Sfântul Pantelimon – “doctorul fãrã arginti”

            Sfântul Pantelimon

PATRONUL SPIRITUAL AL MEDICILOR Sfântul Pantelimon este unul dintre cei mai cunoscuti si iubiti sfinti ai Bisericii lui Hristos. Pomenit în data de 27 iulie, acest sfânt este adesea numit “doctor fãrã de arginti”, arãtându-se prin aceasta cum cã el n-a umblat dupã averi si s-a multumit cu ceea ce putea avea din rosturile lui si nu cerea de la nimeni sã-i plãteascã pentru binefacerile fãcute. Sfântul Pantelimon este considerat ocrotitorul medicilor si tãmãduitor al bolnavilor, el este un model de doctor, slujitor si crestin urmãtor lui Hristos.

Sfântul Mare Mucenic si Tãmãduitor Pantelimon a trãit în vremea împãratului Maximian Galeriu si era originar din cetatea Nicomidiei. El a vãzut lumina zilei în anul 284, dintr-un tatã pãgân, senator la curtea împãratului, si o mamã crestinã. Primul sãu nume a fost “Pantoleon”, adicã “cel în toate puternic ca un leu”. Mama lui Pantoleon, Evula, îl iubea pe Hristos în tainã, numindu-se crestinã. A terminat cu succes Scoala de Medicinã la Nicomidia. Dumnezeu va apãrea în inima tânãrului doctor, fãcându-l sã-si doreascã cu ardoare Botezul în Hristos. Schimbarea cea mai mare din viata lui Pantelimon a avut loc în momentul întâlnirii acestuia cu bãtrânul crestin Ermolae, care a arãtat celui dintâi cum doar Hristos binevoieste a vindeca, prin sau mai presus de oameni. 

  Într-o zi, pe când se întorcea de la Eufrosin, Pantoleon gãsi pe drum un copil mort, muscat de o nãpârcã. Vrând sã probeze adevãrul cuvintelor lui Ermolae, el chemã în ajutor numele lui Hristos si îndatã copilul se ridicã, iar nãpârca muri. Aceasta a dus la botezarea tânãrului Pantoleon. 

  Va primi numele de Pantelimon care înseamna “cel cu totul milostiv”. Dupã primirea Sfântului Botez, Pantelimon face mai multe vindecãri, boli incurabile si neputinte nespuse pierind în fata iubirii si credintei sale. Marele Pantelimon face minuni atât prin harul primit, cât si prin tratamentele pe care le da celor bolnavi. Drept urmare a milosteniei sale, el si-a împãrtit toatã averea sãracilor, iar celor pe care îi vindeca de boli si neputinte, nu le cerea nimic drept platã. De aici i se trage si numele “doctor fãrã de arginti”. Din cauzã cã era cãutat de multi bolnavi, ceilalti medici din Nicomidia deveniserã invidiosi pe el si, fiindcã îngrijise un crestin tocmai chinuit din ordinul împãratului, ei profitarã de ocazie pentru a-l denunta pe Pantoleon la împãrat. Pentru credinta si dragostea tânãrului Pantelimon fatã de Hristos, împãratul Maximian porunceste ca acesta sã fie supus unor chinuri groaznice, dupã care decide sã-i fie tãiat capul.

                  Tot astăzi :Predica vindecării a doi orbi şi un mut :

Plecând Iisus de acolo, doi orbi se ţineau după El strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David. După ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie. Iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela. Şi plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau zicând: Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor. (Matei 9, 27-35)

                       Text :Sfântul Nicolae Velimirovici 

Un lac fără apă mai poate fi numit lac? Nu;  e mai degrabă un crater uscat. Un om fără Dumnezeu mai poate fi numit om? Nu; e mai degrabă un mormânt. După cum apa e tot ce-i mai de seamă dintr-un lac, tot așa Dumnezeu în om.

 Dacă sufletul omului ar fi cu totul deschis către Dumnezeu (și acest lucru presupune închiderea către lume), omul acela s-ar întoarce la încântarea primordială a vederii lui Dumnezeu.  Credința înseamnă, mai înainte de toate, amintirea acelei pierdute primordiale vederi a lui Dumnezeu, amintire rămasă întipărită în conștiință.
După întunecimea Gadarei, a viețuirii păgâne, unde Domnul nu a întâlnit nici un strop de credință la oameni – nici măcar după marea minune a vindecării celor doi îndrăciți – urmează, una după alta, câteva împrejurări când Hristos găsește mare credință la câte cineva. Hristos putea, cu un singur cuvânt al Său, să vindece într-o clipă toți bolnavii de pe pământ, spune înțeleptul Gură-de-Aur. Dar pentru ce? Ar fi însemnat să-i pună pe oameni pe aceeași treaptă cu necuvântătoarele, care sunt lipsite și de libera voință, și de libera alegere, și de scopuri mai înalte. Ar fi coborât oamenii, să zicem, la scara lunii și a stelelor, care sunt legate prin legi să strălucească; și la scara stâncilor, care sunt legiuite să stea și să cadă la poruncă; și a apelor din râuri, care curg după cum li s-a rânduit. Dar omul are înțelegere, el trebuie să facă de bunăvoie ceea ce creaturile necuvântătoare fac în virtutea legii puse lor: să fie credincioși lui Dumnezeu și să împlinească poruncile Lui. „Dumnezeu poruncește și sunt legată să-L ascult”, spune întreaga fire. „Dumnezeu poruncește și am datoria morală să-L ascult”, spune omul. Omul are alegerea; nu între două bunuri, ci între bine și rău. Daca alege binele, va fi prieten lui  Dumnezeu și fiu in împărăția cea veșnică, și va fi deasupra firii. Dacă alege răul, va fi retezat de la Dumnezeu și va fi mult mai jos decât necuvântătoarele.
„Trecând Iisus de acolo, doi orbi se țineau după El și strigau și ziceau: Miluiește-ne pe noi Fiule al lui David”. „Fiul lui David”, Fiul Omului, fiind totodată și Fiul lui Dumnezeu, îi miluiește și îi tămăduiește. Nici n-au plecat bine orbii, acum văzând și nemaiavând trebuință de călăuză, că au și adus la Domnul un pătimitor mut și îndrăcit. Mut si îndrăcit! Nici minte având să izvodească cuvinte, nici grai să le poată rosti. Domnul nu i-a cerut acestuia credință, pentru că ce credință poate sa aibă un nebun? Sau cum să poată un mut să-și mărturisească credința? Dar Hristos a văzut credința celor care-l aduseseră pe mut la Dânsul.
Cu toate acestea, vă dați seama ce faptă uriașă: sa scoți diavolul dintr-un om, să-i descui graiul și să-l faci să vorbească deslușit! E mai mult decât un război despre care se scriu cărți. Un război poate purta oricine, dar numai Dumnezeu poate izgoni diavolul și poate da grai buzelor mute.
Ni se spune ca Domnul a scos întâi demonul și abia după aceea omul a vorbit. Acest lucru ne arată de aseme­nea ca Domnul merge întotdeauna de la suprafață în adânc, până la rădăcina răului. În om se încuibase duhul rău și duhul rău îi legase graiul. Trebuia scos întâi duhul și legăturile cu care fusese ferecat omul aveau să cadă de la sine. Domnul, așadar, scoate întâi duhul rău din om, apoi îi dă puterea înțelegerii și a vorbirii. La ce bun să fi dezlegat graiul omului cu demonul încă sălășluind în el? Să-i deschidă graiul ca sa poată diavolul dintr-însul huli împotriva lui Dumnezeu și a semenilor? Pentru ce sa scapi omul de un rău mai mic decât răul căruia îl lași pradă mai departe? Nu l-ar fi legat demonul din nou, amuțindu-l iar?
Unii se minunează; iar alții rad. Unii se bucură de bine, alții se pornesc împotriva binelui. Poporul dă slavă lui Dumnezeu, căpeteniile pomenesc pe diavol. Cei neînvățați îl numesc pe Hristos „Fiu al lui David”, iar cărturarii mândri de învățătura lor zic că-i trimisul lui Beelzebub, starostele demonilor.
Fariseii nici ei n-au tăgăduit minunea Hristos – și nu s-ar fi dat în lături s-o tăgăduiască daca ar fi avut cum, daca ar fi putut s-o ascundă sau să tocmească martori mincinoși, ca la Înviere – numai ca totul se făcuse în văzul lumii, înaintea a mulțime de norod. Ei, așadar, din nou o spunem, n-au tăgăduit minunea, ci au răstălmăcit-o după inima lor: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni”. I-o mai aruncaseră pe aceasta Domnului în câteva împrejurări, iar El le răspunsese fără înconjur. „Daca satana s-a sculat împotriva sa însuși… nu poate să dăinuiască”, le-a spus Domnul. Într-adevăr, cu greu și-ar putea închipui cineva, oricâtă minte ar avea – multă sau puțină – o interpretare mai ridicola, mai lipsită de noimă a faptelor lui Hristos decât cea pe care o găsesc capetele întunecate ale mai-marilor din Israel. Să scoți pe diavol cu ajutorul satanei! E totuna cu a zice: să ucizi pe tatăl copiilor cu ajutorul tatălui! Sau sa distrugi armata unui comandant cu ajutorul comandantului! Doamne Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui Viu, miluiește-ne pe noi! Fie ca sa învățăm a slăvi numele Tău în noi înșine, în neamul nostru și în lumea toată a celor vii și a celor morți deopotrivă; numele Tău si numele Preasfântului Tău Tata Cel fără de început, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururi și în vecii vecilor. Amin!
Sfântul Nicolae Velim
Înainte de a-ţi trimite crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoşi, a examinat-o cu raţiunea Sa dumnezeiască, a verificat-o cu dreptatea Sa neajunsă, a încălzit-o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o în mâinile Sale pline de afecţiune, ca nu cumva să fie mai grea decât poţi duce.
Şi după ce a măsurat curajul tău, a binecuvântat-o şi ţi-a pus-o pe umeri. Deci o poţi duce.


Pilda zilei
Niciodată să nu faci judecată pripită 
Pe vremea când o îngheţată costa mult mai puţin decât astăzi, un copil de vreo 10 ani intră într-o cofetărie şi se aşeză la o masă. Fata care servea îi puse un pahar cu apă în faţă. “Cât costă o îngheţată de ciocolată cu migdale pe deasupra?”, o întrebă copilul. “Cincizeci de cenţi”, îi răspunse fata. Copilul scoase din adâncul buzunarului un pumn de monede, şi le examină atent. “Şi... cât costă doar îngheţata de ciocolată?”, întrebă el din nou, ruşinat parcă.
Alţi clienţi tocmai aşteptau să se elibereze o masă, aşa că fata deveni oarecum agitată. “Treizeci şi cinci de cenţi”, îi răspunse, cu glas tăios, copilului. Acesta îşi numără încă o dată monedele. “Atunci vreau doar îngheţata de ciocolată, fără migdale deasupra”, spuse el, hotărât. Fata îi aduse îngheţata împreună cu nota de plată, i le puse pe masă şi plecă.
Copilul termină îngheţata, plăti la casă şi ieşi din cofetărie. Când fata veni să cureţe masa, i se puse un nod în gât, şi ochii i se împăienjeniră. Acolo, lângă farfurioara goală şi paharul cu apă se aflau, frumos aranjate, monede în valoare de cincisprezece cenţi...
Bacşişul ei. (deci copilul ar fi avut bani pentru înghețata cu migdale pe deasupra, dar n-ar fi avut să-i lase și ei ceva și nici nu s-a supărat că nu l-a servit cu mai multă politețe).