Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel

 
 De  Sfantul Nicolae Velimirovici (“Proloagele de la Ohrida”)

Învăţaţi şi neînvăţaţi, dar aceiaşi în duhul,
Puternici ca îngerii în a Domnului iubire,
Petru cel simplu şi Pavel cel mult învăţat,
Erau amândoi luminaţi de al Duhului har.
Ei două lumânări aprinse au fost,
Candele nestinse,
Înalte şi preafrumoase, ca stelele strălucind.
Ele pământul au străbătut cu a lor lumină,
 De la oameni nimic cerând şi pe veci îmbogăţindu-i.

Ei mai săraci erau decât cei mai săraci,

Dar au îndestulat lumea;

Ei robi şi întemniţaţi au fost, dar lumea au biruit.
Cu învăţătura lui Hristos ei au îmbogăţit lumea,
Şi cu arme noi pe ea desăvârşit o au biruit.
Ei o au biruit cu smerenia şi dumnezeiasca pace,
Cu fericita blândeţe, cu rugăciunea, postirea
Şi cu milostivirea cea de necuprins.
Când a vieţii lor zbuciumată zi
S-a plecat spre zbuciumata seară,
Sângerosul Nero năpraznic capăt i-a pus.
Dar când Nero, al lumii dement conducător
Poruncit-a a Apostolilor moarte,
Lumea nu mai era a lui, ci a lor.
Iar ei prin moarte au dobândit împărăţia.

     Sfânta Liturghie de astăzi se zideşte pe numele corifeilor Apostolilor.Este vorba de cei doi oameni care au lucrat în istorie lucrarea creştină numită apostolat :Petru şi Pavel .

  Dacă aţi luat aminte la ,, Apostol " şi la  ,, Evanghelie ", cele două lecturi se referă la ei. . 
   ,, Apostol " nu este altceva decât o autobiografie apostolică pe care şi-o face sfântul Pavel . 
   ,, Evanghelie " este o minimă definiţie pe care şi-o dau unul altuia ,Petru şi Hristos -omul şi Dumnezeu .
    Petru Îi dă definiţia Mântuitorului ,spunând :
 ,, Tu eşti Hristosul ,Fiul lui Dumnezeu " , iar Mântuitorul îi spune  : tu eşti Petru , adică omul credinţei . Prin tine , prin credinţa ta , se va întemeia biserica universală  ". 

 Să revenim la ,, Apostolul " citit astăzi , unde Pavel îşi face apologia lui de om al Bisericii , de ziditor împreună cu Hristos .
Lui i se contestase în Corint ( de către anumiţi iubitori de sfadă şi de scindare a comunităţii creştine de acolo ) calitatea de Apostol al lui Hristos , întrucât nu trăise alături de Acesta . El face această biografie .

 „Voiesc ca voi să ştiţi, fraţilor, că cele petrecute cu mine s-au întors mai degrabă spre sporirea Evangheliei, în aşa fel că lanţurile mele, pentru Hristos, au ajuns cunoscute în tot pretoriul şi tuturor celorlalţi; şi cei mai mulţi dintre fraţii întru Domnul, îmbărbătaţi prin lanţurile mele, au mai multă îndrăzneală să propovăduiască fără teamă cuvântul lui Dumnezeu. Unii, e drept, vestesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă, alţii însă din bunăvoinţă. Unii o fac din iubire, ştiind că stau aici pentru apărarea Evangheliei; ceilalţi, însă, - din zavistie - vestesc pe Hristos, nu cu gânduri curate, ci socotind să-mi sporească necazul în lanţurile mele. 
                                                          Dar ce este? 
Nimic altceva decât că, în tot chipul, fie din făţărie, fie în adevăr, Hristos se propovăduieşte şi întru aceasta mă bucur. Şi mereu mă voi bucura. Căci ştiu că aceasta îmi va fi mie spre mântuire, prin rugăciunile voastre şi cu ajutorul Duhului lui Iisus Hristos  (Filipeni 1, 12-19)“

• Greutăţile slujbei.

• ⁷ Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi.
• 2Cor 5.1; 1Cor 2.3; 2Cor 12.9;
• ⁸ Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtorare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi;
• 2Cor 7.5;
• ⁹ prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi.
• Ps 37.24;
• ¹⁰ Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru.
• 1Cor 15.31; 2Cor 1.5-9; Gal 6.17; Filip 3.10; Rom 8.17; 2Tim 2.11-12; 1Pet 4.13;
• ¹¹ Căci noi, cei vii, totdeauna suntem daţi la moarte din pricina lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru muritor.
• Ps 44.22; Rom 8.36; 1Cor 15.31-49;
• ¹² Astfel că, în noi lucrează moartea, iar în voi viaţa.
• 2Cor 13.9;
• ¹³ Însă, fiindcă avem acelaşi duh de credinţă, potrivit cu ceea ce este scris: „Am crezut, de aceea am vorbit!”, şi noi credem, şi de aceea vorbim.
• Rom 1.12; 2Pet 1.1; Ps 116.10;
• ¹⁴ Şi ştim că Cel ce a înviat pe Domnul Isus ne va învia şi pe noi împreună cu Isus şi ne va face să ne înfăţişăm împreună cu voi.
• Rom 8.11; 1Cor 6.14;
• ¹⁵ Căci toate aceste lucruri se petrec în folosul vostru, pentru ca harul mare, căpătat prin mulţi, să facă să sporească mulţumirile spre slava lui Dumnezeu.
• 1Cor 3.21; 2Cor 1.6; Col 1.24; 2Tim 2.10; 2Cor 1.11; 2Cor 8.19; 2Cor 9.11-12;
• 
  

     Dacă citim cu atenţie , toată biografia lui ,ne dăm seama într-adevăr că, în primul rând ,creştinismul este mare prin întemeietorul lui -Iisus Hristos , Dumnezeu şi om ,Fiul lui Dumnezeu , Cuvântul care a întemeiat cu putere multă totul : şi cerul şi pământul; şi Biserica şi pe noi şi viaţa noastră .Când citim biografia Apostolului Pavel înţelegem că această măreţie această lume ,minunată ,puternică, numită creştinătate ,nu se opreşte nici chiar aici. În Iisus Hristos am fi putut spune că este cuprins totul şi că nu este nimic de adăugat. La acest tot ,la acest infinit ,se mai poate adăuga încă unul numit Saul şi apoi Pavel .Se poate adăuga la infinit la infinit şi rezultă ceea ce avem noi astăzi . 
   
     Mai trist este dacă ne punem întrebarea ,ce este cu noi , posesorii acestei bogăţii la nesfârşit :Iisus -Dumnezeu ,Apostolii,sfinţii  mucenici , ierarhii , mărturisitorii uriaşi ai pustiei , preoţi ca liturghisitori uriaşi ? Este vorba şi de noi cei de astăzi ,cei de acum ,cei care ne aflăm la terminalul unor milenii de lucrare de care amintim astăzi puţin . Suntem atât de mici ,atât de puţini , atât de speriaţi de puţinătatea noastră ,atât de nehotărâţi în lucrarea noastră ....Stăm să ne întrebăm sincer : mai avem vreo legătură noi cu oamenii aceştia de la care noi venim şi din care noi ne-am născut , pe linia Biserici , care se naşte pururi din mâinile lor , din timpul lor ,al lui Hristos ? Ne mai poate recunoaşte astăzi cineva ,cu terţ ochi , în dialogul pe care l-au purtat generaţiile între ele ? Aşa se poartă astăzi dialogul între Hristos şi Petru , între cer şi pământ . Dialogul a continuat . Acesta este creştinismul : dialogul generaţiilor harul lui dumnezeu care circulă ,suflă ,înviorează şi dă viaţă .
   Vă rog să vă întrebaţi foarte sincer şi foarte personal în ce măsură ne aflăm fiecare în parte şi toţi laolaltă în unul din aceste puncte ale marelui dialog creator, viu . Dacă nu ne găsim acolo, dacă suntem în cu totul altă dimensiune , loc ,spaţiul , concepţie ,să ne întristăm de două ori . O dată pentru Biserică . Nu există o Biserică în afara noastră. Tu eşti Biserica , noi suntem Biserica . Noi suntem parte de dialog , de răspuns la interpelările divinităţii. 

 Aşa cum Petru a existat la puterea lui, la frumuseţea lui, la spontaneitatea lui în punctul de răspuns la întrebarea lui Dumnezeu ,, cine zic oamenii că sunt Eu ?" 
  Petru răspunde :Tu , Cel văzut de toţi că eşti doar fiu de om , eu Îţi spun: eşti Fiul lui Dumnezeu   .Aici Biserica se împlineşte cu amândouă laturile ei . Petru este cel care reuşeşte să facă un tot din cele două mari lumi : lumea dumnezeiască şi cea omenească Ele se întâlnesc perfect : Dumnezeu şi omul în mărturisirea lui Petru .Este puţin lucru acesta ?
  Care din noi putem să răspundem cu puterea lui Petru ,cu cunoaşterea lui , cu bucuria şi cu sinceritatea lui , cu toate frumuseţile pe care le avea ? Se ştie prea bine că Pavel a avut atâta putere în el , încât a reuşit să lege acest dialog dintre divinitate şi omenitate . Acest om a colindat întreaga lume cunoscută atunci , a legat-o într-un curmei ţesut de el , cu această sfoară a legat lumea întreagă şi I-a dat-o lui Dumnezeu . Ba , s-a dus personal cu ea , cu tot universul pe care l-a luat în spinare (viu fiind ) şi s-a dus cu el până la al treilea cer şi l-a prezentat lui Dumnezeu . 
  Ei , de două mii de ani , astăzi , definesc întregul univers existenţial divino-uman cu cea mai scurtă definiţie posibilă : cu două nume - Petru şi Pavel .
   Iată ce prăznuim ,iată ce purtăm astăzi în înţelegerea noastră , în privirea noastră , în pofta noastră de a fi , astăzi suntem împreună : Petru şi Pavel . 
    Motivaţia este una singură :iubirea nebună pentru Dumnezeu care ne-a iubit cu aceeaşi iubire nebună .  Şi El a sărit din cer pe pământ tot de dragul nostru . Alt dialog nu există , capabil să ne poarte prin infinituri , prin veşnicii , de la om la Dumnezeu , de la Dumnezeu la om şi împreună pururi în bucurie nesfărşită .Amin !
  
                                               Text : Pr . Prof . Ion Buga 

Mărgăritare duhovniceşti

                                                                           

                                                                                                

                                                                   Fericitului Augustin

 

"A spune cuiva "te iubesc" înseamnă de fapt ,tu nu vei muri niciodată"."

,,Dacă păstrezi tăcerea, să fie din iubire; dacă strigi să fie din iubire; dacă îndrepţi, îndreaptă din iubire; dacă ierţi, iartă din iubire. Rădăcina interioară să fie cea a iubirii, din această rădăcina nu poate ieşi decât bine.”

                                                                              

                                                                                        "Iubeste si fă ce vrei!". 

   

                                                                          

                                                                                             

        

Despre post -partea I

                                                                       Text : Părintele Arsenie Papacioc

      Mai întâi de toate vreau să vă spun că postul înseamnă foarte mult (*) şi este deosebit de important pentru toată lumea (@) .

 {- (*) ,, De lucrezi cele ale unei virtuţi mari şi nu simţi gustul răsplătirii ei , să nu te miri.Căci până nu se smereşte omul,nu ia plata lucrării sale. Iar răsplata nu se dă lucrării (ascetice) , ci smereniei .Cel ce o nesocoteşte pe a doua a pierdut pe cea dintâi . Cel ce a luat-o înainte şi a luat răsplata bunătăţilor ,întrece pe cel ce are lucrarea virtuţii . Virtutea este maica întristării ; şi din întristare se naşte smerenia;şi smereniei i se dă harul . Deci răsplata nu se dă virtuţii , nici ostenelii pentru ea, ci smereniei ce se naşte din ele. Dacă aceasta lipseşte ,în deşert se fac cele dintâi . Căci smerenia aduce, chiar şi fără fapte , iertarea multor păcate . Iar faptele fără smerenie sunt, dimpotrivă , nefolositoare. Ba ne pregătesc şi multe rele "-Sfântul Isaac Sirul .}

{-(@),, Iată rugăciunea-rugăciunea este jumătatea Evangheliei , iar postul este cealaltă jumătate . Iată unitatea întregii Evanghelii ! Domnul a făcut cunoscută aceasta : Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post (Matei 17, 21).Aceasta înseamnă că orice păcat , orice demon ,orice necurăţie,orice moarte ,se alungă cu rugăciune şi cu post "-Sfântul Iustin Popovici .}

     Dar am înţeles sensul şi nu vreau să mai fac introduceri obositoare. Vă spun că postul îl vindecă pe om de duhurile rele care l-au atacat.
 Postul nu este numai o reţinere de la mâncare (#) ci este şi o rugăciune.

   { (#) Atunci când mâncăm trebuie să ne şi rugăm .Toate mâncărurile au înăuntru lor puterea ziditoare a lui Dumnezeu . Astfel ,cu rugăciunea , apropiem materia hrănitoare şi asta ne ajută. Mâncarea dă energie trupului , avem nevoie de ea pentru a putea să lucrăm şi pentru a avea putere de rugăciune.
 Pentru cei ce se roagă ,puterea mâncării se preface în putere duhovnicească .
   Cei ce se roagă puţin suferă de faptul că puterea şi energia mâncării se transformă cel mai mult în patimi şi în lăcomie .În situaţii din acestea este nevoie de post " - Părintele Sofronie Saharov .  }

                                         Postul înseamnă iubire şi iertare .
  N-ai făcut lucrul acesta şi refuzi să-l faci , conştient că refuzul tău e rău :aici e primejdia cea mare.Uite , nu aţi fost în situaţia de a vă afla în ceasul morţii să puteţi intui ce se poate întâmpla în acele clipe de sfârşit ": acele grozave regrete (atât de binecuvântate momente ), în care poţi să te sfinţeşti chiar . 
  Şi-aceste lucruri le evaluăm cu o nepăsare şi cu o iubire de sine şi , în sfârşit , cu un sfat vrăjmaş împungi pe fratele tău acolo unde trebuie sărutat :în inima lui . Credeţi că aceste lucruri sunt puse în discuţiee numai pentru că au mai fost puse şi se repetă ? Ştie toată lumea ,mai ales cei din domeniul medical , că postul de alimente este indicat la anumite intervale de timp , dar aceasta nu înseamnă că trebuie să mori de foame. În ănchisorile comuniste ,nu a fost vorba numai de lipsa de mâncare , ci te duceau şi la răcitor , la regim de exterminare. Dar ce s-a constatat :toţi cei care am făcut închisoare pe timpul comunismului , pe motive religioase , ne-am  vindecat de foarte multe boli , care puteau veni după aceea . Nu era o noutate pentru noi. Greutatea aceasta a trupului o duceam , pentru că este nevoie de forţă .
   Marele Merşter l-a făcut pe om foarte bine şi de aceea, printr-un post riguros, poţi ţine în frâu ceea ce este bine făcut. Dacă exagerezi postind, faci o mare greşeală . ( $)
Trebuie să ai o măsură peste tot. Se spune că ,, omul este măsura tuturor lucrurilor "dacă vă este cunoscută expresia rostită de filosoful grec Protagoras ( 487 î . Hr. - 420 î.Hr.) .
  
 { ( $),, Postul nu înseamnă doar înfrânare de la mâncare , ci mai ales o strictă înfrânare a simţurilor .Atunci când simţurile sunt hrănite de lucruri exterioare , ( imagini pervertite ,cuvinte hulitoare ,)ele transmit o cantitate corespunzătoare de otravă minţii şi inimii , care ucide viaţa în Domnul a bietului suflet . Părinţii noştri au atâtea să ne spună despre sfântul post al simţurilor. Întreaga lor învăţătură este în special îndreptată spre curăţirea minţii de năluciri şi de gânduri păcătoase ,şi către curăţirea inimii de sentimente care o întinează . În plus ,ei ne învaţă  că noi trebuie să alungăm orice rău de la bun început pentru a păstra sufletul curat. De îndată ce orice gând rău se apropie chiar pe nesimţite este absolut necesar să-l alungi şi să spunem de îndată rugăciunea lui Iisus .Şi atunci când în acest mod noi înfruntăm gândurile care vin de la simţuri şi de la diavoil , foarte curând vom simţi bucuria şi câştigul dobândite din postirea simţurilor . Dacă Eva şi-ar fi înfrânt văzul ,ea n-ar fi otrăvit pe urmaşii pântecelui ei , adică pe toţi oamenii care s-au născut din ea . Pe scurt ,înfrânarea simţurilor îl mântuieşte pe om de iad. 
  Părinţii trezvitori s-au nevoit mult pentru a afla harul lui Dumnezeu prin rugăciune.De aceea noi, copiii lor, le datorăm veşnică recunoştinţă , căci ei ne-au arătat o cale ce conduce sufletul la unirea cu Dumnezeu. Te poţi întreba :dar cum este posibil oamenilor şi mai ales monahilor şi preoţilor ,să trăiască duhovniceşte şi să împlinească nevoile lor duhovniceşti fără rugăciune , pe care Părinţii noştri trezvitori ne-au dăruit-o din experinţa lor ?Ei ne-au lăsat o moştenire de o valoare infinită care nu poate fi măsurată ,cântărită sau calculată. Moştenirea se numeşte trezvie . Trezvia înseamnă atenţie la gănduri , năluciri sau mişcări ale simţurilor ,este o forţă spirituală care se opune răului ; este o percepţie clară ,adică mintea vede ispitele de la depărtare şi fuge ,luându-şi măsurile de siguranţă necesare :ea apare atunci când mintea supravegheză inima şi gândurile care ies din ea. Înaintea sfinţilor părinţi , acei dascăli ai trezviei ,care au sistematizat rugăciunea minţii,monahii se ocupau mai ales cu virtuţile ascetice trupeşti. 
  Asceza trupului se numeşte praxis , adică post, înfrânare ,metanii,priveghere, slijbe religioase,ascultare ,smerenia. Ei numesc acest praxis oarecum benefic, în timp ce trezvia era numită foarte benefică. Începând cu sec XIV , rugăciunea a început să fie sistematizată şi organizată de părinţi.Ei au făcut cunoscută lucrarea trezviei ca ceva necesar pentru desăvârşirea omului. Prin lucrarea trezviei ei s-au eliberat de gânduri ,iar patimile au slăbit. Lucrarea le oferea curăţirea inimii. Asceza prin praxis este mijloc bun de a ajunge la trezvie. Vai nouă atunci când suntem învăţaţi şi nu punem în practică . Ce ne mai rămâne altceva de făcut decât să ne condamnăm pe noi înşine permanet ca nevrednici , ticăloşi şi leneşi ?
   Cel puţin prin învinuirea de sine şi smerenie putem redobândi tăria în rugăciune. Căci smerenia şi învinuirea de sine atrag harul lui Dumnezeu .Iar harul ,la răndul lui , aduce râvnă şi uşurează rugăciunea. Un om cu smerenie şi învinuirea de sine ,dimpreună cu mulţumire adusă lui Dumnezeu ,poate atinge înălţimi duhovniceşti şi să simtă darul înfierii. Dimpotrivă ,trudind ascetic fără să-şi înţeleagă propria infirmitate , slăbiciune şi ticăloşie ,un astfel de om luptă fără să se încununeze ,asudă fără plată ,mergând pe cale fără nădejde. Ce nenorocire să lupţi fără să câştigi !Să cultivi fără să culegi ! Din această pricină ,smerenia trebuie să preceadă tuturor nevoinţelor duhovniceşti. Omul ajunge să fie convins că absolut nimic nu se poate întâmpla fără ajutorul lui Dumnezeu .Trebuie să facem orice este necesar cu privire la o virtute sau alta şi apoi să asteptăm smerit cu conştiinţa că, dacă vrea Dumnezeu ,virtutea respectivă va prinde viaţă şi atunci vom începe să dăm roade. Altminteri rămâne numai truda " Părintele Efrem Filotheitul .

Începând din momentul existenţei pe pământ a Dumnezeului-Om este asimilat şi în Creştinism acest dicton. Pentru că Iisus Hristos este Dumnezeul-Om şi Măsură a toate . Şi omul poate fi dumnezeu după har, dar după un anumit efort. 

Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul

        Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul 

  Data de 24 iunie nu a fost fixată într-un mod întâmplător ca zi a naşterii Sfântului Ioan Botezătorul. Potrivit Sfintei  Scripturi, zămislirea Sfăntului Ioan Botezătorul a avut loc după ce Zaharia, tatăl său, a tămâiat în sfântul altar - loc în care numai arhiereul intră o singură dată pe an, în luna a şaptea, ziua a 10 a (cf. Levitic 16, 29).
   Această lună din calendarul iudaic cuprindea o parte din septembrie şi alta din octombrie. Având în vedere cele descoperite în Sfânta Scriptura, Sfinţii Părinţi au rânduit ca ziua zămislirii Sfântului Ioan să fie pe 23 septembrie, iar ziua de 24 iunie ca zi de nastere



              Ioan Botezătorul - "cel mai mare între cei născuţi, cel mai mic în împărăţia cerurilor"
De aceea, vă spun de la început ,Ioan ,oricât de mare a fost (cel mai mare născut din femeie, după cum mărturiseşte despre el Mântuitorul ), a însemnat plecare de jos în sus şi,în faţa dimensiunii pogorământului ,el nu mai este decât cel care abia reuşeşte - cu toată înălţimea lui -să ajungă să desfacă cureaua încălţămintei Celui care S-a pogorât din cer.
    Ioan spune despre Hristos : Cel care mai înainte de mine era ; eu nu-L ştiam , dar pentru aceasta am venit ,ca să fiu suportul văzut al tainelor celor nevăzute şi să vă mărturisesc că eu am văzut ceea ce nimeni n-a văzut ,că eu am cunoscut primul ceea ce urmează să cunoaşteţi toţi . Am văzut cerurile deschise şi am văzut pe Duhul lui Dumnezeu ca un porumbel , pogorându-se şi rămânând peste El . 

   Cel mai greu lucru este să-l concretizezi pe Duhul Sfânt.  Pe Dumnezeu-Tatăl  Îl avem destul de bine concretizat . Toate religiile Îl au pe Dumnezeu bine conturat ca Tată , ca Părinte -Creatorul părintele universului .
   Ca să vezi şi pe Duhul Sfânt ,aici deja ne aflăm în plină taină. Despre Acesta Mântuitorul va spune că ,, Duhul suflă unde vrea şi nimeni nu ştie de unde vine şi încotro se duce  "Aici Mântuitorul pare să nege într-un fel ce a spus Ioan ,dar nu este aşa : vrea să arate cât de mare şi de puternic a fost Ioan care a reuşit să concretizeze ,să întrupeze ,în vederea lui ,pe Duhul Sfânt . Cred că mileniul al treilea- dacă Dumnezeu ni-l mai îngăduie -aparţine Duhului Sfânt .Pentru aceasta va trebuie să plecăm de la momentul acesta pe urmele lui Ioan .

  Ioan era o realizare a neamului omenesc , ca şi Fecioara ,incredibili amândoi .Însă Ioan spune : cât de mare mă ştiţi ,eu nu exist în faţa Lui. Pentru că adevărata reuşită a lui Ioan este nu înălţarea lui,nu măreţia lui, ci puterea de a înţelege pe Dumnezeu în adevărata Lui dimensiune .Când Ioan a văzut că Dumnezeu îi deschide cerul-Ioan ştia că el e numai om-şi se arată în Treime , Dumnezeu Tatăl Dumnezeu Fiul Dumnezeu Sfântul Duh ,atunci a fost strivit de înţelegerea marii taine a lui Dumnezeu :pogorământul . Ioan s-a pogorât  şi el a spus: nu sunt nimic. A vrenit vremea ca El să crescă ( pentru că Dumnezeu   până la  Ioan vine în Kenoză ) Şi eu să scad  pentru aceasta Ioan este "cel mai mare între cei născuţi "

                                                                           Text:  Pr . Prof. Ion Buga 

Iartă-mă-.Păcatul și Pocăința

                        

  Postul Sfinţilor Apostoli Petru si Pavel este cunoscut în popor sub denumirea de Postul Sâmpetrului.

 Este rânduit de Biserică în cinstea celor doi apostoli şi în amintirea obiceiului lor de a posti înainte de a întreprinde acte mai importante (Fapte 13,2 si 14,23). Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel era numit în vechime Postul Cincizecimii, datorită darurilor Sfântului Duh, care s-au pogorât peste Sfinţii Apostoli.

Dezlegare la peste în Postul Sfinţilor Petru şi Pavel

În Postul Sfinţilor Petru şi Pavel, sâmbăta şi duminica se mănâncă peşte. Avem dezlegarea la peşte şi pe 24 iunie, când sărbătorim Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul.

                                     Rugăciune care se citeşte în fiecare post

   “Dumnezeul nostru, nădejdea tuturor marginilor pămîntului şi a celor
 ce sunt pe mare, departe, Cel ce mai înainte ai întocmit,
 prin Legea Ta Veche şi Nouă aceste zile de post, la care ne-ai învrednicit
 să ajungem acum, pe Tine Te lăudăm şi Ţie ne rugăm: întăreşte-ne 
cu puterea Ta, ca să ne nevoim întru ele cu sârguinţă, spre mărirea numelui Tău celui sfânt şi spre iertarea păcatelor noastre, spre omorârea patimilor şi spre biruinţă asupra păcatului; ca împreună cu Tine răstignindu-ne şi ingropându-ne, să ne ridicăm din faptele cele moarte şi să petrecem cu bunăplăcere înaintea Ta în toate zilele vieţii noastre.
 Ca Ţie se cuvine a ne milui şi a ne mântui pe noi, Hristoase Dumnezeule şi Ţie slavă înaltăm,împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte, şi Preasfântului şi bunului şi de viaţa făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.

„Călătoria virtuţilor s-a deschis.
Cei ce voiţi să vă nevoiţi intraţi, 
încingându-vă cu nevoinţa cea bună a postului. 

Căci cei ce se luptă după lege, 
după dreptate se şi încununează. 
Şi luând toată întrarmarea Crucii, 
să ne luptăm împotriva vrăjmaşului, 
ca un zid nestricat ţinând credinţa, 
şi ca o platoşă rugăciunea, 
şi ca un coif milostenia. 
În loc de sabie, postul care taie toată răutatea de la inimă. 
Cel ce face acestea va primi cununa cea adevărată 
de la Împăratul tuturor, Hristos, în ziua judecăţii.”

(Stihiri de la Duminica lăsatului sec de brînză)

Rugăciunea Sfântului Efrim Sirul

 

   

                  

    Doamne şi Stăpânul  vieţii  mele, Duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert, nu mi-l da mie.  ( o metanie mare )

 Iar Duhul curăţiei, al gândului  smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie slugii Tale.
 ( o metanie  mare )

Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii  vecilor. ( o metanie mare )

                                           Stihurile:

 ·       Dumnezeule milostiv fii mie păcătosului. ( o închinăciune )

·       Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul. ( o închinăciune )

·       Cel  ce m-ai  zidit, Dumnezeule  miluieşte-mă. ( o închinăciune)

·       Fără  de număr  am greşit,  Doamne iartă-mă. ( o închinăciune )

                   Dumnezeule! Milostiv fii mie pacatosului!

 Multi dintre noi cunosc aceasta rugaciune, si totusi n-o rostesc din inima – ea insa ascunde in sine putere harica si ne apropie de smerenie si de pocainta, iar prin aceasta si de milostivirea lui Dumnezeu.

“Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţă veşnică, (Ioan 5:24).

Pași în tăcere

           Cine mai ascultă tăcerea ?  

     Astăzi ,în epoca sunetului ,a zgomotului de orce fel ,tăcerea a devenit o mare putere sufletească .Puţini sunt cei care mai au curaj să o asculte,să-i ,,vorbească " .Tinerii merg pe stradă şi în mijloacele de transport public cu căştile la urechi ascultând mereu muzică .Oamenii în casă îşi fac treburile ori discută probleme cotidiene pe fundalul televizorului , mereu în polemici ,mereu obosiţi,mereu agitaţi.
 
Nimeni nu mai are curajul să asculte tăcerea , conştiinţa , gândurile... Răguşită sau nu , tare sau în surdină , odihnitoare sau agitată  , mintea nu vrea să audă tăcerea. . O fi prea apăsătoare sau trezeşte emoţii ce le dorim îngropate ?! Tăcerea devine pe zi ce trece o virtute apreciată doar de unii .
 
     E dificil să asculţi tăcerea când toţi s-au obişnuit cu sunetul , e greu să taci când toţi s-au obişnuit cu sunetul  e greu să taci când trebuie să rabzi nedreptăţile unora , e anevoios să taci astăzi.....Valoarea tăcerii e mare, putând fi mereu ridicată la rang de cult .E un dar care a fost din toate timpurile preţuit. Pentru mulţi şi tăcerea e un răspăuns . Socotită de unii o calitatea a oamenilor înţelepţi , de alţii o dovadă de laşitate sau prostie, tăcerea rămâne o enigmă ,o haină albă atât a diplomaţiei cât şi a inimii paşnice.

  Omul care ştie să tacă dă dovadă de suficientă stăpânire de sine în condiţiile în care , de cele mai multe ori ,cuvintele noastre se întorc deformate , ciuntite şi pătate. Teama de oameni cu influenţă ne face să tăcem când poate ar trebui să vorbim , să răbdăm ,să aşteptăm Cuvântul . Mulţi oameni au fost etichetaţi într-un fel sau altul pentru că n-au ştiut să-şi înfrâneze cândva un gând ,un dor , o observaţie ,poată bunî şi pertinentă , dar care nu a găsit un suflet capabil să o primească şi a stricat comuniunii....Şi astfel ,ajungi uneori astăzi să vorbeşti ,, tăcând "
   A şti să taci , semnifică a fi smerit , dar poate fi şi o dovadă de laşitate sau de corupere, după zicala românească ,, o mână o spală pe alta şi amândouă spală faţa ". Sunt şi cazuri în care niciodată acele glasuri fierbinţi , de foc , nu au ştiut să tacă , nu au vrut, nu au putut...
  Unii tac din sfială , alţii din lene sau pentru a nu se stresa ,puţini poate din gânduri sacerdotale , practicând o preoţie a tăcerii. Însă a şti să taci nu înseamnă că nu ai nimic de spus , că nu ai curaj de a vorbi , că eşti încrezut , ori alte motive. A şti să taci înseamnă a nu rosti cuvintele ce-ţi vin pe limbă , a avea răbdare cu cugetele tale , a mai reflecta asupra răspunsurilor , a nu da replici tăioase, a nu cădea pradă impulsului de moment , a mai sta de vorbă cu tine însuţi .
                                 Cel care nu va şti să tacă nu va şti nici să vorbească .

   Înainte de cuvinte este bine ca mintea noastră să trimită un gând curat , o binecuvântare interlocutorului , o rugăciune , pentru a fi un teren roditor .Duhovnici în scaunul de spovedanie recomandă tăcera în unele cazuri .   Mai ales în viaţa de familie , când din diferite pricini, soţul sau soţia ,se cuvine ,, să mai ţină ,din când în când , apă în gură ", pentru a nu mai cicăli sau rosti ,la supărare, vorbe grele, care dau naştere la uragane şi furtuni de reproşuri . E bună tăcerea ! Ea te păzeşte de o dojană , de un cuvânt tăios ce taie parcă în carne vie , iremediabil .

Tăcerea poate exprima adesea mai mult decât o pot face cuvintele . Nu e doar o pauză între cuvinte ,mai înseamnă şi să ştii să asculţi .
                     Căci ,, vreme este să taci şi vreme să grăieşti " ( Eclesiastul 3, 7)
 A şti să admiri frumosul , înseamnă să taci şi să contempli , plasticitatea cuvintelor fiind dificil de fixat în acele clipe înalte  Sfântul Isaac Sirul spune că tăcerea ne înfrânează de la multe rele, iar Sfântul Ambrozie spune ca
,, am văzut pe mulţi oameni căzând în păcat din pricina vorbelor lor , însă aproape pe nimeni din pricina tăcerii " 

  ,, Să nu credeţi că evlavia constă în aceea că vorbeşti mult de Dumnezeu . Nu . Ci mai mult în păzirea tăcerii . Fiţi încredinţaţi că totdeauna este un lucru mai puţin primejdios să asculţi decât să vorbeşti ", învaţă Sfântul Grigirie de Nazianz . Iar părinţii din pustiul Egiptului afirmă că vorba bună , duhovnicească este de argint, însă tăcerea este de aur .
     Un ierarh drag inimii mele îndeamna să mergem în adâncuri , să nu stăm la tărmuri, unde e agitaţie ,gălăgie  Să ne îndepărtăm de zgomotul lumii într-o pădure, în intimitatea camerei ,adânciţi fiind  într-o lectură frumoasă , un gănd curat , o rugă sau un răgaz de tihnă...
    Tăcerea este o prietenă fidelă care ne învaţă să coborâm în sine pentru a exista în tăcere şi a ne bucura de ea . E melodia inimii care cântă alte simfonii decât glasul. Dacă mereu vom purta zgomot în jur , îngerii nu vor mai avea când să ne vorbească....Şi ce minunată e tăcerea de după tacere !

              Text din ,, Puţine cuvinte Multă iubire " -Ieromonah : Hrisostom Filipescu

Sfânta Treime

  În calendarul Bisericii noastre, ziua de luni, dupa Rusalii este închinată Sfintei Treimi (Tatăl, Fiul si Sfântul Duh).
   Ieri, în ziua de Rusalii a fost cinstit în chip deosebit Duhul Sfânt - sfinţitorul vieţii noastre, a treia persoană a Sfintei Treimi.
    Duhul Sfânt purcede de la Tatăl si este trimis prin Fiul, existând, deci o legătură bine definită între cele Trei Persoane.

 Definirea acestei dogme despre Sfânta Treime este meritul Sfinţilor Părinţi de la Sinoadele I şi II ecumenice de la Niceea, 325 respectiv Constantinopol, 381.

   La acele adunări ale Bisericii a fost elaborat, pe baza învăţăturii Mântuitorului Hristos cuprinsă în Sfănta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, Crezul - Mărturisirea de credinţă a Bisericii - normativ până la sfârşitul veacurilor. 

În câteva articole, îndelung gândite şi discutate, s-a formulat această învăţătură despre Sfânta Treime.

  Arie - ereticul care nu a recunoscut dumnezeirea Fiului 

 şi Macedonie - ereticul care s-a ridicat împotriva Duhului Sfânt, au fost anatematizaţi de Biserică, de la sfârşitul secolului al IV-lea vorbindu-se despre o învăţătură clară a Bisericii : Treimea este deofiinţă şi nedespărţită, aşa cum mărturisim la Sfânta Liturghie.

  Este foarte greu de înţeles această dogmă a Sfintei Treimi: s-au scris tratate întregi de-a lungul veacurilor, s-au dat multe explicaţii - unele mai simple şi altele mai complexe dar contează esentialul: 

   exista un singur Dumnezeu în trei ipostasuri: Tată, Fiu şi Duh Sfânt. 

Tatăl este Creatorul, Fiul este Mântuitorul, iar Duhul Sfânt este Sfinţitorul lumii. 

                                                                      Amin.

        Cuvânt la Sfânta Treime-Sfântul Ioan Gură de Aur

    Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30)

Egalitatea Fiului cu Tatăl

 Noi întrebăm astăzi de este Fiul de aceeaşi putere şi slavă ca şi Tatăl şi de aceeaşi fiinţă cu Dânsul. Totuşi, noi practic nu întrebăm, ci prin harul lui Hristos am şi aflat ceea ce căutăm, şi ţinem aceasta tare, şi voim acum a o dovedi şi potrivnicilor.

Dar eu mă ruşinez când trebuie să vorbesc despre aceasta; căci, în adevăr, nu este oare de râs a voi să dovedeşti un lucru aşa de clar? Nu este, oare, lucru nebunesc a întreba de este Fiul de aceeaşi fiinţă cu Tatăl? Căci noi trebuie numai să privim natura, spre a dobândi răspunsul. Atât cei născuţi, cât şi născătorii, cu toţii sunt de aceeaşi fiinţă, atât la oameni, cât şi la dobitoace şi la plante. Voieşti tu, oare, numai la Dumnezeu a face o deosebire de la această lege obştească? Totuşi, ca să nu se pară că egalitatea fiinţei Fiului cu a Tatălui voiesc a o dovedi numai din cele pământeşti, de aceea o vom întemeia acum şi cu dovezi din Biblie.

Şi nu noi, ci necredincioşii, care se împotrivesc unui lucru aşa de dovedit şi adevărului, merită a fi de râs. Ei spun împotrivă: „Ce este oare aşa de dovedit? Dacă Hristos, pentru că S-a numit Fiu al lui Dumnezeu, trebuie să fie de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu, atunci şi noi trebuie să fim de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu, căci şi noi ne numim fii ai lui Dumnezeu de către psalmistul, Când zice: «Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt»”(Psalmul 81, 6).

O, nebunie şi cutezare! Când noi vorbim despre slava Celui Unuia-Născut, ei voiesc a-L pogorî la propria lor înjosire şi zic: „Încă şi noi ne numim fii ai lui Dumnezeu”.

Dar noi suntem departe de a fi de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu. Tu eşti numit numai fiu, dar nu Unul-Născutt, precum se numeşte El. Tu nu te odihneşti în sânul Tatălui, nu eşti strălucirea slavei Lui, nici chipul fiinţei Lui (Evrei 1, 3).

Dacă aceasta nu te convinge, ia aminte ce zice Însuşi Iisus Hristos, spre a arăta că fiinţa Sa întru nimic nu se deosebeşte de a Tatălui Său: „Cel ce M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9). Spre a arăta egalitatea puterii, El zice: „Eu şi Tatăl una suntem”, şi: „Precum Tatăl scoală pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce voieşte” (Ioan 5, 21). Când voieşte a însemna egalitatea cinstirii, El zice: „Ca toţi să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl” (Ioan 5, 23). Şi aceeaşi putere minunată o rosteşte prin cuvintele: „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez” (Ioan 5, 17). Dar necredincioşii nu socotesc aceste lămurite graiuri ale lui Hristos, ci iau vorba Fiului într-un înţeles subiectiv, zicând că şi oamenii se numesc fii ai lui Dumnezeu, şi pogoară pe Hristos la propria lor înjosire.

Dacă tu din graiurile psalmistului: „Dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Preaînalt”, nu crezi că Hristos este Fiu al lui Dumnezeu altfel decât tine, pentru ce nu spui că şi tu eşti asemenea cu Dumnezeu, căci psalmistul zice „Dumnezei sunteţi”?
Dar tu răspunzi: „Totuşi, Hristos, adeseori, a spus că El este mai mic decât Tatăl, a rugat pe Tatăl pentru ceva. Dacă El este de aceeaşi fiinţă cu Dânsul şi de aceeaşi stăpânire şi putere, pentru ce roagă pe Tatăl?”.

În adevăr, locurile aduse: „Precum Tatăl scoală morţii şi-i înviază, aşa şi Fiul pe care vrea îi înviază” şi celelalte graiuri pe care le-aţi auzit se par a fi în împotrivire cu faptul că El roagă pe Tatăl; însă când eu voi spune pricina acestei rugăciuni, vi se va ridica toată îndoiala.

Deci, care sunt temeiurile pentru care Hristos însuşi a rostit despre Sine cu înjosire şi, de asemenea, Apostolii au grăit despre El cu înjosire? Cea dintâi şi de căpetenie pricină este că ei voiau a convinge atât pe cei ce trăiau atunci, cât şi pe oamenii cei mai de pe urmă, că El cu adevărat S-a făcut om, şi că ei aveau înaintea lor nu numai umbră şi chip, ci adevărul naturii omeneşti.

Deşi Hristos a grăit multe despre Sine cu înjosire, şi, de asemenea, Apostolii despre Dânsul, totuşi satana a răzvrătit pe unii nenorociţi a tăgădui adevărata întrupare şi a afirma că El n-a luat trup cu adevărat. Ce s-ar fi întâmplat şi cât s-ar fi lăţit această religie, dacă Hristos n-ar fi zis acelea despre Sine?

A doua pricină este slăbiciunea ascultătorilor, pentru că cei ce dintru început L-au văzut şi L-au auzit nu puteau pricepe învăţăturile cele mai înalte. Şi aceasta nu este numai o presupunere a mea, ci o pot dovedi din Scriptură.

Când El zicea despre Sine ceva mare şi înalt, ceva ce era vrednic de slava Sa, ba încă atunci când El declara despre Sine numai ceva mai presus de om, ei se tulburau şi se scandalizau. Dar când El grăia ceva despre Sine cu înjosire şi lucruri omeneşti obişnuite, ei se linişteau şi primeau cuvântul Lui.

Vedem aceasta cu deosebire în Evanghelia lui Ioan. Când El a zis: „Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat”, atunci ei s-au împotrivit: „Tu încă nu ai cincizeci de ani şi l-ai văzut pe Avraam?” (Ioan 8, 56-57).

Vezi? Ei îl socoteau un simplu om. Dar El ce a făcut? „Iisus le-a zis: Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam. Şi ei au luat pietre ca să arunce asupra Lui” (Ioan 8, 58-59). Şi când El vorbea mai cu de-amănuntul despre Taina Împărtăşirii şi le-a zis: „Iar pâinea pe care Eu voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu” (Ioan 6, 51), atunci ei au răspuns: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” (Ioan 6, 60). „Şi de atunci mulţi dintre ucenicii Săi s-au dus de la Dânsul şi nu au mai venit la El” (Ioan 6, 66).

Spune-mi, deci, ce trebuia să facă Domnul? Trebuia, oare, să se ţină de graiuri înalte şi prin aceasta să se depărteze de la oamenii Săi şi să alunge poporul de la propovăduirea Sa? Dragostea lui Dumnezeu către oameni nu a îngăduit aceasta. Când El, altădată, a zis: „De va păzi cineva cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac”, ei I-au răspuns: „Acum am cunoscut că ai diavol. Avraam a murit, de asemenea şi proorocii; şi Tu zici: Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va gusta moartea în veac” (Ioan 8, 51-52). Şi trebuie, oare, să ne mirăm că mulţimea gândea aşa, când şi cei mai mari ai poporului erau de aceeaşi părere? Nicodim era unul dintre cei mai mari şi foarte aplecat către Domnul, şi totuşi s-a scandalizat de cuvintele lui Hristos: „Cine nu se naşte a doua oară din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 4), şi, de asemenea, cugeta omeneşte, întrebând: „Cum poate omul să se nască, fiind bătrân?” (Ioan 3, 4). Şi ce a făcut Hristos? El i-a răspuns: „Dacă am spus cele pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede de vă voi spune cele cereşti?” (Ioan 3, 12).

Prin aceasta, Mântuitorul arată pricina pentru care nu vorbeşte totdeauna despre naşterea Sa cea înaltă şi veşnică. De asemenea, tot în timpul vieţii Sale, când a făcut mii de minuni şi a dovedit puterea Sa, preotul cel mare s-a scandalizat de cuvintele: „ Veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi… venind pe nori” (Matei 26, 64), şi şi-a rupt hainele sale. Nu este de mirare dacă Hristos, către asemenea oameni, care se târau pe pământ, vorbea despre Sine numai cu înjosire.

Acestea ar fi fost de-ajuns spre a lămuri pentru ce Hristos a vorbit despre Sine cu înjosire. Dar eu voiesc să dovedesc aceasta şi dimpotrivă.

Pe când ei se scandalizau şi se îndepărtau, pentru că Hristos vorbise despre Sine lucruri înalte, dimpotrivă, când El grăia despre Sine ceva înjositor şi mic, îi vedeţi alergând la El şi primind învăţătura Lui. Cei care mai înainte îl părăsiseră, iarăşi au venit când El a zis: „Eu de la Mine însumi nu fac nimic, ci precum M-a învăţat Tatăl, aşa grăiesc” (Ioan 8, 28). Şi Evanghelistul arată că pentru aceste cuvinte de înjosire ei au crezut în El, când zice: „Acestea grăind El, mulţi au crezut în El” (Ioan 8, 30).

La fel s-a întâmplat şi în alte cazuri, şi de aceea Domnul grăia despre Sine când omeneşte, când mai presus de om, adică despre cele care se cuvin numai lui Dumnezeu şi se potrivesc cu obârşia Lui cea înaltă. Aceea o face El ţinând seama de slăbiciunea ascultătorilor, iar aceasta îngrijindu-Se de adevărul dogmei. El nu scapă din vedere pe aceasta din urmă, pentru ca nu cumva printr-o necontenită pogorâre, să se formeze la generaţiile viitoare o socotinţă rătăcită despre vrednicia Sa. Deşi El prevedea că ei se vor scandaliza prin aceasta şi se vor abate, totuşi a vorbit despre Sine înalt, spre a arăta că El numai cu pogorământ a vorbit uneori despre Sine cu înjosire şi omeneşte. Aşadar, când îl auzi vorbind despre Sine cu înjosire, să nu gândeşti că El voieşte a arăta înjosirea fiinţei Sale, ci că El S-a smerit numai pentru slăbiciunea şi socotinţa ascultătorilor Săi.

Nu numai pentru că El a luat trup omenesc (întâia pricină), şi nu numai pentru slăbiciunea ascultătorilor Săi (a doua pricină), ci şi pentru ca să îndemne pe ucenicii Săi la smerenie, pentru aceasta a vorbit Hristos despre Sine cu smerenie şi a lucrat cu smerenie. Cine voieşte să înveţe pe alţii smerenia, trebuie să facă aceasta cu cuvântul şi cu fapta: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29), şi iarăşi: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El” (Matei 20, 28).

Deci El, Care ne-a învăţat să fim smeriţi şi să nu căutăm locurile cele dintâi, ci să suferim a fi număraţi între cei mai mici, El, Care cu cuvântul şi cu fapta ne îndemna la aceasta, negreşit avea un motiv important pentru a vorbi despre Sine cu înjosire.

Se mai poate aduce încă şi a patra pricină, nu mai mică decât cea dinainte. Care? El a voit să ne ferească nu cumva, pentru apropierea cea mare şi negrăită în care stau cele Trei Feţe una către alta, să ajungem la socotinţa că în Dumnezeire ar fi numai o faţă. Într-adevăr, Sabelie şi alţii învăţaseră una ca aceasta printr-o nedreaptă înţelegere a cuvintelor: „Eu şi Tatăl una suntem”, şi: „Cine Mă vede pe Mine vede pe Tatăl”. Hristos a vrut încă să ne ferească să nu socotim că El este faţa cea întâi şi cea nenăscută a Treimii, sau mai mare decât Tatăl. De această rătăcire se pare că şi Pavel s-a temut, de aceea la cuvintele: „Toate sunt supuse Lui” (Fiului), îndată a adăugat: „afară de Cel (Tatăl) Care I-a supus Lui toate” (I Corinteni 15, 27). Pavel, negreşit, n-ar fi adăugat acestea dacă nu s-ar fi temut că putea să se ivească o asemenea socotinţă diavolească.

A cincea pricină se arată în faptul că Hristos, adeseori, spre a îmblânzi neprimirea iudeilor, a părăsit graiurile cele înalte şi a ţinut seama de gândurile cele bănuitoare ale celor către care vorbea. De pildă, când a zis: „Dacă mărturisesc Eu despre Mine Însumi, mărturia Mea nu este adevărată” (Ioan 5, 31), El a zis aceasta spre a birui bănuiala lor, şi nicidecum nu voia să însemne că mărturia Lui n-ar fi adevărată, ci, mai vârtos, El voia numai a zice: „Precum socotiţi şi bănuiţi voi când nu primiţi cele spuse de Mine despre Mine Însumi”.

Noi am putea încă să aducem multe pricini, pentru ce Hristos a vorbit despre Sine cu înjosire, şi încă multe motive pentru care El a făcut aceasta, dar dă acum şi tu o pricină la graiurile cele înalte cu care El a rostit despre Sine. Nu este nici un alt temei decât acela că El, prin aceasta, a voit să arate adevărata Sa înălţime. Cine într-adevăr este înalt, poate să grăiască despre Sine şi lucruri mici, fără ca să fie neadevăr, ba mai ales, acesta este semnul smereniei. Iar dacă cineva care este înjosit spune despre Sine lucruri înalte, aceea este o pretenţie nedreaptă, vrednică de osândit.

Deci, dacă Fiul lui Dumnezeu ar fi mai mic, nu ar fi putut alege graiuri în care El să Se facă asemenea cu Tatăl, căci aceasta ar fi fost o pretenţie nedreaptă. Dacă El, deşi este asemenea cu Tatăl, grăieşte despre Sine uneori cu înjosire, aceasta nu este de osândit, ci vrednică de mirare.

Spre a face cele zise încă mai lămurit, să cercetăm mai de aproape pricina adusă mai înainte, cum că El pentru firea Sa cea omenească a grăit despre Sine cu înjosire şi să ne întoarcem luarea-aminte la rugăciunea pe care El a adresat-o Tatălui.

Luaţi bine seama, căci eu trebuie să încep aceasta mai dinainte, în acea sfântă noapte, întru care Iisus a fost vândut, a fost şi Cina cea de Taină. Eu o numesc noapte sfântă, căci mântuirea cea nesfârşită a lumii s-a săvârşit prin patima lui Hristos, care acum a început. Atunci a zis Iisus către cei doisprezece: „Unul dintre voi Mă va vinde” (Matei 26, 21). Şi când Iuda a întrebat: „Eu sunt?”, El i-a spus: „Tu ai zis”. Şi după ce Iuda s-a dus, Domnul a zis: „ Voi toţi vă veţi sminti întru Mine” (Matei 26, 31); iar când Petru grăia împotrivă, El a adăugat: „Adevăr zic ţie, în noaptea aceasta, înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine” (Matei 26, 34).

Aşadar, El a prevăzut pe vânzător şi fuga tuturor şi moartea Sa, adăugând: „Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile” (Matei 26, 31). El a spus înainte cine se va lepăda de Dânsul, şi când, şi de câte ori, toate, desăvârşit, întocmai. Apoi, după ce a dat dovadă îndeajuns despre prevederea Sa, a ieşit în grădina Ghetsimani şi S-a rugat.

Potrivnicii noştri afirmă că aceasta este o rugăciune a firii Lui dumnezeieşti, dar noi o prescriem firii omeneşti. Judecaţi singuri! Mai întâi de toate, nu este lucrul lui Dumnezeu ca El să se roage, ci ca El să fie rugat. Dar şi cuvintele rugăciunii dovedesc că ea se potriveşte tocmai firii Sale omeneşti. El zice: „Părinte, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti” (Matei 26, 39). Eu întreb: Cum putea să Se îndoiască, de este aceasta cu putinţă sau nu, El, care cu puţin mai înainte spusese: „Unul dintre voi are să mă vândă”; El, care spusese: „Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile”, şi: „Voi toţi vă veţi sminti întru Mine”! El, care zicea lui Petru: „Tu te vei lepăda de Mine de trei ori”. Acesta nu putea să ştie acelea? Cine ar putea afirma acestea?

Aceasta o ştiuseră încă cu sute de ani mai înainte robii Săi, oamenii, proorocii. Astfel, David zice: „Străpuns-au mâinile Mele şi picioarele Mele” (Psalmul 21, 18). Ceea ce avea să fie, El vestise mai înainte, ca şi cum ar fi fost, însemnând prin aceasta că precum este cu neputinţă a nu fi ceva din ceea ce a fost, aşa este cu neputinţă ca acestea să nu se întâmple.

Încă şi Isaia, mai înainte vestind aceasta, a zis: „Ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celui ce o tunde” (Isaia 53, 7). Încă şi Ioan Botezătorul a zis: „lată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii” (Matei l, 29), adică acel Miel vestit mai înainte. Şi el nu zice simplu mielul, ci: „Mielul lui Dumnezeu”, căci era încă şi un miel evreiesc, şi el voia a deosebi pe acela de Acesta. Mielul evreiesc se jertfea numai pentru poporul evreiesc, iar Acesta pentru toată lumea; acela depărta de la iudei numai suferinţele trupeşti, iar Sângele acestui Miel a adus curăţirea a toată lumea. Şi sângele mielului evreiesc a lucrat ceea ce a lucrat, dar nu prin propria sa putere, ci numai pentru că era o preînchipuire a Acestui Miel.

Şi mai departe, dacă acea rugăciune ar fi fost a dumnezeirii Sale, atunci S-ar fi contrazis El Însuşi şi S-ar fi certat cu Sine. Acelaşi, care prin cuvintele: „Dacă este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta”, ar fi încercat a Se feri de patimă şi de moarte. Acelaşi, altădată, când Petru îl sfătuia să Se cruţe şi să nu meargă la moarte, îi răspunsese: „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală îmi eşti, că nu cugeţi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor” (Matei 16, 23). El numeşte pe Apostol satană, nu pentru a-l batjocori, ci spre a însemna că acele cuvinte nu au venit din sufletul lui Petru.

Altădată El spusese: „Cu dor am dorit să mănânc acest Paşti cu voi” (Luca 22, 15). Pentru ce? Pentru că după Paşti trebuia să urmeze Crucea. Şi aşa, El în multe locuri a presupus moartea Sa, a rostit dorinţa Sa de a muri şi a declarat că El special pentru acesta a venit în lume. Dacă El acum totuşi zice: „De este cu putinţă”, apoi cu aceasta arată slăbiciunea firii omeneşti, care pentru fireasca iubire către viaţă, nu voia a se despărţi de viaţa aceasta. El, prin cuvintele acestea, se roagă ca omul să scape de moarte, pe când în altă parte zice că a venit de bunăvoie spre a pătimi, prin cuvintele: „Putere am să-Mi pun sufletul, şi putere am ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine însumi îl pun” (Ioan 10, 18). Cum putea El dar să zică: „Însă nu precum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu”? Avea oare Fiul o voinţă potrivnică voinţei Tatălui? El zise odată: „Eu şi Tatăl una suntem”. Aceasta din urmă se raporta la firea Sa cea mai înaltă, cea dumnezeiască; după această fire Fiul are o voie asemenea cu a Tatălui. Dimpotrivă, celălalt loc: „Nu precum voiesc Eu”, se raporta la omenirea Sa; şi astfel nu este grăire împotrivă sau contrazicere.

Contrazicere ar fi atunci când cineva, ca ereticii, ar voi să ia acele cuvinte de rugăciune: „Dacă este cu putinţă” şi celelalte ca o rugăciune a dumnezeirii Sale, iar nu a omenirii Sale.

Întrucât El este Dumnezeu, noi să-L adorăm; întrucât El este om, să ne rugăm ca şi Dânsul Tatălui, ca aici şi dincolo să ne facă părtaşi de toate bunătăţile. Fie ca aceasta să o dobândim noi, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Care în acelaşi chip cu Tatăl şi cu Sfântul Duh este slăvit în vecii vecilor. Amin.