Inaltarea Domnului

Luca 24, 36-53

Şi pe când vorbeau ei acestea, El a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă. Iar ei, înspăimântându-se şi înfricoşându-se, credeau că văd duh. Şi Iisus le-a zis: De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale. Iar ei încă necrezând de bucurie şi minunându-se, El le-a zis: Aveţi aici ceva de mâncare? Iar ei i-au dat o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere. Şi luând, a mâncat înaintea lor. Şi le-a zis: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi aşa să învieze din morţi a treia zi. Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim. Voi sunteţi martorii acestora. Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus. Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Amin.

Inaltarea Domnului este praznuita la 40 de zile dupa Inviere, in Joia din saptamana a VI-a, dupa Pasti. Este cunoscuta in popor si sub denumirea de Ispas. In aceasta zi crestinii se saluta cu "Hristos S-a inaltat!" si "Adevarat S-a inaltat!".

    Hristos S-a inaltat la cer de pe Muntele Maslinilor, in vazul Apostolilor si a doi ingeri. Ingerii le-au vorbit ucenicilor despre a doua venire a lui Hristos, ca acestia sa nu se lase coplesiti de durerea despartirii.

Din Sfanta Scriptura aflam ca Mantuitorul Si-a ridicat mainile, binecuvantandu-i pe ucenici, iar pe cand ii binecuvanta S-a inaltat la cer (Luca 24, 51), in timp ce un nor L-a facut nevazut pentru ochii lor (F.A. 1,9). Adeseori Dumnezeu le-a vorbit oamenilor din nor, fenomen prin care se manifesta energiile divine, menite sa reveleze prezenta Divinitatii, dar sa o si ascunda.Inaltarea Domnului - deplina indumnezeire a firii umane asumate

Inaltarea lui Hristos intru slava si sederea Sa de-a dreapta Tatalui este chipul deplinei indumnezeiri a umanitatii Lui. Prin toate actele Sale, intrupare, moarte, inviere El a indumnezeit treptat firea omeneasca pe care a asumat-o, dar prin Inaltare a transfigurat-o pe deplin. Datorita transfigurarii supreme a trupului Sau, Hristos poate deveni interior celor care cred in El. Inaltarea Domnului nu inseamna retragerea Sa din creatie, pentru ca El continua sa fie prezent si lucrator prin Sfantul Duh.

Inaltarea cu trupul la cer este o marturie a faptului ca omul a fost creat pentru vesnicie, caci Fiul nu Se infatiseaza Tatalui numai ca Dumnezeu, ci si ca Om.

Hristos prin Inaltarea Sa, nu arata doar unde trebuie sa ajunga omul, ci se face cale si putere, ca omul sa ajunga la aceasta stare. El sade pe tronul dumnezeiesc al slavei, dar si locuieste in inima celor ce-L iubesc. Asa putem intelege paradoxul: Hristos este inaltat si in drum spre inaltare cu fiecare dintre noi.

                              Inaltarea Domnului - Ziua Eroilor

Prin hotararile Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane din anii 1999 si 2001, sarbatoarea Inaltarii Domnului a fost consacrata ca Zi a Eroilor si sarbatoare nationala bisericeasca. In aceasta zi, in toate bisericile din tara si strainatate se face pomenirea tuturor eroilor romani cazuti de-a lungul veacurilor pe toate campurile de lupta pentru credinta, libertate, dreptate si pentru apararea tarii si intregirea neamului.

Abisuri ale gîndirii şi simţirii umane

      Oare viaţa umană nu este un pelerinaj în abisuri,din moment ce orice problemă serioasă pe care o formulează atât omul pentru el însuşi,cât şi lumea pentru om,conducerea gândirea în abisuri ?

     Căutând adevărul,pătrunzând în lăcaşul adevărului,gândirea omului se sfărâmă întotdeauna de abisuri înfricoşătoare.  Şi ce se întâmplă cu problema dreptăţii,a bineluişi a răului ?

  Gândirea nesătulă a omului,călăuzită de un anume impuls,se avântă cu entuziasm de la o problemă la alta,dar nu reuşeşte să-şi afle îndestularea.

   Şi întotdeauna se petrece aşa până când nu-şi asumă,într-o încordare maximă, chestiunea referitoare la Dumnezeu şi la om-problemă capitală,de a cărei rezolvare

 atârnă soartă umană în această lume.

                    Ai urmărit ,misterul omului şi ce ai descoperit ?

    Neîndoielnic,ai aflat abisuri cumplite,de care fie cugetul,fie inima,fie conştiinţa ta se sparge în mii de fărâme.Calea către adevărul despre om duce...ah! ...în care neguri ,în care abisuri !?!

        Acolo gândirea înnebuneşte de durere,de întristare,de strigăt,ca şi cum ar păşi într-un iad fără margini,unde nu domnesc decât ,,plângerea şi scrâşnirea dinţilor’’(Mt 8,12)Şi se va întâmpla aşa până ce,în spatele tuturor negurilor
şi prăpăstiilor,vei descoperi sâmburele heruvimic al fiinţei umane –pe Dumnezeu.

Doar cu El păşeşti pe căi luminoase care duc la dezlegarea deplină     

a celor mai încurcate probleme pentru fiinţa omenească .

        Omul –ce abisuri din infinitul mare se află înlăuntrul infinitului mic !

                               Şi ce se petrece cu bobul de nisip ?

       Acolo nenumărate taine se zbat şi se dizolvă într-o prăpastie fără fund...Există ceva anume în lumea noastră terestră care să nu fie un abis pentru gândirea umană ?

  Atunci când ochiul tău priveşte cu seriozitate faţa aproapelui ,câte mistere şi enigme nu va desluşi că se află acolo !

     Iată ,oriunde sufletul tău se va întinde să se odihnească,patul de sub el se va preface de fiecare dată în cărbuni aprinşi,devenind un pat procustian...

  Şi tu ,gândirea mea,cum stai nestingherită ca pe un tron,înlăuntrul omului,în micul său trup ?Cel mai trist lucru dintre toate este faptul că fiecare abis al tău se afundă mai jos de orice hău,care şi atunci când se ridică la înălţime rămâne cu neputinţă de atins,pentru că este nesfârşit şi neţărmurit.

 

 Şi tu,simţirea mea,nu eşti oare sora geamănă,

sau strămoaşa,sau urmaşa,

sau părintele  acestei tristeţi ?

   Există multe goluri în mintea omului,

multe cotloane în conştiinţa şi cu mult mai multe

 în inima omenescă.

     Şi acelea sunt cele mai cutremurătoare 

şi înfricoşătoare abisuri ,care îl înconjoară pe om.

                                            De unde provin ?

     Din răutatea noastră omenească,din răutatea umanităţii:izvorăsc din păcatul nostru omenesc,din păcatul omenirii.

  Păcatul e,într-adevăr ,un seism,pentru că păcatele sunt neîndoielnic,asemenea unor cutremure ,care răvăşesc întreg sufletul,şi mintea,şi inima,astfel încât dau naştere înăuntru unor prăpăstii,eroziuni,abisuri.

  Şi noi ne prăbuşim într-aceste abisale ruine lăuntrice.

  Cu toate acestea,fiecare păcat este o boală a minţii,slăbiciune a inimii,maladie a sufletului,o boală care,fără încetare,zămisleşte din sine însăşi moartea şi toate cele aducătoare de moarte.

   Şi, mai presus de toate,fiecare păcat este un iad aflat fie în inimă,fie în suflet,fie în minte.

 Cel care nu simte aşa încă nu a ajuns pe deplin om,gândirea sa este plină de

                 ,,păcatul cel nesăţios ’’şi  ,, se desfată în rătăcirile lui  ’’

                  Păcatul ,cu toate puterile lui,săvârşeşte un singur lucru :

                         îl dez-îndumnezeieşte şi îl dezumanizează pe om.

    De aceea,păcatul este într-adevăr păcat,pentru că se împotriveşte lui Dumnezeu cu toată puterea sa, nu-L voieşte pe Dumnezeu şi le îndepărtează pe toate de El şi de cele dumnezeieşti.

Îndepărtându-l pe om de Dumnezeu,păcatul îl ţine departe de ceea ce face din el o fiinţă preţioasă,unică şi dumnezeiesc nemuritoare.

  Procesul dez-îndumnezeirii omului se desfăşoară întotdeauna concomitent cu procesul dezumanizării ,altfel spus acest proces are o valenţă atât singulară,cât şi duală. Este o realitate evidentă în universul nostru terestru ,cu cât mai puţin Se sălăşluişte Dumnezeu în om,cu atât mai puţin intră omul în comuniune cu aproapele său.

        Oare în sufletul unui ateu mai există vreo urmă de umanitate ?

Un ateu este inevitabil şi întotdeauna anti-om,şi,prin urmare,şi un ne-om.

  Numai atunci când gândirea umană se va adânci în Logosul atotcuprinzător,se vindecă pe sine de toate rănile,se tămăduieşte de toate bolile,izbăvindu-şi sinele de toate morţile,precum disperarea ,scepticismul,relativismul,pesimismul,şi,în general,de orice vampirism,care nu este altceva decât satanismul camuflat. 

   Afundându-se gândirea umană în Gândirea atotcuprinzătoare,se botează şi se împărtăşeşte de ceea ce este Veşnic,de ceea ce este dumnezeiesc şi omenesc,astfel încât nici un uragan nu este în stare s-o arunce în disperare,frică,vampirism,demonism sau iad.

       Orice om trebuie să recunoască,următorul fapt :numai în Dumnezeu-Omul

   Gândirea omului se preschimbă în Atotgândire,întru Logosul Însuşi.Fără Dumnezeu-Omul,gândirea omului este cu totul nesăbuită. 

    Puterea gândirii omeneşti este nesfârşită şi nemărginită,fiindcă îşi are originea în Cel nesfârşit şi nemărginit.Pentru aceea,numai în El gândirea omenească se metamorfozează din nefiinţă în Fiinţă care este deasupra a toate,trecând de la moarte la viaţă,de la efemer la eternitate.

   Până în acea clipă gândireaeste pentru om fie o şa foarte grea,fie cea mai mare întristare,fie cel mai întunecat iad,fie,atot-tristeţea,iadul însuşi.

Gândirea se face Rai,Rai cu totul pentru om numai dimpreună cu Dumnezeu-Omul şi întru Dumnezeu-Omul .Dacă nu este aşa,arătaţi-mi(calea)voi,cei oprimaţi de gîndirea voastră ?

                   Dar unde se află El, Dumnezeu-Omul ?

Iată-L ,se află îndărătul fiecărui abis,întotdeauna Mântuitorul se află îndărătul oricărui iad,oricărei morţi,oricărui păcat,oricărei tristeţi,şi mereu este bucurie şi bună-vestire,unica bucurie eternă şi singura bună-vestire veşnică pentru gândirea omului,pentru simţire,pentru conştiinţă,pentru suflet.

            Şi aceasta,în toate vieţiile de pe pământ,ân toate veşniciile.

Toate sunt pentru om blestem,iad,până vor ajunge să se prefacă în realităţi divino-umane.Dimpreună cu Dumnezeu-Omul toate ale omului se fac Rai,Rai,Rai.

   

Şi nu există sfârşit pentru bucuria ta,omule,câtă vreme eşti om,pentru că numai dimpreună cu El şi întru El simţi că eşti om veşnic,om ceresc,heruvimic.om cu chip dumnezeiesc. Este tristeţe,atot-tristeţe,o,fraţii mei de tărână ,să fii om fără Dumnezeu-Omul Hristos !

   Această tristeţe şi bucurie,asemenea unor bâiguieli,sunt cuprinse în aceste Abisuri ale gândirii şi simţirii umane,....de la început şi până la sfârşit o spovedanie,în care este prezent întreg sufletul,cu toate răstignirile,dar şi cu toate învierile lui.

 Coborâm fără a ne preface în fiecare moarte,în fiecare iad,şi din acestea

 nu ne poate scoate ,pe nici unul dintre noi,decât Dumnezeu-Omul Hristos,

       Domnul Cel înviat,

Singurul Biruitor al morţii şi Singurul 

Care ne mîntuieşte de păcat în oricare

dintre lumi,văzute,nevăzute,fizice şi metafizice.

                                                      Arhimandrit dr.Iustin Popovici

A vorbi şi a tăcea

              Gândeşte înainte de a vorbi…sau taci la timp!

Vezi mai multe video din blog

Sursa : http://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/2012/08/25/a-vorbi-si-a-tacea/

A vorbi şi a tăcea.

Să vorbeşti de dragul de a vorbi, este prostie.          Să taci când ar trebui să vorbeşti, este laşitate.
Să vorbeşti pentru a corecta, este o datorie.
Să taci la timp, este prudenţă.
Să nu vorbeşti despre tine, este o modestie.
Să nu spui cuvinte inutile, este o virtute.
Să vorbeşti pentru a apăra, este compasiune.
Să vorbeşti în faţa unei dureri, înseamnă a consola.
Să vorbeşti pentru a-i ajuta pe alţii, este milă.

Să vorbeşti cu sinceritate, este corect.
Să taci când iubirea te acuză, este eroism.
Să taci şi să-ţi arăţi iubirea, este dragoste.
Să nu spui propriile dureri, este sacrificiu.
Să taci în durere, este penitenţă.

Să vorbeşti despre tine, este vanitate.
 Să vorbeşti pentru a restitui bunul renume, este onoare.
Să vorbeşti spunând bârfe, este prostie.
Să vorbeşti spunând minciuni, ţine de conştiinţă.
Să taci ca să te aperi, este nobleţe.
Să vorbeşti despre defectele altora, înseamnă să răneşti.
Să vorbeşti despre Dumnezeu, înseamnă credinţă.
Cel ce vorbeşte mult, răneşte mult.
Să taci la timp este înţelepciune.
Gândeşte înainte de a vorbi…sau taci la timp!