Raiul e plin de iertare si de dragoste!

Se spune ca odata, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul.

“Mama! Mama! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerabdator,
a doua zi de dimineata, de cum se trezi.
Dar mama, biata mama, n-avea timp.
 Avea atâta treaba în gospodarie !
Si-atunci, s-a dus la tata, sa-l întrebe.
“Nu stiu…, cauta-l singur”, îi spuse acesta obosit
 si se apuca mai departe de munca..
“Unde? Unde e Raiul?” , îi întreba copilul, aproape plângând,
pe oamenii din sat.
Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grabiti..

“Ce lume urâta…”, îsi spuse pentru sine pustiul.

Ca sa-l gasesti, trebuie sa parasesti satul acesta…,
se-auzi glasul unui batrân, ce-l privea demult.
“Si acolo, în pustie, dupa ce ai sa mergi cale de o zi,
ai sa gasesti un om singur, ce sta într-o coliba.
 El o sa-ti spuna unde este Raiul.”

Zis si facut.
Si a doua zi de dimineata, când parintii lui nu se sculasera înca,
 îsi lua o traistuta
 cu câteva merinde si pleca furisându-se printre casele adormite.
 În curând, soarele rasarise, iar în urma pasilor lui
 satul fusese acoperit de nisip.
 Merse ce merse si, într-adevar, catre seara,
 ca prin minune, din pustia întinsa tâsni o coliba.
Mare îi fu mirarea batrânelului ce locuia acolo de multi ani.
“Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul calator.

“Vreau sa gasesc Raiul, raspunse copilul,
si cineva mi-a spus ca tu stii cum trebuie sa ajung”.

Batrânul tacu, îl privi adânc, apoi îi spuse:
 “Acum hai sa manânci ceva si sa te culci, ca oi fi obosit.
Mâine în zori o sa plecam împreuna catre Rai”.

Noaptea trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis.
 De fapt, nici n-a dormit. A stat asa, cu ochii deschisi, asteptând ziua.
 Batrânul stia. Iar catre zori,
 pustia primea în pântecul ei doua siluete,
 ce se pornisera la drum.
Mersera ce mersera si, catre seara, dintre nisipuri,
 pustiul vazu cum se ridica niste ziduri de piatra
si o cladire mare, cu o cruce în vârf.
“Ce este aceasta?”, întreba copilul.
Aceasta este o manastire, spuse batrânul.
 De-aici începe poteca catre Rai.”

Si-apoi, batrânul manastirii îl primi pe micutul
care nu stia nimic de rosturile de acolo.
 Si ce-am sa fac aici?”, întreba copilul.
“Deocamdata, sa faci curat, ai sa maturi si mai încolo om vedea”.
 Si timpul trecea, trecea, copilul le facea cu rabdare si sârg pe toate.

Dar iata ca vine o zi, dupa mult timp,
când batrânul manastirii îl întreba pe neasteptate:
Cum merge, cum îti e?
” “Mi-e foarte bine”, raspunse pustiul. “Am de toate.”
Si-apoi tacu, închizându-se în sine.
Batrînul îi simti linistea si îl iscodi în continuare.
 “Parca ai ascunde ceva în suflet, asa ai tacut.
 Spune-mi cinstit, totul, pâna la capat. Îti lipseste ceva?”

“Mie…, nimic, se hotarî într-un târziu pustiul sa raspunda,
dar este acolo,
 în cladirea aia mare, un frate de-al nostru, tot asa,
 cu barba si plete, ce sta legat,
 întins pe o cruce, si nu poate sa se miste,
si nimeni nu-i duce de mâncare.
 De ce nu vine si el la masa?”, ridica pustiul ochii din pamânt,
 privindu-l pentru prima data patrunzator pe batrân.
Parintele simti ca trebuie sa taca. Asa ca lasa linistea sa vorbeasca.
“Da, asa i-am dat noi canon, acolo l-am lasat noi sa stea,
 pentru ca nu a maturat cum trebuie si n-a facut curat ca lumea”,
 se-auzi vocea unui monah,
care statea în apropiere si care auzise discutia.
 Îngerul tacerii, care tocmai se asezase pe umerii pustiului, disparu.
 “Acolo vei ajunge si tu, daca nu faci treaba cum trebuie”,
 se-auzi vocea monahului.

Dintr-o data, spune povestea,
pacatul al bun s-a strecurat în inima copilului.
Era primul pas catre Rai, ce se numea IUBIRE.

Mai târziu, catre seara, copilasul
se strecura nevazut la bucataria manastirii,
 fura ceva de mâncare si, fara sa fie observat de nimeni,
intra în biserica si o puse jos,
la picioarele Fratelui atârnat de cruce. “Hai, vino sa manânci!”,
 îi zice pustiul
, uitându-se îngrijorat în stânga si în dreapta.
Hai, ca nu stie nimeni!”
 Si Fratele coboara. Un zâmbet avea pe buze si,
 mângâindu-l pe pusti pe frunte,
 acesta nu-si dadu seama ca biserica toata se umplu
 de o lumina nemaivazuta
si ca usile ei se ferecasera pe dinauntru.
Apoi, ca si când s-ar fi cunoscut demult,
 au început sa râda si sa glumeasca,
cum nu mai facuse pustiul niciodata în viata lui.
Era atât de fericit ca-si gasise un prieten!

Dar el nu stia ca urcase a doua treapta a Raiului:PRIETENIA.

Azi asa, mâine asa, însa fratii ceilalti din manastire
au început sa se întrebe: “Unde-i copilul?
 Ce face? De ce lipseste seara mereu dintre noi?”
 Apoi, curiosi, au început sa-l caute prin toata manastirea.
 Numai biserica nu fusese controlata;
si-atunci s-au repezit spre ea dar,
 spre mirarea lor, pentru prima oara nu i-au putut deschide usile.
 Atunci au încercat sa se uite pe gaura cheii si,
în clipa aceea, o lumina puternica i-a orbit.
Nemaistiind ce sa faca, au stat asa, înfricosati, dupa zidurile groase
ale bisericii, asteptând pâna noaptea târziu, când copilul a iesit.

“Ce-ai facut înauntru?”,
se repezisera ei ca un stol de pasari negre asupra lui.

“N-am facut nimic”, raspunse pustiul tremurând.

“Minti! Spune ce-ai facut?”, l-au întrebat din nou calugarii furiosi.

“Am furat mâncare si am dus-o Fratelui ce statea pe cruce”,
 raspunse copilul înspaimântat.

“Care Frate?”, au întrebat, nedumeriti, pentru prima data, monahii.

“Cel ce sta legat de cruce si nimeni nu-i da de mâncare”,
raspunse pustiul.

“Si ce-a facut Fratele?”, au întrebat tulburati calugarii.

“A coborât si-a mâncat”, raspunse dintr-o suflare pustiul.

Si, în clipa aceea, toti cei din jurul copilului au cazut în genunchi.
 Mare fu apoi spaima pe batrânul manastirii, aflând toate acestea.
 Egumenul începu si el, la rândul lui,
sa tremure si, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului:

“Spune-i Fratelui cel Mare ca îl rog sa ma primeasca
si pe mine la masa…”


“Am sa-i spun!, raspunse copilul bucuros,
dar acum pot sa iau mâncare de la bucatarie?”

“Da, poti sa iei cât vrei”, raspunse tremurând egumenul.

Si seara din nou coborî peste manastire, iar pustiul,
 de data aceasta cu mâncarea luata de la bucatarie,
se îndrepta vesel spre biserica.
“Hai sa manânci!”, îi striga el, mai vesel ca oricând.
 Si, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce,
 îl mângâie si biserica se umplu de lumina.
Ca de obicei, usile se ferecasera ca de la sine.
 Apoi câte glume si câta veselie în jurul celor doi!
Dar, printre lacrimile de râs, pustiul si-a adus aminte
 de rugamintea egumenului.
 “Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din manastire,
ar dori si el sa-l primesti la masa”.
Si, pentru prima oara, fata Prietenului sau mai mare se întrista.
 Privea undeva, jos.

“Vezi firimiturile astea, de pe masa?, îi spuse, într-un târziu,
Fratele cel Mare
. Sunt cu mult mai putine decît pacatele lui… Nu poate sa vina”.

“Nu poate sa vina?”, ramase uimit copilul.

“Nu!”, fu raspunsul scurt al Fratelui.


Si apoi, din nou, fruntea lor s-a descretit si-au început sa râda
si sa glumeasca.

Într-un târziu, copilul si-a luat la revedere de la Fratele cel Mare
 si s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl astepta tremurând.

“Ce-a zis Fratele?”, întreba acesta, gâtuit de emotie.

“A zis ca nu te poate primi!”, raspunse copilul.

“De ce?”, întreba înspaimântat egumenul.

“Mi-a spus ca ai mai multe pacate
decât toate firimiturile de pâine cazute pe masa”.
Si atunci el, egumenul, se prabusi în genunchi,
într-un hohot de plâns.

“Spune-i sa ma ierte, spune-i ca-l rog din tot sufletul meu sa ma ierte”

Si, cu un gest disperat, se agata de copilas.
Acesta îl privi surprins si-i spuse:

“Bine, am sa-l rog din nou si mâine!”

Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri si gemete de pocainta.
 Copilul însa dormi linistit.
Si, din nou, treaba obisnuita prin manastire.
Dar toti se faceau ca lucreaza.
Asteptau seara, caci ea putea sa aduca iertarea.

“Pot sa iau mâncare?”, întreba, cu nevinovatie, copilul la bucatarie.
“Poti”, îi spuse monahul, si-i umplu cu mâna tremurânda vasul.
Apoi, cu pasi mici, ca sa nu rastoarne prea-plinul de mâncare,
 copilul intra din nou în biserica.

“Hai sa mâncam!”, spuse el Fratelui cel Mare.

“Hai!”, raspunse acesta, îndreptându-se spre el.

Si câte jocuri, câte glume au urmat!

Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îsi aduse brusc aminte:

“Te roaga egumenul sa-l ierti… si sa-l primesti si pe el la masa!…”

Tristetea se aseza între ei. De data aceasta, copilul privi singur
 firimiturile de pâine de pe masa: erau parca mai multe.

“Am înteles…, spuse copilul, nu se poate…”
 “Da, nu se poate”, raspunse Fratele cel Mare.

Si atunci, pacatul cel bun coborî din nou în inima copilului
si acesta îndrazni.
“Dar Tu nu te gândesti ca acum manânci din mila lui?”,
 îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oara.

Si sufletul Prietenului sau mai mare fu miscat din nou.
 Acesta îi vazu din nou inima lui buna.

“Bine, spuse, dupa o lunga tacere, Fratele cel Mare, spune-i
 ca peste opt zile am sa-l primesc la masa…”

Ce bucurie pe egumenul manastirii, când, târziu în noapte,
copilul îi spusese!
 Si cele opt zile trecura.
Pentru el, pentru batrân, în post si rugaciune si, mai ales,
în multa pocainta.

A opta zi, dis-de-dimineata clopotele bateau.

“De ce?”, întreba nedumerit copilul.

“Batrânul a plecat la Domnul”, i-au spus calugarii,
care deja se pregateau pentru înmormântare.

Si atunci copilul vazu!

Vedea cum, la masa Prietenului sau cel Mare,
statea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el.
 Mâncasera dimpreuna.

Pe masa nu mai era nici o firimitura, Mântuitorul îl iertase.

“Am vazut Raiul! striga fericit copilul, prin manastire.
 Am vazut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte.

“Nu se poate! strigau acestia. Cum arata?”

“E plin de iertare si de dragoste ”, murmura copilul.

Cuvant despre om

Sf Ignatie Briancianinov

  Aceasta taina mare ,a aparitiei omului,
insusi Sf Ignatie marturiseste
 caci cu cat a incercat sa patrunda mai adanc ,
cu atat totul a devenit mai tainic.

El spunea ca ,,omul este o taina pentru sine insusi"
si asa va ramane pecetluita,pentru ca in urma caderii,
pacatul si-a lasat amprenta

Cei care tind catre desavarsire  trebuie sa aiba in vedere
 faptul ca,inainte de toate ,este nevoie de o curatie a sufletului,
de tot ce este numit patima prin acea cunoastere de sine.

Nedumerit de ceea ce va fi cu el,acesta a inceput a se intreba:
,,Cine sunt eu,omul?
Care-i rolul meu pe acest pamant?
Voi  fi sters ,oare ,de pe fata lui,cand vietuirea pe acesta
 se va incheia,disparand in neant ca toti ceilalti?

La toate acestea,sfantul raspunde:
,,Omul a fost creat dupa perfectiunea chipului lui Dumnezeu si dupa
asemanarea Sa"
 Plinatatea asemanarii era necesara  ca omul sa corespunda destinatiei sale,
si anume aceea de a fi biserica  a Atotperfectiunii Dumnezeiesti.

Dar acelasi sfant ne pune  in fata realitatii crude,zicand:
,,Este cu neputinta ,aflandu-ne  in starea noastra de cadere ,
sa primim o clara explicatie,privind starea de desavarsire,
dupa trup si dupa suflet,in care au fost stramosii
nostri(Adam si Eva)

,,Ei si-au inceput existenta in stare de curatie si sfintenie,
noi insa am inceput-o spurcati si impatimiti.
Ei au fost nemuritori cu trupul si sufletul ,noi insa ne nastem
 cu acestea afectate si zdrobite  de moartea pacatului
''Noi ne-am pierdut pacea cu noi insine si lupta
  pe care o ducem in agitatia  de zi cu zi ,intr-un cuvant
 nemultumirea existentei noastre  cu asa stare.

Este uimitor cat de repede  s-a savarsit caderea stramosilor
 nostri si atunci pamantul  a fost pus ca loc de pocainta,
pentru intreg neamul omenesc,nu ramane decat ca omul
 sa cugete la cele intinate ale sale ,inaintand catre eliberarea
de sub jugul patimilor.

Starea sufletului dincolo de mormant  este continuarea starii sale pamantesti ,
 fie de viata ,fie de moarte.Nadajduim ca Duhul Sfant
 se va salaslui in sufletele oamenilor arzand patimile pierzatoare
 si ridicandu-le pe acestea pe culmi duhovnicesti .

Printre lucrurile necuprinsei creatii ma vad si pe mine-omul.

Cine sunt eu?De unde sunt?
Care-i cauza aflarii mele pe pamant?
Care este scopul vietii mele pamantesti,a acestei calatorii scurte,
 istovitoare si extenuanta  in raport cu tine insuti,in comparatie cu vesnicia .

  Apar in aceasta lume inconstient,fara a avea contributie la aceasta,
ca mai apoi sa plec din ea impotriva vointei mele,
intr-un mod nesigur si nepravazut

  Apar si ma petrec impotriva  vointei mele ca un captiv.
Ba mai mult!Apar si dispar ca o creatura.
Traiesc pe pamant ,necunoscandu-mi viitorul.
Nu stiu ce se va intampla cu mine,peste o zi sau peste un minut.
Totdeauna intalnesc ceva neasteptat.
Mereu ma aflu sub influenta unor circumstante si situatii
 de care sunt conditionat.

O viata petrecuta in zadar te face prada unor asemenea cugetari
 .Insa ele nu pot fi ascunse  de Creator.

Dupa expirarea termenului  limitat al vietuirii mele pe pamant ,
ce se va intampla cu mine?Voi fi sters de pe fata lui?
Voi disparea in nestiinta asemenea celorlalti oameni?
Modalitatea trecerii mele  din viata pamanteasca
 e inspaimantatoare si ea  se numeste moarte.

Notiunea de moarte  este legata de cea a intreruperii
existentei;insa,in interiorul meu  exista in mod involuntar
convingerea ca eu sunt nemuritor

Ma simt nemuritor si toate actiunile mele
 vin in concordanta  cu acest simtamant.

Cei care mor actioneaza in acel moment ca niste trecatori
ca unii care se stramuta si nu ca unii care sunt sortiti
unei totale disparitii.

Omul este o taina pentru sine insusi.
Oare aceasta taina va ramane pecetluita si nu exista
nici un mijloc pentru a fi descoperita?
              Da!
A pecetluit-o pentru om pacatul si caderea.

Omul este lipsit de adevarata discernere
si cunoastere .Atata timp cat ma aflu
in propria-mi cadere,tot atat si taina-adica omul
va ramane pentru mine neexplicata,caci ratiunea mea stricata,
bolnava si orbita de minciuna nu are capacitatea
de a o descoperi.Imi este neinteles ce se petrece
 in sufletul si trupul meu.Chiar si cunostintele pe care
 le acumulez in momentul  unei ample cercetari
se dovedesc a fi insuficiente si in mare masura gresite.
   Inteleptii acestei lumi bantuie  prin bezna iluziilor si ratacirilor
 atribuind invataturii despre om un caracter plin de libertinism
si desertaciune,schimband astfel adevarul prin tot felul de ipoteze
si supozitii.In aceeasi prapastie a iluziilor
 si ratacirilor nimeresc orbii condusi de alti orbi.

Taina-omul-se deschide in masura accesibila si benefica
 pentru noi de Dumnezeu  Care a luat chipul omului,
de Domnul nostru Iisus Hristos
 ,,Intru care sunt toate visteriile intelepciunii si ale
cunostintei ascunse"(Col.2,3)

Acumulata prin intermediul revelatiei  dumnezeiesti,cunosterea despre om
ramane totusi relativa din cauza capacitatii noastre
 limitate si a existentei  necesitatii in cunoastere


  Dumnezeu ne invredniceste cu darul perceperii si cunoasterii
necesar pentru pocainta,mantuirea si fericirea vesnica;
dar motivul de baza al crearii omului,conditiile existentei  sale
si in general intreaga lui faptura  ii sunt cunoscute numai
 unicului Dumnezeu.

Actiunile Atotputernicului Creator  nu pot fi intelese
 cu toata exactitatea nici chiar  de creaturile rationale

Cunoasterea deplina  si in totalitate a tuturor creaturilor
 o are numai Creatorul lor ,adica Dumnezeu.
Aceasta cunoastere se deosebeste de cea care ne este specifica noua
  prin distinctia nesfarsitului.

Calauziti de lumina cuvantului dumnezeiesc,emanata din Sfanta Scriptura
si scrierile Sfintilor Parintii,va ofera prin harul

Duhului Sfant -sa cunoastem invatatura despre om,in masura saraciei
capacitatilor noastre,cat si a lipsei inaintarii noastre duhovnicesti.

Toate cate s-au supus de catre ratiunea umana cazuta,diavoleasca si mandra,
dar care se considera lucida si bine cultivata,nu merita atentie
 si vor ramane necomentate.  Procedand astfel,vor urma Duhului Sfant,
 asa cum ne spune si Sf.Apostol Pavel:,,Socotiti casa nu va fure pe voi cineva
 cu filosofia si cu inselaciunea desarta,dupa predania oamenilor,dupa stihiile
lumii "

Eros si Agape-doua moduri diferite de a iubi

 Omul se naste neispravit.Multi se vor simti ciudat la auzul acestui
lucru ,dar ce inseamna asta .
    Animalele,pasarile,florile...urmandu-si informatia genetica
devin desavarsiti doar crescand.Omul ,insa trebuie sa fie partas
la aceasta crestere si la aceasta devenire care este o chestiune
extrem de dificila.Deci ispravirea tine si de mine,pentru ca
trebuie sa fiu co-autor .Pentru cei care stiu teologie asta inseamna
,,chip si asemanare" adica lucrarea asemanari cu Dumnezeu.
 Limba romana nu are toate cuvintele pe care le are limba greaca
pentru iubire .Cuvantul eros reprezinta  dorinta de-a iesi din mine
(o iesire din sine)pentru a ma darui si unirea
cu cel pe care-l dorim -cu trup si cu suflet-(va recomand citirea
imnului 15 al Sfantului Simion Noul Teolog care este scris intr-un
limbaj de o indrazneala pe care doar sfintii si-l pot permite)
   Dar erosul nealtoit ,neambunatatit ,de agape va saraci si ce inseamna
asta.Dupa ce l-ati gsit pe omul iubit(baiat,fata,barbat,femeie)sa
probati!Dar proba nu este pacatul ,,actul in sine"ci Timpul.
Ne trebuie timp pentru incercare,in care sa te uiti la el/ea cu ochii
deschisi pentru ca dupa nunta o sa trebuiasca sa spalati vasele,
sa duceti copii la gradinita,sa cumparati mobila si atunci
lucrurile se schimba nu mai sunteti ca in parc ori intalniri
scurte pentru ca iubirea erotica-erosul-trebuie condimentat
serios cu iubirea -prietenie,iar  atractia erotica de la
inceput se mai schimba,vine si vremea cand se schimba
omul,mai cade o suvita de par,parul ondulat devine zburlit...si altele
si ca sa ne putem bucura unul de altul in ciuda lor,avem nevoie
de prietenie,de incredere,de o iubire agapa care ne va ajuta sa
trecem impreuna prin toate greutatile.
 Semnele neputintei apar insa cu cat ne cunoastem vom descoperi ca da el/ea este
  chiar cu aceste defecte si ca sunt in stare sa-l iubesc pe el/ea asa cum e
Trebuie sa invatam sa privim omul in toate ipotezele ,si cand e
bolnav ,tipa,e nerabdator,se roaga,si daca treceti peste proba sa ziceti DA
Iar cu timpul  va veni  o  vreme in care o sa ziceti ,,Te iubesc pentru ca esti!
Aceasta este taina casatoriei ,ea incepe
la cununia in biserica si se termina la moarte.
Agape ne  ajuta sa trecem prin deserturi  mana in mana
 pentru ca sunt timpuri cand erosul nu se mai simte
Deci omul este chemat la desavarsire in iubire,insa are libertatea
si chiar ,,dreptul"de a se indobitoci(,scuzat  sa-mi  fie cuvantul) ori
desavarsi.
 Iata asadar campul de optiune se intinde de la indobitocire la
indumnezeire,si aceasta ridicare si aceasta cadere o facem cu
toate energiile si cu toate puterile pe care le avem.
 Agape e iubirea ce vine din Cer,este o iubire daruita de Dumnezeu
si care nu ne cere sa ne sarutam sau sa ne indragostim unul
de altu,si putem intelege mai usor din ,,Sa va iubiti vrajmasii"!
 E limpede ca Dumnezeu nu ne cere sa ii iubim cum iubim copiii,
familia,cu iubire familiara ,care se mai numeste
,,iubirea sangelui"nu ne zice nici sa-i avem prieteni-ca le zice
vrajmasi,insa ne cere sa-i iubim,si-atunci mintea intreaba?
 Ce intelegi Tu,Doamne prin iubirea asta?
si raspunsul il gasim,,Tamaduiti-va unii pe altii,aveti grija unii de
altii!.Sa-i priviti pe ceilalti asa cum ii privesc Eu!
 Si asta e cea mai smintitoare ,,porunca"de la Dumnezeu pentru
bietul om,si cel mai greu canon.Si atunci sa-i privim nu prin
 ochii nostri ci prin ochii lui Dumnezeu, ca de fapt noi aici gresim.
 Agape intervine de exemplu atunci cand trebuie sa-ti iubesti
soacra.
   Iar scopul casatoriei  nu este  nasterea de prunci,este iubirea
prin care cei doi devin un singur trup,devin una.Copiii trebuie
sa fie rodul iubirii,rodul creativitatii divino-umane!
Pentru ca,, nasterea" la om nu se refera numai,sau in special
la nasterea din pantecul matern,ci la nasterea in ,,persoana'-in
desavarsire-in asemanare cu Dumnezeu.
Sa nu va casatoriti doar de dragul de a deveni sot/sotie,
de a avea  doar copii ori mai rau pentru bani,
pentru ca atunci se va pleca usor in alta parte.