miercuri, 30 iulie 2014
marți, 29 iulie 2014
Vine o vreme ....şi a venit
Nu sunt perfectă am păcatele mele , defectele mele , am rănit oameni, e adevărat dar nu voit şi am cerut iertare.
Am învăţat să iert ,oricât de mult m-ar fi făcut să sufăr.
Vine o vreme...... şi a venit...am înţeles că fiecare bucurie sau zâmbet ţine preţ de o clipă .Că tot ce dau e gratis iar ce primesc are un preţ ....Am realizat că puntea pe care merg e durerea dar are numele ...Iubire ...
Ridic ochii spre cer , pentru că ştiu bine că de acolo vine Iubirea,iertarea, judecata
,puterea de a merge mai departe..... am mers în grădină şi am scos din suflet tăcerea mea.....am plâns plânsul neplâns ....de ce plâng atâta Doamne ?
Te rog să mă ţi în brațe fără să mă întrebi de ce, să tacem cu tăcerea mea.
Mă cuibăresc lângă Doamne .. ca lângă un Tată şi primesc Iubirea.
Orice rană este doar o experiență.
Împărăția lui Dumnezeu este în inimile pline de iubire. Încerc să înţeleg de ce oamenii pe care îi iubesc cel mai mult ,mă dezamăgesc cumplit.De ce îmi confundă bunătatea cu naivitatea .
Bine ar fi să înţeleg că sunt oameni care nu vor să ofere.
Nu Te depărta de la mine Doamne, şi ajută-mi, ca în toate să fac voia Ta, şi să nu Te mai răstignesc în toate zilele cu faptele mele cele păcătoase, nici să Te batjocoresc cu cugetele mele cele rele, precum făceau iudeii cei necredincioşi în timpul
Sfintelor Tale Patimi, ci ca femeia cea păcătoasă să-Ţi spăl picioarele, cu lacrimile ochilor mei, pentru ca să mă învrednicesc a auzi şi eu din Gura Ta cea dulce: Iertate să-ţi fie păcatele... Amin.
luni, 28 iulie 2014
Date biografice
Clement Alexandrinul (Titus Flavius Clemens) se naste pe la 150, probabil la Atena, din parinti pagani. Nu se stie cand s-a crestinat. Dupa convertire el face calatorii de studii in Italia de Sud, in Siria, Palestina si Egipt. El cauta pretutindeni oameni invatati si profesori vestiti de la care sa se instruiasca. El vorbeste cu entuziasm despre dascalii sai, cinci la numar, dar nu pomeneste decat numele celui de pe urma: Panten. Cu putin inainte de 180, Clement vine la Alexandria, unde face cunostinta cu albina siciliana si unde ramane sa o asculte. Pe la 190, el ajunge colaboratorul lui Panten, iar dupa moartea acestuia preia conducerea scolii. Clement a fost si preot, cum reiese din propriile sale afirmatii si dintr-o scrisoare a lui Alexandru, episcop de Ierusalim. In scoala catehetica l-a avut ca elev pe Origen si pe Alexandru de Ierusalim. Sub persecutia lui Septimiu Sever, Clement pleaca in pribegie, parasindu-si scoala pe la 202-203. Adoarme in Domnul inainte de 215-216, cum reiese din scrisoarea aceluiasi episcop Alexandru catre Origen.Epifanie Scolasticulspune în secolul al VI-lea că Atena este locul de naştere al lui Clement iar acest lucru este susţinut de acurateţea cu care vorbea limba greacă clasică. Se pare că părinţii săi erau păgâni înstăriţi, cu o oarecare prestanţă pe scara socială. Calitatea educaţiei sale este evidenţiată prin faptul că el citează în mod constant din poeţii şi filozofii greci. Clement a călătorit prin Grecia, Italia, Palestina şi Egipt. El a devenit colegul lui Pantenus, liderul Şcolii Catehetice din Alexandria şi probabil cel care l-a convertit pe Clement la creştinism şi căruia, până la urmă, i-a succedat la conducerea celebrei şcoli. Cel mai cunoscut discipol al său a fost Origen (care a fost condamnat la Sinodul V Ecumenic. În timpul persecuţiilor lui Septimius Severus (202 sau 203) Clement şi Alexandru, episcop de Flaviada, au căutat refugiu în Capadocia iar după aceea în Ierusalim, de unde a dus o scrisoare în Antiohia în 211. După acestea, Clement a murit cândva în următorii cinci ani fără să se reîntoarcă în Egipt. Cel mai important impact al activităţii lui Clement l-a avut încercarea sa de a unii filozofia greacă cu creştinismul.
Despre dreptate :
„Adevărata dreptate constă în a nu înşela pe altul, înseamnă a fi în întregime templu sfinţit al Domnului[1]; dreptatea este, deci, pacea şi bunăstarea vieţii, pacea cu care a slobozit Domnul pe femeie,[2] zicând: «Mergi în pace!»[3].”
„(Moise – n.n.) socotind apărarea dreptăţii ca o cinste a firii sale.”[4]
„(…) Dreptatea este armonia părţilor sufletului.”[5]
„Dreptate înseamnă distribuire egală între oameni. Dar, chiar dacă nu reuşim să facem exact această distribuire egală, totuşi dacă o facem cu cele mai drepte intenţii, nu ne depărtăm de scop.”[6]
„(…) dreptatea, deprinderea care naşte după formă toate raţiunile din existenţe şi distribuie fiecăreia, în mod egal, împărtăşirea vieţii în duh şi constituie fundamentul neclintit al păşirii noastre în bine prin voinţă.”[7]
„(…) Dreptatea nu judecă pentru a face plăcere cuiva, ci pentru ca să dea fiecăruia după merit.”[8]
„După cum gândesc şi filozofii greci, nimeni nu poate fi atât de mare încât să fie mai presus de dreptate şi nici atât de mic încât să stea ascuns de ea.”[9]
„Pentru omul desăvârşit dreptatea nu este un rezultat al consiliilor cetăţeneşti, nici al opreliştii legii, ci este o consecinţă a propriei sale acţiuni şi a dragostei sale de Dumnezeu.”[10]
„ (…) n-ar putea vorbi cineva de dreptate nebună, sau obraznică, sau desfrânată, sau de una unită cu oricare dintre cele cugetate ca rele. Iar dacă înţelesul dreptăţii nu e amestecat cu nici un rău, el cuprinde în sine numaidecât tot binele. Iar binele e tot ce e văzut ca virtute. Deci, prin numele de dreptate e dată de înţeles aici toată virtutea. Pe cei ce flămânzesc şi însetoşează de această dreptate îi fericeşte Cuvântul, făgăduindu-le săturarea de cele dorite.”[11]
[1] I. Cor. 3, 17.
[2] Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a IV-a, Cap. XXV, 161.2., în PSB, vol. 5, p. 305
[3] Mc. 5, 34.
[4] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre viaţa lui Moise sau despre desăvârşirea prin virtute, în PSB, vol.29, p.26
[5] Clement Alexandrinul, Op. Cit, Stromata a IV-a, Cap. XXVI, 163.4., în PSB, vol. 5, p. 306
[6] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, Omil.a XII-a, VIII, în PSB, vol. 17, p. 476
[7] Sf. Maxim Mărturisitorul, Op. Cit, partea a doua, 83, în PSB, vol. 80, p. 217
[8] Clement Alexandrinul, Pedagogul, Cartea I, Cap. VIII, 64.1., în PSB, vol. 4, p. 203
[9] Idem, Stromatele, Stromata a V-a, Cap. XIV, 122.4., în PSB, vol. 5, p. 379
[10] Idem, Op. Cit, Stromata a VI-a, Cap. XV – 125.6., în PSB, vol. 5, p. 455
[11] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre fericiri, Cuvântul IV, în PSB, vol.29, p. 364
“Dreptatea creştină este virtutea prin care creştinul îşi împlineşte, cu conştiinţă şi voie hotărâtă, toate îndatoririle sale faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, fiind ajutat de harul dumnezeiesc. în Sfânta Scriptură găsim cuvântul dreptate în înţelesul de sfinţenie, adică de trăire după poruncile lui Dumnezeu. În acest înţeles, bătrânul Simeon este numit “drept şi temător de Dumnezeu” (Luca 2, 25), deoarece el se silea să trăiască Întru totul după poruncile lui Dumnezeu. La fel se spune şi despre Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare, că era drept (Matei 1, 19). A trăi după poruncile lui Dumnezeu înseamnă însă împlinirea datoriilor nu numai faţă de Dumnezeu, ci şi faţă de semeni. Pentru aceea dreptatea creştină cere să respectăm drepturile fiecăruia, să dăm fiecăruia ce este al său, fără privire la folosul nostru şi să nu cerem nimic pentru noi din ceea ce nu ni se cuvine. Astfel, în viaţa de obşte şi în legăturile dintre oameni, dreptatea este păzitoarea drepturilor fiecăruia şi prin aceasta ea este temelia bunei rânduieli dintre oameni, aducându-le propăşire în toate. Iată cum din virtutea creştină a dreptăţii răsare, pentru credincioşi, şi ideea de dreptate socială, care călăuzeşte legăturile dintre oameni, după cele ce se cuvin fiecăruia (Matei 22, 21; Rom. 13, 7). Fără dreptate socială nu este cu putinţă o aşezare temeinică a vieţuirii omeneşti”
Pilda zilei – Iubirea aproapelui
La Melbourne, am mers odată să-l vizitez pe un bătrân a cărui existenţă era ignorată de toţi. Camera sa era murdară şi într-o mare dezordine. Am dat s-o curăţ, dar el s-a opus, zicându-mi: «Las-o aşa, stă bine şi aşa!». Fără a insista prea mult, într-un final, m-a lăsat să fac ordine. În cameră se afla şi un candelabru magnific, acoperit de praf. «De ce nu-l aprinzi?», l-am întrebat eu. «La ce l-aş mai aprinde, dacă şi aşa nu mai vine nimeni să mă vadă?», mi-a răspuns, «eu nu am nevoie de el». Atunci i-am zis: «Dacă surorile de caritate ar veni să te vadă, l-ai aprinde?». «Dacă aş putea să aud măcar un glas de om în casa asta, l-aş aprinde». După câteva zile, am primit de la el acest scurt mesaj: «Spuneţi-i amicei mele că acel candelabru pe care l-a aprins în viaţa mea continuă să lumineze».” (Maica Tereza de Calcutta)
Sursa crestinortodox.ro
duminică, 27 iulie 2014
Sfântul Pantelimon – “doctorul fãrã arginti”
Sfântul Pantelimon
PATRONUL SPIRITUAL AL MEDICILOR Sfântul Pantelimon este unul dintre cei mai cunoscuti si iubiti sfinti ai Bisericii lui Hristos. Pomenit în data de 27 iulie, acest sfânt este adesea numit “doctor fãrã de arginti”, arãtându-se prin aceasta cum cã el n-a umblat dupã averi si s-a multumit cu ceea ce putea avea din rosturile lui si nu cerea de la nimeni sã-i plãteascã pentru binefacerile fãcute. Sfântul Pantelimon este considerat ocrotitorul medicilor si tãmãduitor al bolnavilor, el este un model de doctor, slujitor si crestin urmãtor lui Hristos.
Sfântul Mare Mucenic si Tãmãduitor Pantelimon a trãit în vremea împãratului Maximian Galeriu si era originar din cetatea Nicomidiei. El a vãzut lumina zilei în anul 284, dintr-un tatã pãgân, senator la curtea împãratului, si o mamã crestinã. Primul sãu nume a fost “Pantoleon”, adicã “cel în toate puternic ca un leu”. Mama lui Pantoleon, Evula, îl iubea pe Hristos în tainã, numindu-se crestinã. A terminat cu succes Scoala de Medicinã la Nicomidia. Dumnezeu va apãrea în inima tânãrului doctor, fãcându-l sã-si doreascã cu ardoare Botezul în Hristos. Schimbarea cea mai mare din viata lui Pantelimon a avut loc în momentul întâlnirii acestuia cu bãtrânul crestin Ermolae, care a arãtat celui dintâi cum doar Hristos binevoieste a vindeca, prin sau mai presus de oameni.
Într-o zi, pe când se întorcea de la Eufrosin, Pantoleon gãsi pe drum un copil mort, muscat de o nãpârcã. Vrând sã probeze adevãrul cuvintelor lui Ermolae, el chemã în ajutor numele lui Hristos si îndatã copilul se ridicã, iar nãpârca muri. Aceasta a dus la botezarea tânãrului Pantoleon.
Va primi numele de Pantelimon care înseamna “cel cu totul milostiv”. Dupã primirea Sfântului Botez, Pantelimon face mai multe vindecãri, boli incurabile si neputinte nespuse pierind în fata iubirii si credintei sale. Marele Pantelimon face minuni atât prin harul primit, cât si prin tratamentele pe care le da celor bolnavi. Drept urmare a milosteniei sale, el si-a împãrtit toatã averea sãracilor, iar celor pe care îi vindeca de boli si neputinte, nu le cerea nimic drept platã. De aici i se trage si numele “doctor fãrã de arginti”. Din cauzã cã era cãutat de multi bolnavi, ceilalti medici din Nicomidia deveniserã invidiosi pe el si, fiindcã îngrijise un crestin tocmai chinuit din ordinul împãratului, ei profitarã de ocazie pentru a-l denunta pe Pantoleon la împãrat. Pentru credinta si dragostea tânãrului Pantelimon fatã de Hristos, împãratul Maximian porunceste ca acesta sã fie supus unor chinuri groaznice, dupã care decide sã-i fie tãiat capul.
Tot astăzi :Predica vindecării a doi orbi şi un mut :
Text :Sfântul Nicolae Velimirovici
Un lac fără apă mai poate fi numit lac? Nu; e mai degrabă un crater uscat. Un om fără Dumnezeu mai poate fi numit om? Nu; e mai degrabă un mormânt. După cum apa e tot ce-i mai de seamă dintr-un lac, tot așa Dumnezeu în om.Dacă sufletul omului ar fi cu totul deschis către Dumnezeu (și acest lucru presupune închiderea către lume), omul acela s-ar întoarce la încântarea primordială a vederii lui Dumnezeu. Credința înseamnă, mai înainte de toate, amintirea acelei pierdute primordiale vederi a lui Dumnezeu, amintire rămasă întipărită în conștiință.
După întunecimea Gadarei, a viețuirii păgâne, unde Domnul nu a întâlnit nici un strop de credință la oameni – nici măcar după marea minune a vindecării celor doi îndrăciți – urmează, una după alta, câteva împrejurări când Hristos găsește mare credință la câte cineva. Hristos putea, cu un singur cuvânt al Său, să vindece într-o clipă toți bolnavii de pe pământ, spune înțeleptul Gură-de-Aur. Dar pentru ce? Ar fi însemnat să-i pună pe oameni pe aceeași treaptă cu necuvântătoarele, care sunt lipsite și de libera voință, și de libera alegere, și de scopuri mai înalte. Ar fi coborât oamenii, să zicem, la scara lunii și a stelelor, care sunt legate prin legi să strălucească; și la scara stâncilor, care sunt legiuite să stea și să cadă la poruncă; și a apelor din râuri, care curg după cum li s-a rânduit. Dar omul are înțelegere, el trebuie să facă de bunăvoie ceea ce creaturile necuvântătoare fac în virtutea legii puse lor: să fie credincioși lui Dumnezeu și să împlinească poruncile Lui. „Dumnezeu poruncește și sunt legată să-L ascult”, spune întreaga fire. „Dumnezeu poruncește și am datoria morală să-L ascult”, spune omul. Omul are alegerea; nu între două bunuri, ci între bine și rău. Daca alege binele, va fi prieten lui Dumnezeu și fiu in împărăția cea veșnică, și va fi deasupra firii. Dacă alege răul, va fi retezat de la Dumnezeu și va fi mult mai jos decât necuvântătoarele.
„Trecând Iisus de acolo, doi orbi se țineau după El și strigau și ziceau: Miluiește-ne pe noi Fiule al lui David”. „Fiul lui David”, Fiul Omului, fiind totodată și Fiul lui Dumnezeu, îi miluiește și îi tămăduiește. Nici n-au plecat bine orbii, acum văzând și nemaiavând trebuință de călăuză, că au și adus la Domnul un pătimitor mut și îndrăcit. Mut si îndrăcit! Nici minte având să izvodească cuvinte, nici grai să le poată rosti. Domnul nu i-a cerut acestuia credință, pentru că ce credință poate sa aibă un nebun? Sau cum să poată un mut să-și mărturisească credința? Dar Hristos a văzut credința celor care-l aduseseră pe mut la Dânsul.
Cu toate acestea, vă dați seama ce faptă uriașă: sa scoți diavolul dintr-un om, să-i descui graiul și să-l faci să vorbească deslușit! E mai mult decât un război despre care se scriu cărți. Un război poate purta oricine, dar numai Dumnezeu poate izgoni diavolul și poate da grai buzelor mute.
Ni se spune ca Domnul a scos întâi demonul și abia după aceea omul a vorbit. Acest lucru ne arată de asemenea ca Domnul merge întotdeauna de la suprafață în adânc, până la rădăcina răului. În om se încuibase duhul rău și duhul rău îi legase graiul. Trebuia scos întâi duhul și legăturile cu care fusese ferecat omul aveau să cadă de la sine. Domnul, așadar, scoate întâi duhul rău din om, apoi îi dă puterea înțelegerii și a vorbirii. La ce bun să fi dezlegat graiul omului cu demonul încă sălășluind în el? Să-i deschidă graiul ca sa poată diavolul dintr-însul huli împotriva lui Dumnezeu și a semenilor? Pentru ce sa scapi omul de un rău mai mic decât răul căruia îl lași pradă mai departe? Nu l-ar fi legat demonul din nou, amuțindu-l iar?
Unii se minunează; iar alții rad. Unii se bucură de bine, alții se pornesc împotriva binelui. Poporul dă slavă lui Dumnezeu, căpeteniile pomenesc pe diavol. Cei neînvățați îl numesc pe Hristos „Fiu al lui David”, iar cărturarii mândri de învățătura lor zic că-i trimisul lui Beelzebub, starostele demonilor.
Fariseii nici ei n-au tăgăduit minunea Hristos – și nu s-ar fi dat în lături s-o tăgăduiască daca ar fi avut cum, daca ar fi putut s-o ascundă sau să tocmească martori mincinoși, ca la Înviere – numai ca totul se făcuse în văzul lumii, înaintea a mulțime de norod. Ei, așadar, din nou o spunem, n-au tăgăduit minunea, ci au răstălmăcit-o după inima lor: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni”. I-o mai aruncaseră pe aceasta Domnului în câteva împrejurări, iar El le răspunsese fără înconjur. „Daca satana s-a sculat împotriva sa însuși… nu poate să dăinuiască”, le-a spus Domnul. Într-adevăr, cu greu și-ar putea închipui cineva, oricâtă minte ar avea – multă sau puțină – o interpretare mai ridicola, mai lipsită de noimă a faptelor lui Hristos decât cea pe care o găsesc capetele întunecate ale mai-marilor din
Sfântul Nicolae Velim
Înainte de a-ţi trimite crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoşi, a examinat-o cu raţiunea Sa dumnezeiască, a verificat-o cu dreptatea Sa neajunsă, a încălzit-o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o în mâinile Sale pline de afecţiune, ca nu cumva să fie mai grea decât poţi duce.
Şi după ce a măsurat curajul tău, a binecuvântat-o şi ţi-a pus-o pe umeri. Deci o poţi duce.
Pilda zilei
Niciodată să nu faci judecată pripită
Pe vremea când o îngheţată costa mult mai puţin decât astăzi, un copil de vreo 10 ani intră într-o cofetărie şi se aşeză la o masă. Fata care servea îi puse un pahar cu apă în faţă. “Cât costă o îngheţată de ciocolată cu migdale pe deasupra?”, o întrebă copilul. “Cincizeci de cenţi”, îi răspunse fata. Copilul scoase din adâncul buzunarului un pumn de monede, şi le examină atent. “Şi... cât costă doar îngheţata de ciocolată?”, întrebă el din nou, ruşinat parcă.
Alţi clienţi tocmai aşteptau să se elibereze o masă, aşa că fata deveni oarecum agitată. “Treizeci şi cinci de cenţi”, îi răspunse, cu glas tăios, copilului. Acesta îşi numără încă o dată monedele. “Atunci vreau doar îngheţata de ciocolată, fără migdale deasupra”, spuse el, hotărât. Fata îi aduse îngheţata împreună cu nota de plată, i le puse pe masă şi plecă.
Copilul termină îngheţata, plăti la casă şi ieşi din cofetărie. Când fata veni să cureţe masa, i se puse un nod în gât, şi ochii i se împăienjeniră. Acolo, lângă farfurioara goală şi paharul cu apă se aflau, frumos aranjate, monede în valoare de cincisprezece cenţi...
Bacşişul ei. (deci copilul ar fi avut bani pentru înghețata cu migdale pe deasupra, dar n-ar fi avut să-i lase și ei ceva și nici nu s-a supărat că nu l-a servit cu mai multă politețe).
Abonați-vă la:
Postări (Atom)