atenţie la gănduri , năluciri sau mişcări ale simţurilor ,este o forţă spirituală care se opune răului ; este o percepţie clară ,adică mintea vede ispitele de la depărtare şi fuge ,luându-şi măsurile de siguranţă necesare :ea apare atunci când mintea supravegheză inima şi gândurile care ies din ea. Înaintea sfinţilor părinţi , acei dascăli ai trezviei ,care au sistematizat rugăciunea minţii,monahii se ocupau mai ales cu virtuţile ascetice trupeşti. 
  Asceza trupului se numeşte praxis , adică post, înfrânare ,metanii,priveghere, slijbe religioase,ascultare ,smerenia. Ei numesc acest praxis oarecum benefic, în timp ce trezvia era numită foarte benefică. Începând cu sec XIV , rugăciunea a început să fie sistematizată şi organizată de părinţi.Ei au făcut cunoscută lucrarea trezviei ca ceva necesar pentru desăvârşirea omului. Prin lucrarea trezviei ei s-au eliberat de gânduri ,iar patimile au slăbit. Lucrarea le oferea curăţirea inimii. Asceza prin praxis este mijloc bun de a ajunge la trezvie. Vai nouă atunci când suntem învăţaţi şi nu punem în practică . Ce ne mai rămâne altceva de făcut decât să ne condamnăm pe noi înşine permanet ca nevrednici , ticăloşi şi leneşi ?
   Cel puţin prin învinuirea de sine şi smerenie putem redobândi tăria în rugăciune. Căci smerenia şi învinuirea de sine atrag harul lui Dumnezeu .Iar harul ,la răndul lui , aduce râvnă şi uşurează rugăciunea. Un om cu smerenie şi învinuirea de sine ,dimpreună cu mulţumire adusă lui Dumnezeu ,poate atinge înălţimi duhovniceşti şi să simtă darul înfierii. Dimpotrivă ,trudind ascetic fără să-şi înţeleagă propria infirmitate , slăbiciune şi ticăloşie ,un astfel de om luptă fără să se încununeze ,asudă fără plată ,mergând pe cale fără nădejde. Ce nenorocire să lupţi fără să câştigi !Să cultivi fără să culegi ! Din această pricină ,smerenia trebuie să preceadă tuturor nevoinţelor duhovniceşti. Omul ajunge să fie convins că absolut nimic nu se poate întâmpla fără ajutorul lui Dumnezeu .Trebuie să facem orice este necesar cu privire la o virtute sau alta şi apoi să asteptăm smerit cu conştiinţa că, dacă vrea Dumnezeu ,virtutea respectivă va prinde viaţă şi atunci vom începe să dăm roade. Altminteri rămâne numai truda " Părintele Efrem Filotheitul .

Începând din momentul existenţei pe pământ a Dumnezeului-Om este asimilat şi în Creştinism acest dicton. Pentru că Iisus Hristos este Dumnezeul-Om şi Măsură a toate . Şi omul poate fi dumnezeu după har, dar după un anumit efort.