Ruga intre doua taceri !

Vin astazi, Doamne, sa îti cer iertare
ca am iubit prea mult albastrul cer
si-am îndraznit sa îmi ridic privirea
crezând ca, înca, dreptul am sa sper.

Îti cer iertare de-am gresit cu fapta
când am trait prin munti de unul singur
si-am haiducit cu soimii si cu cerbii,
din iarna pân'a dat stejaru-n mugur.


 Ma iarta, Doamne, pentru primavara
ce-am locuit-o-n ochii unui vultur.
Am vrut sa fur discret un colt din soare
si în oglinda râului sa-l scutur.

Îti cer iertare, poate-am fost prea lacom
dorind sa fie doar a mea câmpia.
O vara am sperat sa-mi creasca aripi,
spre soare sa ma-nalt cu ciocârlia.

Si sa ma ierti pentru c-am strâns sub pleoape,
cu sârg, toti norii toamnei, pâna când
ca într-o ruga, spusa doar în soapta,
i-am transformat în lacrimi, rând pe rând.....

 Cat rau poate face omul fatarnic...si cat poate rani minciuna....Doamne...!

Rugăciunea sufletului către Dumnezeu !

Doamne, invata-ma sa ma rog!
Doamne, fa-ma un instrument al pacii tale:
sa revars iubirea in locul urii,
sa aduc iertarea in locul ofensei,
sa realizez unirea in locul discordiei,
sa proclam adevarul in locul minciunii,
sa sadesc credinta in locul indoielii,
sa trezesc speranta in locul disperarii,
sa aprind lumina in locul beznei,
sa daruiesc bucuria in locul mahnirii.
Doamne, fa sa caut nu sa fiu mangaiat, ci sa mangai,
nu sa fiu inteles, ci sa inteleg,
nu sa fiu iubit, ci sa iubesc.
Caci cine se daruieste pe sine,
acela primeste,
cine se uita pe sine, acela se regaseste,
cine iarta, acela este iertat,
cine moare,acela invie pentru viata vesnica.
......
Dar tine-ma de mana Doamne ..ca sa-mi dai putere !

- Francisc de Assisi -

Libertatea

Dacă doreşti libertatea, atunci încearcă mai întâi să te eliberezi de tine însuţi. Dacă pentru ştiinţă şi cunoştinţă a fost valabilă ca regulă culminantă „cunoaşte-te pe tine însuţi”, pentru morală este valabilă ca regulă culminantă: dezrobeşte-te de tine însuţi!

Dacă vrei să ajungi la libertate prin revoluţie, fă mai întâi revoluţie în tine însuţi; şi te vei încredinţa apoi că toate celelalte revoluţii sunt de prisos.

Dacă vrei să ajungi la libertate prin război, porneşte mai întâi război împotriva ta însuţi; şi dacă vei duce acest război la bun sfârşit, atunci te vei convinge că toate celelalte războaie sunt de prisos.

Spui, nu-i aşa, că doreşti libertatea? Atunci trebuie să stai alături de Dumnezeu împotriva ta însuţi şi împotriva lumii. Mai întâi împotriva ta, deoarece în tine se află principalul câmp de război împotriva lumii. Dacă vei învinge lumea aici, în tine însuţi, pe câmpul de luptă, ai învins-o pe toate liniile. Iar dacă o învingi pe toate liniile, dar fără să o învingi şi în tine însuţi, ea va rămâne neînvinsă în fortăreaţa ei principală.

Dacă nu te învingi pe tine însuţi, vei reuşi doar să sari dintr-o închisoare în alta, dintr-o colivie în alta, cu toate celelalte biruinţe câştigate de tine. Şi libertatea socială, şi libertatea naţională, şi libertatea de stat, ca şi libertatea internaţională, fără libertatea de sine, sunt numai numirile amăgitoare şi mincinoase ale diferitelor închisori, ale diferitelor colivii.

Eliberează-te de tine însuţi şi vei fi în afara tuturor închisorilor şi a tuturor coliviilor.

Când cel închis vrea să fugă din închisoare, nu se trudeşte să dărâme mai întâi zidurile din jurul închisorii; ci mai întâi să dărâme zidul propriei sale celule. 

  (Sfântul Nicolae Velimirovici - Învăţături despre bine şi rău)

Despre blîndețe și asprime-Pr. Savatie Bastovoi

       „Învățați de la Mine, că sînt blînd și smerit cu inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre”, a zis Hristos. Acest îndemn trebuie înțeles alături de alte îndemnuri și porunci date de Mîntuitorul lumii: „Iubiți vă unii pe alții, iertați și vi se va ierta, cunoașteți adevărul și adevărul vă va face liberi.” De felul în care înțelegem aceste cuvinte depinde mîntuirea noastră.

    Că înțelesul poruncilor poate fi denaturat, a zis o Hristos atunci cînd le a reproșat cărturarilor: „Vă rătăciți, neștiind Scripturile.” Cunoașterea Scripturilor nu înseamnă doar citirea lor, căci cărturarii le citeau, ci pătrunderea adevăratului sens cuprins în ele. Din acest motiv Biserica Ortodoxă cunoaște cea mai bogată tradiție în tîlcuirea Sfintei Scripturi. Îndeobște, tot ce a rămas scris, nu doar lucrările cu caracter exegetic, catehetic sau polemic, ci și toată imnografia, rugăciunile și slujbele noastre reprezintă tîlcuiri uimitoare ale Scripturii Vechiului și Noului Legămînt în Duhul lui Hristos.

    Întreg protestantismul cu mîndra lui lozincă sola Scriptura nu a dat lumii nici o lucrare de referință în domeniul tîlcuirii Sfintei Scripturi. Și asta nu doar din pricina înțelesului deviat pe care îl au despre Biserică, dar și pentru că tradiția exegetică a primului mileniu creștin nu a mai lăsat loc pentru descoperiri originale în acest sens. Dimpotrivă, în ultimele decenii, odată cu traducerea în limbile de mare circulație a scrierilor Sfinților Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa și alți dascăli ai Ortodoxiei, protestantismul și a schimbat doctrina în multe puncte esențiale, iar pastorii și predicatorii vorbesc din ce în ce mai des în citate din scrierile Sfinților Părinți.

    Avînd, așadar, o tradiție atît de bogată în tîlcuirea Sfintei Scripturi, ar fi nepotrivit ca noi, ortodocșii, să avem înțelesuri greșite despre poruncile și îndemnurile ce se conțin în ele. Acest pericol este de la sine înțeles atunci cînd Biserica, în diferite epoci istorice, a suferit atacuri nemiloase nu doar asupra părții ei văzute, prin distrugerea sfintelor locașuri și prădarea lor, ci poate mai ales prin încercările de sucire a înțelesurilor ei fundamentale impuse de ideologiile politice și culturale.

    De această dată mi am propus să discutăm înțelesul cuvintelor „blînd” și „smerit” în contextul toleranței și corectitudinii politice promovate de lumea nouă în care am pășit. Reprezintă oare blîndețea și smerenia creștină o manifestare a toleranței în sensul ei nou și un temei al corectitudinii politice? Sau, altfel zis, reprezintă oare corectitudinea politică și toleranța de tip globalist o formă a blîndeții sau smereniei în sens creștin? Răspunsul la această întrebare se conține chiar în exemplul lui Hristos.

Din cuvintele „învățați de la Mine, că sînt blînd și smerit cu inima” trebuie să înțelegem că Hristos este măsura blîndeții și a smereniei spre care sîntem chemați să tindem. De asemenea înțelegem că blîndețea și smerenia nu exprimă un anumit tip de comportament exterior, ci sînt o stare a inimii. Din acest motiv nu trebuie să confundăm supunerea de rob, caracteristică omului constrîns de legi sau circumstanțe, cum ar fi pierderea locului de muncă sau a imaginii sociale, și starea omului liber, care este blînd și smerit în virtutea desăvîrșirii sale lăuntrice. Doar astfel trebuie să înțelegem îndîrjirea Sfinților Mucenici de a înfrunta neadevărul cu prețul vieții, rămînînd totodată smeriți și blînzi, asemenea lui Hristos.

       Cel puțin o întîmplare din viața lui Hristos este greu de comentat prin prisma toleranței și corectitudinii moderne. Cel care este blîndețea însăși intră în templu cu un bici în mînă, răstoarnă tarabele și îi lovește pe cei care făceau comerț acolo. Protestanții au văzut în aceasta un argument împotriva vinderii lumînărilor în biserici și împotriva bogăției preoților. Poate fi acesta un motiv suficient pentru explicarea unei reacții atît de radicale din partea lui Hristos? Oare creșterea și vinderea porcilor, interzise iudeilor, nu puteau fi și ele tratate cu o biciuire? Sau vinderea porumbeilor era cel mai mare păcat săvîrșit de slujitorii templului? Sigur că nu! Însuși Hristos îi ceartă pe preoți și farisei că fac jurăminte false pe altar, iar lipsa de dragoste a slujitorilor tempului se vede clar în parabola samarineanului milostiv.

       Prin urmare nu cred că simplul fapt de a vinde în templu a fost condamnat de Hristos, ci scopul cu care se făcea această vindere. Iar biciuirea și răsturnarea meselor exprimă un limbaj potrivit epocii, un limbaj propriu tuturor făpturilor, acela că pedeapsa era neapărat însoțită de gesturi exterioare, cum ar fi biciuirea sau lovirea cu bețe, pedepse practicate în Imperiul Roman, dar și peste tot în lume, la acea vreme. A nu aplica acest tratament însemna a diminua gravitatea încălcării comise.

    Așadar, de ce a reacționat Hristos atît de dur împotriva vînzătorilor din Templu? Răspunsul Îl dă tot El:    „Pentru că ați făcut din Casa Tatălui Meu peșteră de tîlhari!” Este un lucru știut că tîlharii nu cumpără, iar dacă vînd, vînd lucruri furate, prada tîlhăriei lor. Or, vînzătorii din templu vindeau porumbei și cele de trebuință la aducerea jertfelor, o afacere aparent cinstită. Nu cred că vreunul dintre ei fura porumbei pentru a i vinde și din acest motiv să fie numit tîlhar. Tîlhăria slujitorilor templului consta în altceva. Banii făcuți la templu erau folosiți nu în scopul slujirii Domnului, ci întru agonisirea bogăției și influenței politice. Cu acești bani s a săvîrșit cea mai mare tîlhărie, uciderea lui Hristos. Și cred că atunci cînd Hristos a zis: „ați făcut din Casa Tatălui Meu peșteră de tîlhari”, de fapt a prorocit cele legate de vinderea și răstignirea Sa. Pentru că cei 30 de arginți dați lui Iuda au fost luați din vistieria templului, iar sinedrionul și a dat pe față alegerea atunci cînd, în locul lui Hristos, l a preferat pe tîlharul Varava, cel mai cumplit tîlhar al vremii.

    Contrazice oare reacția lui Hristos în fața tîrgoveților din templu rugăciunea de pe cruce: „Părinte, iartă le lor păcatul acesta, că nu știu ce fac!”? Sper ca prin exemplele de mai sus să fi convins că biciuirea din templu nu a vizat fapta comerțului, ci scopul cu care se făcea, acela de agonisire a banilor spre întărirea poziției politice a sinedrionului și a comunității iudaice, în general. Această consolidare politică se făcea în detrimentul poruncilor lui Dumnezeu, așa că banii făcuți la templu au ajuns să servească drept plată pentru vinderea și uciderea lui Hristos, Mesia Cel prorocit, și a Cărui venire trebuia să o pregătească templul. Atît această faptă cumplită, cît și cererea eliberării lui Varava în locul lui Hristos L au făcut pe Mîntuitorul să i acuze pe conducătorii iudaici că au transformat templul în peșteră de tîlhari.

    Atunci cînd Hristos îi biciuiește pe iudei în templu, El Își exprimă autoritatea dumnezeiască, demonstrînd gravitatea faptei comise de iudei, gravitate ce constă în devierea scopului slujirii templului spre un scop total contrar, acela de vindere și condamnare la moarte a lui Hristos. Iar cînd Hristos Se roagă pe cruce pentru iertarea ucigașilor Săi, El o face din umanitatea Sa, arătîndu ne că nu se cuvine să ne răzbunăm. Așadar avem de a face cu două judecăți: cea Dumnezeiască și cea omenească, cu privire la două subiecte diferite: cel al denaturării sensului templului, care trebuie văzut ca o reprezentare a iubirii și judecății lui Dumnezeu pe pămînt, și cel al judecății personale față de semenii noștri, judecată care trebuie să se facă numai prin prisma iubirii hristice, după chipul rugăciunii de pe cruce.

   Întrebarea care se ridică în fața noastră este următoarea: poate cineva să lovească pe un semen al său cu biciul și totodată să rămînă blînd și smerit cu inima? Nu este nici o îndoială că Hristos chiar asta a făcut în templu.

În nici un caz însă nu am putea motiva gestul lui Hristos din punctul de vedere al toleranței și corectitudinii promovate de politica statelor moderne. În lumea contemporană, pentru fapta Sa, Hristos Şi ar fi atras urmărirea penală sau cel puțin S ar fi ales cu o amendă. În schimb, din punctul de vedere al politicienilor moderni, Hristos ar fi scăpat de orice vină dacă, de pildă, retrăgîndu Se în Grădina Ghetsimani sau în alt loc ferit, S ar fi rugat ca templul să ia foc sau ca toți tîrgoveții să moară de cancer.

   Lumea modernă i-a iertat pe cei care au inventat și folosit arma atomică și biologică, după cum și pe cei care infectează popoare întregi prin alimentele modificate genetic sau cele fabricate prin folosirea substanțelor toxice. Contemporanii noștri preferă o femeie care își ucide copilul în pîntece unei mame care și a lovit copilul peste fund. Legile moderne favorizează și întrețin această realitate, modificînd însăși concepția morală și juridică despre crimă, dar și despre ceea ce înseamnă relațiile interumane în complexitatea lor.

   Fără îndoială, ne aflăm în fața unei civilizații făurite ca o replică la civilizația creștină, nu altfel decît prin inversarea sau răstălmăcirea valorilor fundamentale ale creștinismului: dragostea, blîndețea, smerenia. O civilizație a „nonviolenței” care practică scaunul electric, experimentează arma biologică, diversele vaccinuri sau alimente artificiale și modificate genetic pe popoarele din lumea pe care o numesc „a treia”. În această nouă lume un părinte care i dă o palmă la fund copilului său este un infractor, iar un tată care ucide un cîine vagabond ce tocmai i a sfîșiat copilul este pedepsit de lege. Ce să mai spunem de înțeleptul Solomon, de a cărui judecată se minuna tot Orientul, dar care, fără îndoială, ar fi fost lipsit de drepturile părintești de instanțele europene pentru sfaturile pe care le dădea părinților: „Cine cruţă toiagul, îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme” (Pildele lui Solomon 13, 24)!

     În viziunea biblică așa numita toleranță este mai degrabă asociată nepăsării, iar copilul nepedepsit devine rușinea părinților. Dragostea și grija nu pot fi manifestate în afara certării sau a pedepsei. Însuși cuvîntul pedeapsă, care în limba română a venit din greacă, înseamnă pedagogie, educație.

Pedepsele așa zise „nonviolente”, impuse de pedagogia modernă, aduc frustrări și complexe multiple în comparație cu tradiționala palmă la fund. A izola copilul sau a l pune cu fața la perete este mult mai cumplit pentru personalitatea sa în formare decît o pedeapsă corporală, care însă nu l face să se simtă exclus.
         Pedepsele psihologice vizează în special personalitatea copilului. Riscul unor astfel de pedepse este dublu.Primul este acela că copilul devine marcat de condiția sa de exclus, și aceasta se întîmplă în cazul copiilor sensibili. Al doilea pericol, care nu este mai mic, este acela că copilul își învinge conștiința și nu mai consideră o rușine excluderea sa, adică își trăiește condiția de pedeapsă ca pe o condiție normală. Acești copii vor deveni acei adulți care, mai mult decît orice, se tem să și piardă locul de muncă.

   Eroarea principială a pedagogiei moderne este aceea că îl vede pe copil separat de părinte, adică propune o relație conflictuală dintru început, și tot procesul educației decurge doar prin prisma acestui conflict care este indus artificial. Conflictul dintre părinți și copil, pe care atît de mult și l dorește societatea contemporană, intervine abia în momentul în care copilul a fost infectat cu antivalori și proaste deprinderi prin intermediul desenelor animate, al revistelor sau jocurilor electronice pentru copii. Statul totalitar încurajează acest tip de produse odată cu ideea că orice copil, pentru a și forma o personalitate complexă, trebuie lăsat să se dezvolte liber. În orice caz, societatea contemporană substituie părintele statului, văzînd în părinți simpli reproducători și întreținători ai copilului, deoarece părintelui i se inoculează la toate nivelele ideea că amestecul în viața personală a copilului este o impietate, un atac la personalitatea lui, un abuz.

   Într adevăr, copilul este o persoană și are o personalitate, dar care nu poate fi contrapusă personalității și autorității părintelui, pentru că personalitatea copilului este în formare, iar această formare trebuie să depindă în totalitate de părinte. Copilul crește după chipul și asemănarea părinților, și aceasta este o lege dumnezeiască ce asigură trăinicia genetică și sufletească a genului uman. Or, pedagogia modernă nu are alt scop decît dărîmarea autorității părintelui, pregătind tipul de educație pe care statul o impune, adică o educație individualistă care separă pe tată de fiu și pe frate de frate, în favoarea statului. Omul modern este determinat să se considere un nou început, independent de restul lumii și chiar de propriii părinți, și nu observă că prin aceasta își taie rădăcinile, transformîndu se într un experiment nefericit.

   Separarea copilului de părinte trebuie să se facă în mod firesc, odată cu maturizarea, după rînduiala firii. Dacă această separare se face din pruncie – așa cum își doresc organizațiile ce trîmbițează drepturi ale copiilor împotriva propriilor părinți –, atunci se aseamănă cu ruperea unui fruct verde. Este adevărat că un fruct verde se păstrează mai mult și poate fi transportat mai ușor, dar este la fel de adevărat că nu are dulceața fructului rupt la bună vreme. La fel este și omul modern, care poate fi mutat oricînd și oriunde, dar care este din ce în ce mai lipsit de adevăratele calități umane. Un astfel de individ, care crește în afara autorității părintești, va recunoaște în schimb autoritatea deplină a statului, în virtutea unor fobii inconștiente, dobîndite în urma pedepselor psihologice la care a fost supus în copilărie. Căci statul ideal, în accepțiunea totalitarismului modern, este acela care își subordonează cetățenii fără ajutorul poliției și al armatei, doar prin tortura psihologică.

   Mă gîndesc cu groază la faptul că eu aș fi putut fi despărțit în copilărie de mama pentru că s a întîmplat să mi mai tragă cîte o palmă la fund cînd mă încăpățînam să n o ascult. Și totuși astfel de despărțiri se fac azi în state precum Germania, Italia sau Franța. De altfel mă îngrozește în egală măsură gîndul că, dacă nu aș fi fost plesnit la timp, puteam să ajung unul dintre cei care nu și iubesc părinții, ceea ce este poate cea mai cumplită dramă, o eroare ontologică.

Cu toate acestea ar fi nedrept să căutăm în Evanghelie o întemeiere a violenței, deoarece Hristos este Cel care a desființat pedepsele corporale și răzbunările vetero testamentare. Totuși nu putem să nu constatăm extremele la care ajunge uneori propaganda nonviolenței, în special în relațiile părinte copil.

Pedepsele corporale sînt inevitabile în procesul de educație copilului dintr-un motiv foarte simplu: la prima vîrstă copilul nu poate percepe decît durerea și plăcerea. Copilului îi sînt străine noțiuni precum rău sau bine, cunoașterea lui limitîndu-se doar la deosebirea a ceea ce este periculos/dureros de ceea ce este folositor/plăcut. Din acest motiv copilul este lovit de părinte atunci cînd încearcă un lucru periculos, cum ar fi să umble la plita de gaz sau la priză pentru ca el să asocieze fapta de a umbla la gaz sau priză cu durerea. Este de prisos să mai spunem că a nu proceda astfel înseamnă a nu-ți iubi copilul.

   Relațiile interumane pot presupune gesturi de o anumită violență, care însă să nu fie în afara firescului. Gesturile violente fac parte din limbajul corpului, la fel ca și gesturile de afecțiune sau nemulțumire, contribuind la înlesnirea comunicării. De pildă, mama își amenință copilul că îl va bate, mimînd bătaia sau lovindu l ușor, nu pentru a și satisface o pornire agresivă, ci pentru a l opri de la comiterea unei fapte rele sau periculoase.    Același limbaj era normal odinioară și în relația stăpîn rob, ceea ce mi se pare mai uman decît teroarea psihologică și umilirea prin amenințarea cu demiterea practicată de patronii moderni.

   Scena izgonirii tîrgoveților din templu trebuie citită în același context al normalității, debarasîndu ne de prejudecățile propagandei corectitudinii politice. Canoanele apostolice prevăd caterisirea preotului care lovește pe cineva la mînie. Este absurd să presupunem că Sfinții Apostoli au stabilit acest canon fără să l raporteze la Hristos. În baza acestui canon i a fost retras Sfîntului Nicolae dreptul slujirii, care, într o polemică sinodală, l a pălmuit pe ereticul Arie. Noaptea, Hristos i a înmînat Sfîntului Nicolae Evanghelia, redîndu i slujirea. Prin urmare există un echilibru între literă și Duh, echilibru pe care îl dictează însăși conștiința umană și pe care îl desăvîrșește dragostea.

Este bine să știm că, de pildă, în obștea Sfîntului Ioan Casian, care a fost și diacon al Sfîntului Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului, se practica pedeapsa corporală. Ioan Casian a fost nu doar un mare ascet, ci și un mare filozof și diplomat, reprezentîndu l pe Ioan Gură de Aur la Roma, în timpul conflictului cu împărăteasa Eudoxia și Patriarhul Teofil al Alexandriei. Tot la Ioan Casian găsim o primă sistematizare a patimilor cu fantasmele și impulsurile pe care le generează, anticipînd cu 15 secole încercările de sondare a psihicului uman întreprinse, cu exagerările aferente, de Sigmund Freud. Într un cuvînt, Sfîntul Ioan Casian a fost un mare cunoscător al sufletului uman. De ce un astfel de om a stabilit pentru obștea sa pedepse corporale și de unde a luat acest obicei nu putem spune. Știm doar că rînduiala lui Ioan Casian a fost folosită și în ordinul benedictin, numit așa în cinstea Sfîntului Benedict de Nursia.

   Un alt fenomen greu de înțeles pentru creștinii contemporani este închisoarea monahală despre care vorbește laudativ Sfîntul Ioan Scărarul. Monahii care săvîrșeau anumite abateri, în funcție de gravitatea lor, erau izolați într un loc special prevăzut, ținuți în gropi fără apă și fără mîncare. După un astfel de tratament, spune Sfîntul Ioan Scărarul, unii dintre călugării pedepsiți ajungeau la măsuri duhovnicești foarte înalte, astfel încît închisoarea a devenit un loc mai binecuvîntat decît mănăstirea însăși.

   Unde este locul blîndeței și al smereniei în acest tablou? Cum poate fi numit blînd călugărul care era împuternicit să l bată cu bățul pe fratele său pentru o abatere oarecare? Cum poate fi numit blînd Sfîntul Ioan Casian, care a rînduit astfel de pedepse, sau Sfîntul Ioan Scărarul, care vorbea cu atîta admirație despre închisoarea monahilor? Desigur, aceste practici nu caracterizează întreg creștinismul. Totuși cei doi sfinți pomeniți au fost întemeietorii unor obști numeroase, cu influență asupra întregului monahism de atunci și din toate timpurile. Dacă asprimea lor nu intră în contradicție cu blîndețea și smerenia creștină, atunci ar trebui să ne întrebăm încă o dată ce înțelegeau Sfinții Părinți prin blîndețe și să vedem dacă înțelegerea lor se potrivește cu ceea ce ne am obișnuit noi să considerăm a fi blîndețe.

În nici un caz Sfinții Părinți nu considerau blîndețea un mod de a fi. A fi moale, fără reacție, a intra în voia tuturor nu este totuna cu a fi blînd. Aceste trăsături le poate avea cineva din fire sau și le poate impune. Nu în zadar Hristos i a mustrat pe cei care se smeresc de ochii lumii. Oricine poate să mimeze smerenia și blîndețea exterioară, iar mulți își fac din asta un rol în viață. Chiar și diplomația politică sau economică îi constrînge pe oameni să fie chibzuiți, măsurați în vorbe și gesturi, într un cuvînt să fie amabili și să nu reacționeze nepotrivit la insulte. Altfel spus, în termeni comuni, oricine, cu puțin efort, poate deveni blînd și smerit, dacă are un interes.

  În sens creștin, blîndețea este proprie doar celor desăvîrșiți. Ea este o stare, mai bine zis, o măsură a inimii, precum Însuși Hristos a zis: „Învățați de la Mine, că sînt blînd și smerit cu inima.” Numai omul care veghează în permanență asupra mișcărilor inimii sale, fără a urmări un efect exterior, poate ajunge la blîndețe.

Examenul blîndeței este dublu și de aceea atît de greu de trecut. A fi blînd, spune Sfîntul Ioan Scărarul, înseamnă a avea o inimă neclintită în fața influențelor din afară, adică a reacționa la fel atît în fața ocărilor, cît și în fața laudelor. Să fii același cînd ți se strigă „Osana!” și cînd ești ridicat pe cruce. Dacă nu te bucuri cînd te laudă și nu te mîhnești cînd ești insultat, ești pe calea blîndeței. Doar un astfel de om poate acționa drept, deoarece nu acționează nici din mînie sau răzbunare, nici din măgulire sau plăcere.

    Comportamentul exterior al oamenilor este diferit, în funcție de temperament, vîrstă, educație, obiceiurile și tradiția locului și ne descoperă prea puțin despre inima omului. Nemții sînt într un fel, rușii în alt fel, unele popoare gesticulează cînd vorbesc, altele vorbesc tare, încît ți se pare că se ceartă, dar totul este perfect omenesc și nu trebuie să încercăm să i culcăm pe toți în patul lui Procust. În orice caz, Ortodoxia nu ne cere asta.

    Îndemnul lui Hristos de a fi blînd și smerit cu inima asemenea Lui este același cu îndemnul de a fi desăvîrșiți precum Tatăl ceresc este, adică un îndemn pe care îl primim cu bucurie, dar pe care sîntem conștienți că niciodată nu l vom putea atinge.

De ce te lasă Dumnezeu să urli de durere?

Pentru că te iubeşte. Dacă asculţi puţin tăcerea din ochii Lui din icoană vei auzi că-ți cunoaşte durerea pe care o simte deodată cu tine în trupul Său. Doar că nu are aceeaşi atitudine față de ea, ca tine. Lui îi este milă de tine, ție nu! El din milă și din iubire, a venit la noi și vine la tine ca să-ți arate pe viu că durerea se poate trăi și altfel decât revoltându-ne, acuzând și învinovățind: pe ceilalţi, pe noi înşine, pe El ... Tu, lipsită de milă față de tine, din cauza dorinței ca lucrurile să fie așa cum ți-ar plăcea ție, alegi mereu soluții care sporesc suferința, întunecă mintea și otrăvesc viața.
Dacă acum te oprești din cârtit și te așezi în fața Lui și hotărăști să iei în fața durerii atitudinea Lui, totul se va schimba.
Ți se pare că poruncile Lui sunt nori și sunt grele. Ele sunt pur și simplu puterea pe care nu o ai acum ca sa trăiești cum ne cere El. De exemplu: tu nu poți să nu cârtești când cineva face ceva rău sau ceva care te doare pentru că nu știi să faci altceva și nu te-a învățat nimeni să fii atentă și la durerea celorlalți pe care nu o poți simți pe dinăuntru, ca pe a ta. Ca remediu la acestă neputință, Domnul îți dăruiește porunca: Binecuvintează pe cel ce-ți face rău. Nu judeca! Făcând asta, fără plăcerea cu care faci ce poți, vei descoperi că nu mai cârtești și că durerea devine altceva pentru tine.
Cum binecuvântezi? Așa, simplu: „Doamne, binecuvântează pe X care făcând ce face acum, mă rănește, îmi face rău, mă doare!”
Cum nu judeci? Tot simplu: „Doamne, ce face acesta acum e treaba lui. Are voie să facă ce vrea. Numai Tu știi de ce face: de frică, de durere, că-l provoc eu, din nesimțire sau ură, din neștiință sau cu bună știință... Tu ești judecătorul lui. Eu te rog să-l binecuvântezi și pe mine să mă înveți cum să-l iubesc, cum să mă apăr, cum să-mi trăiesc durerea”.
Dacă nu ai puterea să rostești asemenea cuvinte, să-I spui tot Lui: „Doamne, nu pot. Tu poți. Ajută-mă!” Atunci poate că vei auzi chemarea Lui: „Veniți la Mine, toți cei osteniți și eu vă voi odihni pe voi”. (MS)

Gânduri de la Maica Siluana Vlad

Ferice de cei ce...

O poveste

Vreau să-mi împărtăşesc bucuria – povestindu-vă o idee utilă şi frumoasă. Nu eu am compus-o. Doar am auzit-o. Nu este o simplă idee, ci o idee ce a luat forma unui basm. Deci, ascultaţi.

Un rege, împreună cu soţia şi fiica a plecat într-o călătorie pe mare. Nava lor a fost prinsă într-o furtună şi fiind lovită de valurile puternice, s-a scufundat. S-a pierdut în valurile mării întreg echipajul, dar Dumnezeu a salvat viaţa regelui şi a familiei sale. Ei au fost aruncaţi la ţărm, şi acolo, îmbrăcaţi în zdrenţe, ca nişte cerşetori, au purces în căutarea unui adăpost. Nici unul dintre ei nu a îndrăznit să aducă aminte, că este de viţă nobilă. Dar şi cine ar fi crezut în cuvintele a trei cerşetori? Ar fi părut ridicol, dar poate chiar ar au putut fi şi bătuţi. La urma urmei, nu toată lumea îi iubeşte pe cei săraci, iar cerşetorii aroganţi nu sunt suportaţi de nimeni.

Aşa s-a întâmplat ca unul din locuitorii acestei ţări i-a adăpostit pe aceşti nefericiţi, şi le-a propus să-ţi câştige existenţa, păscând turma sa de oi. Regele, a devenit un păstor, iar regina şi prinţesa - soţia şi fiica unui păstor. Ei nu s-au plâns pe soarta lor, doar uneori, seara, stând lângă foc, îşi aminteau de viaţa lor în palat şi îşi ştergeau lăcrimile apărute.

Între timp, regele ţării, unde au ajuns eroii noştri, a început să caute o fată, care-i va fi soţie fiului său. Câteva zeci de perechi de mesageri au fost trimişi în diferite părţi ale regatului, pentru căutarea celei mai frumoase, celei mai inteligente şi mai pioase fete. Ei au primit un ordin din partea regelui, să nu fie neglijată nici fiica ultimului sărac. Doar să îmbraci, să înveţi bunele maniere o poţi face mai nu pe orişicare, dar să dai omului o judecată frumoasă, purtare cuviincioasă este mult mai dificil, dacă nu chiar imposibil.
Deci, mesagerii nu ignorau nici o fată, discutau cu ele, le cereau să-i servească cu bucatele pregătite. Tot ceea ce observau, era înregistrat în cărţile lor de drum, care apoi erau studiate de cei mai înţelepţi oameni de la curte, ca să se poată face cea mai bună alegere.
Au văzut mesagerii şi fiica bietului cioban, care începuse şi să uite de coroana sa regală. Fiica sa era adorabilă. Şi într-o rochie modestă, era la fel de atrăgătoare, ca şi în cele mai luxoase de altă dată. Soarele i-a întunecat pielea, iar vânturile puţin i-au uscat-o, dar aceasta numai i-a adăugat un farmec suplimentar. Iar în ceea ce priveşte conversaţia, excalamaţiile ambasadorilor reagali erau de nedescris. O aşa judecată şi inteligenţă nu întâlneai nici la palat. Trebuia înştiinţat prinţul. El auzind, despre superba fată din popor, fără a mai aştepta o clipă, a pornit la drum, şi, în curând, armăsarul său era în pragul colibei ciobanului. Au fost necesare câteva minute ca prinţul să fie adânc rânit, iar să vindece această rană, putea doar cea, privirea căreea a şi provocat această dulce suferinţă.

Şi de parcă părea că totul este hotărât, dar dintr-o dată tatăl fetei s-a comportat foarte ciudat. Acest cioban, care în somn, încă se mai vedea rege, i-a cerut prinţului cunoaşterea unui meşteşug. "Trebuie să poţi face ceva, cu propriile mâni " - i-a spus el prinţului - . Nu importă ce.". "Dar eu, – i-a răspuns prinţul, ştiu cum să conduc afacerile de stat, să mânuiesc o sabie, să primesc ambasadori şi să semnez decrete"- “Da. Este corect. Dar eu vreau să cunoşti meseria unui dulgher, sau aurar, sau croitor, sau oricare alta. În caz contrar, fiica mea nu va fi soţia ta ".

Dumnezeu ştie ce efort a depus prinţul, pentru a nu-l înjunghia pe loc pe păstorul obraznic. Dar prinţul s-a reţinut. Şi în aceeaşi zi, el se plimba prin piaţă, căutând ce ar putea învăţa. Fierari, gravori, bucătari, vânători de păsări, cizmari. Cât de mulţi sunt ei, şi cât de grea le este munca. Să înveţi deprinderile oricăruia dintre ei va dura mult, dar oricine care cunoaşte starea îndrăgostiţilor, va fi de acord că aşteptarea pentru ei - e cea mai grea povară.

Şi prinţul a ales un om, care împletea covoraşe din nuiele. Două zile a învăţat şi spre sfârşitul celei de a treia a făcut de rău de bine şi prinţul trei asemănătoare.

Şi iată cu munca mâinilor sale se prezintă prinţul în faţa tatăluilui alesei inimii sale. Ciobanul le-a luat în mână şi a privit atent munca viitorului ginere.

– Cu cât pot fi vândute? – a întrebat el.
– Cu două monede fiecare.
– Şi cât timp ai muncit la ele?
– Două zile.
– Două zile, trei covoraşe, şase monede, – a spus tatăl şi a adăugat, –Ia-o pe fata mea de soţie!

Prinţul doar că nu sărise de bucurie. Apoi l-a îmbrăţişat pe tată. S-a apropiat de fată, a îngenunchiat şi i-a sărutat mâna. Dar apoi s-a întors către viitorul său socru şi a întrebat pe un ton nu de mire, dar de viitor rege: "Vă rog, să-mi explicaţi comportamentul dumneavoastră!"

"Ştii, fiule", –i-a răspuns ciobanul, – "am fost şi rege. Conduceam armata în luptă, semnam decrete şi asculatm dările de seamă, prezentate de miniştri. Nimeni nici nu putea să presupună că-mi voi sfârşi viaţa ca cioban. Dar când Dumnezeu mi-a schimbat destinul, cel mai mult sufeream, că nu puteam face nimic pe lângă casă. Dacă aş fi ştiut să împletesc măcar aceste covoraşe, atunci şase monede la două zile ar fi ajutat foarte mult familia mea".

Nu vă joacă lacrimi în ochi, domnii mei? Dacă nu, atunci inima voastră e împietrită. Eu îmi şterg larimile de fiecare dată, când relatez această istorie. Şi o fac pe departe nu prima oară.

Ne dorim mult ca copiii noştri să semneze documente importante şi să conducă maşini de lux. Dar viaţa poate să ia orice întorsătură. Dacă ei vor trebui să ia în mână o lopată şi să meargă pe jos, iar setea să şi-o potolească doar cu apă de la robinet? Atunci ei, fiind alintaţi şi incapabili pentru o viaţă simplă, vă vor blestema. Această ideie a fost înţeleasă de mulţi. Solon, un gânditor antic şi creator al legilor, permitea copiilor să nu-şi hrănească părinţii înaintaţi în vârstă, dacă ei nu l-au învăţat nici o meserie. Iar apostolul Pavel mult a servit propovăduirii Evangheliei prin faptul, că nu lua nimic de la cei, căruia le propăvăduia, dar îşi câştiga existena cu propriile mâni.

Aceasta a fost o poveste sârbă, domnilor. Şi oamenii care au creat-o, cunoşteau mult mai mult despre viaţă, decât Occidentul înfumurat, care îi numea cu dispreţ crescători de porci. Dacă în mintea acestor crescători de porci se dezvoltă nişte gânduri atât de măreţe, sunt gata să-i îmbrăţişez ca pe nişte fraţi şi să trec liniştit şi calm alături de „stelele”, despre care zilnic ne vorbesc revistele şi ziarele.

Traducere Natalia Lozan
Articol apărut în original pe siteul www.radonezh.ru

cand omul a fost om, atunci a devenit si lumea, lume

Un băiat veni la tatăl sau voind sa se joace. Acesta însă nu avea timp și nici chef sa se joace cu copilul. Asa ca, se gândi cum ar putea sa ocupe copilul. El găsi într-o revista o fotografie complicata și detaliata a pământului, o rupse în multe bucatele și i-o dădu copilului sa refacă fotografia, gândindu-se ca este un puzzle atât de complicat, încât copilul va fi ocupat o vreme.
Băiatul se retrase într-un colt și începu sa facă puzzle-ul.
Abia trecuseră câteva minute ca el veni la tatăl sau și ii arata fotografia completa. Tatălui nu-i veni sa creada si il intreba pe copil cum de reusise sa refaca atat de repede fotografia. Copilul raspunse: "pe partea cealalta era fotgrafia unui om. Am facut omul si cand omul a fost om, atunci a devenit si lumea, lume" .

Raiul e plin de iertare si de dragoste!

Se spune ca odata, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul.

“Mama! Mama! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerabdator,
a doua zi de dimineata, de cum se trezi.
Dar mama, biata mama, n-avea timp.
 Avea atâta treaba în gospodarie !
Si-atunci, s-a dus la tata, sa-l întrebe.
“Nu stiu…, cauta-l singur”, îi spuse acesta obosit
 si se apuca mai departe de munca..
“Unde? Unde e Raiul?” , îi întreba copilul, aproape plângând,
pe oamenii din sat.
Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grabiti..

“Ce lume urâta…”, îsi spuse pentru sine pustiul.

Ca sa-l gasesti, trebuie sa parasesti satul acesta…,
se-auzi glasul unui batrân, ce-l privea demult.
“Si acolo, în pustie, dupa ce ai sa mergi cale de o zi,
ai sa gasesti un om singur, ce sta într-o coliba.
 El o sa-ti spuna unde este Raiul.”

Zis si facut.
Si a doua zi de dimineata, când parintii lui nu se sculasera înca,
 îsi lua o traistuta
 cu câteva merinde si pleca furisându-se printre casele adormite.
 În curând, soarele rasarise, iar în urma pasilor lui
 satul fusese acoperit de nisip.
 Merse ce merse si, într-adevar, catre seara,
 ca prin minune, din pustia întinsa tâsni o coliba.
Mare îi fu mirarea batrânelului ce locuia acolo de multi ani.
“Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul calator.

“Vreau sa gasesc Raiul, raspunse copilul,
si cineva mi-a spus ca tu stii cum trebuie sa ajung”.

Batrânul tacu, îl privi adânc, apoi îi spuse:
 “Acum hai sa manânci ceva si sa te culci, ca oi fi obosit.
Mâine în zori o sa plecam împreuna catre Rai”.

Noaptea trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis.
 De fapt, nici n-a dormit. A stat asa, cu ochii deschisi, asteptând ziua.
 Batrânul stia. Iar catre zori,
 pustia primea în pântecul ei doua siluete,
 ce se pornisera la drum.
Mersera ce mersera si, catre seara, dintre nisipuri,
 pustiul vazu cum se ridica niste ziduri de piatra
si o cladire mare, cu o cruce în vârf.
“Ce este aceasta?”, întreba copilul.
Aceasta este o manastire, spuse batrânul.
 De-aici începe poteca catre Rai.”

Si-apoi, batrânul manastirii îl primi pe micutul
care nu stia nimic de rosturile de acolo.
 Si ce-am sa fac aici?”, întreba copilul.
“Deocamdata, sa faci curat, ai sa maturi si mai încolo om vedea”.
 Si timpul trecea, trecea, copilul le facea cu rabdare si sârg pe toate.

Dar iata ca vine o zi, dupa mult timp,
când batrânul manastirii îl întreba pe neasteptate:
Cum merge, cum îti e?
” “Mi-e foarte bine”, raspunse pustiul. “Am de toate.”
Si-apoi tacu, închizându-se în sine.
Batrînul îi simti linistea si îl iscodi în continuare.
 “Parca ai ascunde ceva în suflet, asa ai tacut.
 Spune-mi cinstit, totul, pâna la capat. Îti lipseste ceva?”

“Mie…, nimic, se hotarî într-un târziu pustiul sa raspunda,
dar este acolo,
 în cladirea aia mare, un frate de-al nostru, tot asa,
 cu barba si plete, ce sta legat,
 întins pe o cruce, si nu poate sa se miste,
si nimeni nu-i duce de mâncare.
 De ce nu vine si el la masa?”, ridica pustiul ochii din pamânt,
 privindu-l pentru prima data patrunzator pe batrân.
Parintele simti ca trebuie sa taca. Asa ca lasa linistea sa vorbeasca.
“Da, asa i-am dat noi canon, acolo l-am lasat noi sa stea,
 pentru ca nu a maturat cum trebuie si n-a facut curat ca lumea”,
 se-auzi vocea unui monah,
care statea în apropiere si care auzise discutia.
 Îngerul tacerii, care tocmai se asezase pe umerii pustiului, disparu.
 “Acolo vei ajunge si tu, daca nu faci treaba cum trebuie”,
 se-auzi vocea monahului.

Dintr-o data, spune povestea,
pacatul al bun s-a strecurat în inima copilului.
Era primul pas catre Rai, ce se numea IUBIRE.

Mai târziu, catre seara, copilasul
se strecura nevazut la bucataria manastirii,
 fura ceva de mâncare si, fara sa fie observat de nimeni,
intra în biserica si o puse jos,
la picioarele Fratelui atârnat de cruce. “Hai, vino sa manânci!”,
 îi zice pustiul
, uitându-se îngrijorat în stânga si în dreapta.
Hai, ca nu stie nimeni!”
 Si Fratele coboara. Un zâmbet avea pe buze si,
 mângâindu-l pe pusti pe frunte,
 acesta nu-si dadu seama ca biserica toata se umplu
 de o lumina nemaivazuta
si ca usile ei se ferecasera pe dinauntru.
Apoi, ca si când s-ar fi cunoscut demult,
 au început sa râda si sa glumeasca,
cum nu mai facuse pustiul niciodata în viata lui.
Era atât de fericit ca-si gasise un prieten!

Dar el nu stia ca urcase a doua treapta a Raiului:PRIETENIA.

Azi asa, mâine asa, însa fratii ceilalti din manastire
au început sa se întrebe: “Unde-i copilul?
 Ce face? De ce lipseste seara mereu dintre noi?”
 Apoi, curiosi, au început sa-l caute prin toata manastirea.
 Numai biserica nu fusese controlata;
si-atunci s-au repezit spre ea dar,
 spre mirarea lor, pentru prima oara nu i-au putut deschide usile.
 Atunci au încercat sa se uite pe gaura cheii si,
în clipa aceea, o lumina puternica i-a orbit.
Nemaistiind ce sa faca, au stat asa, înfricosati, dupa zidurile groase
ale bisericii, asteptând pâna noaptea târziu, când copilul a iesit.

“Ce-ai facut înauntru?”,
se repezisera ei ca un stol de pasari negre asupra lui.

“N-am facut nimic”, raspunse pustiul tremurând.

“Minti! Spune ce-ai facut?”, l-au întrebat din nou calugarii furiosi.

“Am furat mâncare si am dus-o Fratelui ce statea pe cruce”,
 raspunse copilul înspaimântat.

“Care Frate?”, au întrebat, nedumeriti, pentru prima data, monahii.

“Cel ce sta legat de cruce si nimeni nu-i da de mâncare”,
raspunse pustiul.

“Si ce-a facut Fratele?”, au întrebat tulburati calugarii.

“A coborât si-a mâncat”, raspunse dintr-o suflare pustiul.

Si, în clipa aceea, toti cei din jurul copilului au cazut în genunchi.
 Mare fu apoi spaima pe batrânul manastirii, aflând toate acestea.
 Egumenul începu si el, la rândul lui,
sa tremure si, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului:

“Spune-i Fratelui cel Mare ca îl rog sa ma primeasca
si pe mine la masa…”


“Am sa-i spun!, raspunse copilul bucuros,
dar acum pot sa iau mâncare de la bucatarie?”

“Da, poti sa iei cât vrei”, raspunse tremurând egumenul.

Si seara din nou coborî peste manastire, iar pustiul,
 de data aceasta cu mâncarea luata de la bucatarie,
se îndrepta vesel spre biserica.
“Hai sa manânci!”, îi striga el, mai vesel ca oricând.
 Si, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce,
 îl mângâie si biserica se umplu de lumina.
Ca de obicei, usile se ferecasera ca de la sine.
 Apoi câte glume si câta veselie în jurul celor doi!
Dar, printre lacrimile de râs, pustiul si-a adus aminte
 de rugamintea egumenului.
 “Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din manastire,
ar dori si el sa-l primesti la masa”.
Si, pentru prima oara, fata Prietenului sau mai mare se întrista.
 Privea undeva, jos.

“Vezi firimiturile astea, de pe masa?, îi spuse, într-un târziu,
Fratele cel Mare
. Sunt cu mult mai putine decît pacatele lui… Nu poate sa vina”.

“Nu poate sa vina?”, ramase uimit copilul.

“Nu!”, fu raspunsul scurt al Fratelui.


Si apoi, din nou, fruntea lor s-a descretit si-au început sa râda
si sa glumeasca.

Într-un târziu, copilul si-a luat la revedere de la Fratele cel Mare
 si s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl astepta tremurând.

“Ce-a zis Fratele?”, întreba acesta, gâtuit de emotie.

“A zis ca nu te poate primi!”, raspunse copilul.

“De ce?”, întreba înspaimântat egumenul.

“Mi-a spus ca ai mai multe pacate
decât toate firimiturile de pâine cazute pe masa”.
Si atunci el, egumenul, se prabusi în genunchi,
într-un hohot de plâns.

“Spune-i sa ma ierte, spune-i ca-l rog din tot sufletul meu sa ma ierte”

Si, cu un gest disperat, se agata de copilas.
Acesta îl privi surprins si-i spuse:

“Bine, am sa-l rog din nou si mâine!”

Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri si gemete de pocainta.
 Copilul însa dormi linistit.
Si, din nou, treaba obisnuita prin manastire.
Dar toti se faceau ca lucreaza.
Asteptau seara, caci ea putea sa aduca iertarea.

“Pot sa iau mâncare?”, întreba, cu nevinovatie, copilul la bucatarie.
“Poti”, îi spuse monahul, si-i umplu cu mâna tremurânda vasul.
Apoi, cu pasi mici, ca sa nu rastoarne prea-plinul de mâncare,
 copilul intra din nou în biserica.

“Hai sa mâncam!”, spuse el Fratelui cel Mare.

“Hai!”, raspunse acesta, îndreptându-se spre el.

Si câte jocuri, câte glume au urmat!

Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îsi aduse brusc aminte:

“Te roaga egumenul sa-l ierti… si sa-l primesti si pe el la masa!…”

Tristetea se aseza între ei. De data aceasta, copilul privi singur
 firimiturile de pâine de pe masa: erau parca mai multe.

“Am înteles…, spuse copilul, nu se poate…”
 “Da, nu se poate”, raspunse Fratele cel Mare.

Si atunci, pacatul cel bun coborî din nou în inima copilului
si acesta îndrazni.
“Dar Tu nu te gândesti ca acum manânci din mila lui?”,
 îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oara.

Si sufletul Prietenului sau mai mare fu miscat din nou.
 Acesta îi vazu din nou inima lui buna.

“Bine, spuse, dupa o lunga tacere, Fratele cel Mare, spune-i
 ca peste opt zile am sa-l primesc la masa…”

Ce bucurie pe egumenul manastirii, când, târziu în noapte,
copilul îi spusese!
 Si cele opt zile trecura.
Pentru el, pentru batrân, în post si rugaciune si, mai ales,
în multa pocainta.

A opta zi, dis-de-dimineata clopotele bateau.

“De ce?”, întreba nedumerit copilul.

“Batrânul a plecat la Domnul”, i-au spus calugarii,
care deja se pregateau pentru înmormântare.

Si atunci copilul vazu!

Vedea cum, la masa Prietenului sau cel Mare,
statea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el.
 Mâncasera dimpreuna.

Pe masa nu mai era nici o firimitura, Mântuitorul îl iertase.

“Am vazut Raiul! striga fericit copilul, prin manastire.
 Am vazut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte.

“Nu se poate! strigau acestia. Cum arata?”

“E plin de iertare si de dragoste ”, murmura copilul.

Cuvant despre om

Sf Ignatie Briancianinov

  Aceasta taina mare ,a aparitiei omului,
insusi Sf Ignatie marturiseste
 caci cu cat a incercat sa patrunda mai adanc ,
cu atat totul a devenit mai tainic.

El spunea ca ,,omul este o taina pentru sine insusi"
si asa va ramane pecetluita,pentru ca in urma caderii,
pacatul si-a lasat amprenta

Cei care tind catre desavarsire  trebuie sa aiba in vedere
 faptul ca,inainte de toate ,este nevoie de o curatie a sufletului,
de tot ce este numit patima prin acea cunoastere de sine.

Nedumerit de ceea ce va fi cu el,acesta a inceput a se intreba:
,,Cine sunt eu,omul?
Care-i rolul meu pe acest pamant?
Voi  fi sters ,oare ,de pe fata lui,cand vietuirea pe acesta
 se va incheia,disparand in neant ca toti ceilalti?

La toate acestea,sfantul raspunde:
,,Omul a fost creat dupa perfectiunea chipului lui Dumnezeu si dupa
asemanarea Sa"
 Plinatatea asemanarii era necesara  ca omul sa corespunda destinatiei sale,
si anume aceea de a fi biserica  a Atotperfectiunii Dumnezeiesti.

Dar acelasi sfant ne pune  in fata realitatii crude,zicand:
,,Este cu neputinta ,aflandu-ne  in starea noastra de cadere ,
sa primim o clara explicatie,privind starea de desavarsire,
dupa trup si dupa suflet,in care au fost stramosii
nostri(Adam si Eva)

,,Ei si-au inceput existenta in stare de curatie si sfintenie,
noi insa am inceput-o spurcati si impatimiti.
Ei au fost nemuritori cu trupul si sufletul ,noi insa ne nastem
 cu acestea afectate si zdrobite  de moartea pacatului
''Noi ne-am pierdut pacea cu noi insine si lupta
  pe care o ducem in agitatia  de zi cu zi ,intr-un cuvant
 nemultumirea existentei noastre  cu asa stare.

Este uimitor cat de repede  s-a savarsit caderea stramosilor
 nostri si atunci pamantul  a fost pus ca loc de pocainta,
pentru intreg neamul omenesc,nu ramane decat ca omul
 sa cugete la cele intinate ale sale ,inaintand catre eliberarea
de sub jugul patimilor.

Starea sufletului dincolo de mormant  este continuarea starii sale pamantesti ,
 fie de viata ,fie de moarte.Nadajduim ca Duhul Sfant
 se va salaslui in sufletele oamenilor arzand patimile pierzatoare
 si ridicandu-le pe acestea pe culmi duhovnicesti .

Printre lucrurile necuprinsei creatii ma vad si pe mine-omul.

Cine sunt eu?De unde sunt?
Care-i cauza aflarii mele pe pamant?
Care este scopul vietii mele pamantesti,a acestei calatorii scurte,
 istovitoare si extenuanta  in raport cu tine insuti,in comparatie cu vesnicia .

  Apar in aceasta lume inconstient,fara a avea contributie la aceasta,
ca mai apoi sa plec din ea impotriva vointei mele,
intr-un mod nesigur si nepravazut

  Apar si ma petrec impotriva  vointei mele ca un captiv.
Ba mai mult!Apar si dispar ca o creatura.
Traiesc pe pamant ,necunoscandu-mi viitorul.
Nu stiu ce se va intampla cu mine,peste o zi sau peste un minut.
Totdeauna intalnesc ceva neasteptat.
Mereu ma aflu sub influenta unor circumstante si situatii
 de care sunt conditionat.

O viata petrecuta in zadar te face prada unor asemenea cugetari
 .Insa ele nu pot fi ascunse  de Creator.

Dupa expirarea termenului  limitat al vietuirii mele pe pamant ,
ce se va intampla cu mine?Voi fi sters de pe fata lui?
Voi disparea in nestiinta asemenea celorlalti oameni?
Modalitatea trecerii mele  din viata pamanteasca
 e inspaimantatoare si ea  se numeste moarte.

Notiunea de moarte  este legata de cea a intreruperii
existentei;insa,in interiorul meu  exista in mod involuntar
convingerea ca eu sunt nemuritor

Ma simt nemuritor si toate actiunile mele
 vin in concordanta  cu acest simtamant.

Cei care mor actioneaza in acel moment ca niste trecatori
ca unii care se stramuta si nu ca unii care sunt sortiti
unei totale disparitii.

Omul este o taina pentru sine insusi.
Oare aceasta taina va ramane pecetluita si nu exista
nici un mijloc pentru a fi descoperita?
              Da!
A pecetluit-o pentru om pacatul si caderea.

Omul este lipsit de adevarata discernere
si cunoastere .Atata timp cat ma aflu
in propria-mi cadere,tot atat si taina-adica omul
va ramane pentru mine neexplicata,caci ratiunea mea stricata,
bolnava si orbita de minciuna nu are capacitatea
de a o descoperi.Imi este neinteles ce se petrece
 in sufletul si trupul meu.Chiar si cunostintele pe care
 le acumulez in momentul  unei ample cercetari
se dovedesc a fi insuficiente si in mare masura gresite.
   Inteleptii acestei lumi bantuie  prin bezna iluziilor si ratacirilor
 atribuind invataturii despre om un caracter plin de libertinism
si desertaciune,schimband astfel adevarul prin tot felul de ipoteze
si supozitii.In aceeasi prapastie a iluziilor
 si ratacirilor nimeresc orbii condusi de alti orbi.

Taina-omul-se deschide in masura accesibila si benefica
 pentru noi de Dumnezeu  Care a luat chipul omului,
de Domnul nostru Iisus Hristos
 ,,Intru care sunt toate visteriile intelepciunii si ale
cunostintei ascunse"(Col.2,3)

Acumulata prin intermediul revelatiei  dumnezeiesti,cunosterea despre om
ramane totusi relativa din cauza capacitatii noastre
 limitate si a existentei  necesitatii in cunoastere


  Dumnezeu ne invredniceste cu darul perceperii si cunoasterii
necesar pentru pocainta,mantuirea si fericirea vesnica;
dar motivul de baza al crearii omului,conditiile existentei  sale
si in general intreaga lui faptura  ii sunt cunoscute numai
 unicului Dumnezeu.

Actiunile Atotputernicului Creator  nu pot fi intelese
 cu toata exactitatea nici chiar  de creaturile rationale

Cunoasterea deplina  si in totalitate a tuturor creaturilor
 o are numai Creatorul lor ,adica Dumnezeu.
Aceasta cunoastere se deosebeste de cea care ne este specifica noua
  prin distinctia nesfarsitului.

Calauziti de lumina cuvantului dumnezeiesc,emanata din Sfanta Scriptura
si scrierile Sfintilor Parintii,va ofera prin harul

Duhului Sfant -sa cunoastem invatatura despre om,in masura saraciei
capacitatilor noastre,cat si a lipsei inaintarii noastre duhovnicesti.

Toate cate s-au supus de catre ratiunea umana cazuta,diavoleasca si mandra,
dar care se considera lucida si bine cultivata,nu merita atentie
 si vor ramane necomentate.  Procedand astfel,vor urma Duhului Sfant,
 asa cum ne spune si Sf.Apostol Pavel:,,Socotiti casa nu va fure pe voi cineva
 cu filosofia si cu inselaciunea desarta,dupa predania oamenilor,dupa stihiile
lumii "

Eros si Agape-doua moduri diferite de a iubi

 Omul se naste neispravit.Multi se vor simti ciudat la auzul acestui
lucru ,dar ce inseamna asta .
    Animalele,pasarile,florile...urmandu-si informatia genetica
devin desavarsiti doar crescand.Omul ,insa trebuie sa fie partas
la aceasta crestere si la aceasta devenire care este o chestiune
extrem de dificila.Deci ispravirea tine si de mine,pentru ca
trebuie sa fiu co-autor .Pentru cei care stiu teologie asta inseamna
,,chip si asemanare" adica lucrarea asemanari cu Dumnezeu.
 Limba romana nu are toate cuvintele pe care le are limba greaca
pentru iubire .Cuvantul eros reprezinta  dorinta de-a iesi din mine
(o iesire din sine)pentru a ma darui si unirea
cu cel pe care-l dorim -cu trup si cu suflet-(va recomand citirea
imnului 15 al Sfantului Simion Noul Teolog care este scris intr-un
limbaj de o indrazneala pe care doar sfintii si-l pot permite)
   Dar erosul nealtoit ,neambunatatit ,de agape va saraci si ce inseamna
asta.Dupa ce l-ati gsit pe omul iubit(baiat,fata,barbat,femeie)sa
probati!Dar proba nu este pacatul ,,actul in sine"ci Timpul.
Ne trebuie timp pentru incercare,in care sa te uiti la el/ea cu ochii
deschisi pentru ca dupa nunta o sa trebuiasca sa spalati vasele,
sa duceti copii la gradinita,sa cumparati mobila si atunci
lucrurile se schimba nu mai sunteti ca in parc ori intalniri
scurte pentru ca iubirea erotica-erosul-trebuie condimentat
serios cu iubirea -prietenie,iar  atractia erotica de la
inceput se mai schimba,vine si vremea cand se schimba
omul,mai cade o suvita de par,parul ondulat devine zburlit...si altele
si ca sa ne putem bucura unul de altul in ciuda lor,avem nevoie
de prietenie,de incredere,de o iubire agapa care ne va ajuta sa
trecem impreuna prin toate greutatile.
 Semnele neputintei apar insa cu cat ne cunoastem vom descoperi ca da el/ea este
  chiar cu aceste defecte si ca sunt in stare sa-l iubesc pe el/ea asa cum e
Trebuie sa invatam sa privim omul in toate ipotezele ,si cand e
bolnav ,tipa,e nerabdator,se roaga,si daca treceti peste proba sa ziceti DA
Iar cu timpul  va veni  o  vreme in care o sa ziceti ,,Te iubesc pentru ca esti!
Aceasta este taina casatoriei ,ea incepe
la cununia in biserica si se termina la moarte.
Agape ne  ajuta sa trecem prin deserturi  mana in mana
 pentru ca sunt timpuri cand erosul nu se mai simte
Deci omul este chemat la desavarsire in iubire,insa are libertatea
si chiar ,,dreptul"de a se indobitoci(,scuzat  sa-mi  fie cuvantul) ori
desavarsi.
 Iata asadar campul de optiune se intinde de la indobitocire la
indumnezeire,si aceasta ridicare si aceasta cadere o facem cu
toate energiile si cu toate puterile pe care le avem.
 Agape e iubirea ce vine din Cer,este o iubire daruita de Dumnezeu
si care nu ne cere sa ne sarutam sau sa ne indragostim unul
de altu,si putem intelege mai usor din ,,Sa va iubiti vrajmasii"!
 E limpede ca Dumnezeu nu ne cere sa ii iubim cum iubim copiii,
familia,cu iubire familiara ,care se mai numeste
,,iubirea sangelui"nu ne zice nici sa-i avem prieteni-ca le zice
vrajmasi,insa ne cere sa-i iubim,si-atunci mintea intreaba?
 Ce intelegi Tu,Doamne prin iubirea asta?
si raspunsul il gasim,,Tamaduiti-va unii pe altii,aveti grija unii de
altii!.Sa-i priviti pe ceilalti asa cum ii privesc Eu!
 Si asta e cea mai smintitoare ,,porunca"de la Dumnezeu pentru
bietul om,si cel mai greu canon.Si atunci sa-i privim nu prin
 ochii nostri ci prin ochii lui Dumnezeu, ca de fapt noi aici gresim.
 Agape intervine de exemplu atunci cand trebuie sa-ti iubesti
soacra.
   Iar scopul casatoriei  nu este  nasterea de prunci,este iubirea
prin care cei doi devin un singur trup,devin una.Copiii trebuie
sa fie rodul iubirii,rodul creativitatii divino-umane!
Pentru ca,, nasterea" la om nu se refera numai,sau in special
la nasterea din pantecul matern,ci la nasterea in ,,persoana'-in
desavarsire-in asemanare cu Dumnezeu.
Sa nu va casatoriti doar de dragul de a deveni sot/sotie,
de a avea  doar copii ori mai rau pentru bani,
pentru ca atunci se va pleca usor in alta parte.