Invataturi Crestine: Apusul macilor

Motto

Sacrificiul sacrificiilor e acela de a suferi si a muri pentru pacatele pe care nu le-am comis( ele nu sunt in Mine ) dar Le-am asumat si asta numai Iisus Hristos a facut !
Să biruiesc lipsa de măsură a răului printr-o iubire şi un bine fără măsură pentru că nimic nu dăinuie în afara iubirii !
Textele ce le pun la dispoziţia cititorului nu au intenţia să ofere răspunsuri finale,oferirea lor este parte a unui proces continuu de căutare,atât a mea cât şi a voastră.
Dumnezeu să vă binecuvinteze !

miercuri, 8 iulie 2015

Apusul macilor

Azi macii mei răniţi de ploi

Simţind aproape asfinţitul,

Îngenunchiaţi, străini şi goi,

Aşteaptă resemnaţi sfârşitul.

Însângeraţi, fără speranţă,

Şi aplecaţi de crudul vânt,

Par răstigniţi, încă în viaţă

Şi-n rugăciune la pământ.

Ei ştiu c-au înflorit c-un rost,

Să fie jertfă frumuseţii

Dar viaţa lor prea scurt-a fost

La fel ca roua dimineţii.

Ne-asemănăm cumva cu ei,

Răniţi de vorbe şi de fapte,

Loviţi în suflet de lachei

Furiş, prin uşile din spate.

Dar dăinuim prin frumuseţe

Şi biruim prin bunătate;

Privind senin spre bătrâneţe,

Rămânem demni până la moarte.

Angelina Nădejde

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.

Lumina credinţei!

Simbolizează lumina pe care o dorim atât în viaţă cât şi după moarte. Atunci când aprindem lumânarea sau candela pentru a ne ruga în zilele obişnuite sau în sărbătorile religioase, sufletul nostru se umple de lumină, bucurie şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Ne însoţeşte pretutindeni, fiind aproape de noi în cele mai importante clipe din viaţă: la Botez, de ziua noastră, când ne împărtăşim, la Sfintele Paşti, la nuntă, la înmormântare, Lumina este nelipsită. Parcă ar vrea să ne spună: „Nu uitaţi de rugăciune!"

„Nimic altceva nu foloseşte omenirii ca suferinţa!” Sa se scoale Dumnezeu, si sa se risipeasca vrajmasii Lui, si sa fuga de la fata Lui cei ce-L urasc pe Dansul. Sa piara cum piere fumul, cum se topeste ceara de fata focului, asa sa piara demonii de la fata celor ce-L iubesc pe Dumnezeu si se insemneaza cu semnul Crucii, zicand: Bucura-te, preacinstita si de viata facatoare Crucea Domnului, care gonesti demonii cu puterea Celui ce S-a rastignit pe tine, a Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, Care S-a pogorat la iad, si a calcat puterea diavolului, si te-a daruit noua pe tine, cinstita Crucea Sa, spre izgonirea a tot vrajmasul. O, preacinstita si de viata facatoare Crucea Domnului, ajuta-mi mie cu Sfanta Fecioara Nascatoare de Dumnezeu si cu toti Sfintii, in veci. Amin.

Rugaciune de pocainta

Marturisesc Tie, Doamne, Dumnezeul meu, Celui in Treime slavit si inchinat: Tatalui si Fiului si Sfantului Duh - pacatele mele facute in toate zilele vietii mele si pana in ceasul de fata cu lucrul, cu cuvantul, cu gandul, cu vederea, cu auzul, cu mirosul, cu gustul, cu pipaitul si cu toate simturile mele sufletesti si trupesti, prin care Te-am maniat pe Tine, Dumnezeul meu, si am nedreptatit pe aproapele. Pentru toate acestea ma simt vinovat inaintea Ta si vreau sa ma pocaiesc. De aceea, cu smerenie, ma rog: iarta-ma si ma dezleaga de toate pacatele, ca un bun si de oameni iubitor. Amin.

La capatul durerii este Dumnezeu !

„Când ai gustat iadul în tine si nu îl mai proiectezi pe ceilalti, nu mai poti sã uiti si nu mai poti sa-L cauti decât pe Dumnezeu si cum uiti sã zici Doamne ajuta-ma, Doamne miluieste-ma, cum nãpãdeste groaza aceea pe tine din nou si o vezi în tine. Chiar când te uiti la celãlalt care face ceva rãu, tot înlãuntrul tãu o simti”.
Pentru lumea secularizatã în care trãim „iadul” este un cuvânt „de groazã” care face parte mai degrabã din terminologia hollywoodianã, decât a vietii reale. Pentru omul crestin însã, iadul este o realitate de la care, de multe ori, porneste chiar viata noastrã duhovniceascã. Si dacã pentru lumea „iadul” este un capãt de drum, pentru lumea crestinã iadul poate fi chiar începutul unui drum a cãrui continuare este, paradoxal, bucuria.

“Toatã lumea stie cã bucuria este darul lui Dumnezeu, dar e paradoxal felul în care l-am dobândit.
A fost un moment în care am realizat cã eu nu pot sã fac nimic bun, cã eu nu pot sã fiu fericitã, cã orice as face nu iese bine si cã oricât m-as strãdui , m-as ambitiona , m-as ruga, sfârsesc prin a face ceva care mã întristeazã, care mã face sã-mi fie rusine, care mã face sã mã simt stingheritã, cel putin în fata mea, dacã nu în fata celorlalti, Eu m-am întors în bisericã târziu dupã ce am trãit gustând din toate durerile ei, din toate deznãdejdile ei, dar si din toate bunãtãtile, frumusetile câte putin.
Si eram deja deznãdãjduitã cã nu existã bine.
In momentul în care te întâlnesti cu tine, reactionezi neasteptat, fie în bine, fie în rãu, si iar cazi în deznãdejde pentru cã nu poti sã trãiesti la nivelul discursului pânã ce nu te identifi cu acel discurs.
Când am intrat în bisericã si am vãzut , cã iau putere de la Dumnezeu, întelepciune de la Dumnezeu si cã repet aceleasi cãderi si cã ispita deznãdejdii era la îndemâna mea la fel ca si înainte, atunci a murit în mine orice formã de evlavie emotionala. Stiam ca oricât ar fi de puternica trairea bazata pe emotiile rele, de fapt negative, ma vor rasturna. Si atunci m-am asezat în fata lui Dumnezeu si am zis:
„Doamne, ajuta-ma sa înteleg ce se întâmpla, de ce e asa, stiu ca esti Dumnezeu, stiu ca Te oferi noua, stiu ca-mi dai tot harul, dar la gândul ca ar trebui sa postesc , sa fac matanii sa ma rog . sa stau în încordarea asta ca sa obtin bucuria si apoi sa o pierd, întâlnindu-ma cu mine, nu am sa pot, nu rezist, am stofa de om slab”.

Si atunci Dumnezeu mi-a vorbit o vreme, nu la ureche sau in inima, ci citind din Sfânta Scriptura am primit raspunsul, am auzit pentru prima data cuvântul Lui: „Fara Mine nu puteti face nimic”. Orice tentativa a mea de a face ceva se bazeaza pe o parere a mea, pe un sistem de gânduri si credinte ale mele, care sunt construite pe „eu pot” .
Si când am înteles ca solutia ar fi sa renunt la toate acestea, sa renunt la aceasta constructie, atunci a început chinul. Chinul omului de a intra în împaratie este de fapt chinul lepadarii de sine; si lepadarea sa de sine este moarte, nu metafora, si iarasi am vazut ca nu pot si am spus „Doamne, omoara-ma Tu, ca eu nu pot sa mor. Ajuta-ma, Tu, te rog, iar când vezi ca nu ma tin de treaba, sileste-ma”, cum zice parintele Sofronie într-o rugaciune de dimineata. Si am trait ceea ce, citind candva, am vazut ca se numeste trecerea prin vamile vazduhului. Eu aveam o privire înduiosata in fata acestor texte mai ales când erau redate imagini cu draci ... Insa când am descoperit in launtrul meu acesti draci si aceste furci care nu aveau coada si coarne… ci erau niste puteri potrivnice atunci am înteles cât de cumplite sunt acele vami. Acum, cu adevarat, nu stiu daca le-am trecut sau nu, la orice coborâre dau de ele si nu pare a fi o calatorie pe care ai terminat-o vreodata. Dar în momentul acela am vazut ca eu nu pot face nimic bun si am înteles ce Dumnezeu bun avem. Un Dumnezeu care vrea sa faca ceva bun cu mine, care ma iubeste asa cum sunt. Si a venit bucuria ca avem un asemenea Dumnezeu care ne iubeste si nu asteapta de la noi nicio performanta, caci poruncile lui nu sunt strigate, „Haide, fa acuma ca, daca nu faci asta si nu iei 10, nu te mai iubesc si nu te recompensez”. Nu, poruncile Lui sunt mâini întinse, putere întinsa catre noi.
Nu avem rabdare sa ducem pâna la capat o durere
pentru ca nu vrem, pentru ca ne este frica.
Ne este frica ca vom muri, ne e frica de moarte. Imi amintesc ca în fata unei dureri am zis ca „nu mai pot, crap” si mi-am zis: „crapa” si s-a crapat de ziua. Deci a fost un rasarit ontologic în mine. Dupa aceea, însa, mi-am dat seama ca oamenii nu pot face ca mine, nu vor sa faca ca mine, nu au rabdare, sunt prinsi în alte treburi si atunci când am ajuns la Dumnezeu, primul lucru pe care il cer lui Dumnezeu este acesta- sa ma învete cum sa-i învat eu pe oameni sa crape de durere, ca sa ajunga la bucurie. Ca nu poti altfel. Si am descoperit atunci ca toata inteligenta umana seculara este îndreptata în doua directii: prima sa anestezieze durerea, sa ne scape de ea, sa ne ofere surogate de bucurie.

si a doua – o inteligenta care ramâne onesta cu sine…

- Care duce spre gândul lui Dumnezeu.
Care spune de ce ma doare, unde ma duc. Trebuie sa recunosc ca si inteligenta seculara, a început sa vada din ce în ce mai mult. E adevarat, pe calea ei, a stiintei, care vede, probeaza, masoara, cântareste. Este uimitor totusi ce au descoperit psihologii adâncurilor, apoi neurologii acum au descoperit toate mecanismele fiziologice ale fiintei umane de a fugi de întâlnirea cu propria sa constiinta.
De fapt, ce ne doare pe noi când ne doare?

- Pe noi ne doare lipsa bucuriei si aceasta înca nu s-a descifrat, ca bucuria este un sentiment pe care specialistii nu stiu unde sa-l localizeze, sa-l aplice. Dar avem centri ai dezgustului, avem centri de placere si substanta care ne produce placere în creier, cum spune Sf. Maxim Marturisitorul:

„Fuga de durere si alergarea dupa placere, aceasta este activitatea mintii, a mintii cazute”.

Cunoscând aceste realitati din creierul meu, mie mi se darâma esafodajul iluziei ca eu as putea „daca” si nu mai pot sa cred ca este de vina tata pentru felul meu de a fi.

- Pe de alta parte trebuie apoi sa ne asumam lucrarea împreuna cu Dumnezeu.

- Despre un om care este gata sa moara nu mai zici ca îsi asuma responsabilitatea sa-i pui tubul de oxigen la nas. Nu, ci pur si simplu el trage din tub, el trage aer. Deci, când ajungi sa vezi cât esti de neputincios, , zici: „Vino Doamne!”. Aici trebuie sa ajungem, sa constientizam cat suntem de neputinciosi, atunci nu te învata nimeni cum sa te rogi, pur si simplu ajungi acasa si te rogi“.

Invataturi Crestine

miercuri, 8 iulie 2015

Apusul macilor

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ospeti

Totalul afișărilor de pagină

miercuri, 8 iulie 2015

Apusul macilor

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ospeti

Totalul afișărilor de pagină

Abonați-vă la