Duminică 1 Ianuarie 2017

   

  Predică la Tăierea împrejur a Domnului şi la Sărbătoarea Sfântului Vasile cel Mare

Căci în Hristos Iisus, nici tăierea împrejur nu poate ceva, nici netăierea împrejur, ci credinţa care este lucrătoare prin iubire” (Galateni, 5, 6)

  La mulţi ani în sfânta zi de azi! Este o zi de praznic, unul dintre praznicele mari, numite şi împărăteşti, pentru că are în centrul atenţiei pe Împăratul şi Domnul nostru, Mântuitorul lumii, Iisus Hristos

Am început cuvântul, iubiţi credincioşi, cu un citat din Sfântul Apostol Pavel care pomeneşte, aşa cum aţi auzit, de tăierea împrejur…dar şi de netăierea împrejur. Cum ştim cu toţii, în calendarul nostru, pentru ziua de azi este rânduit praznicul Tăierii Împrejur a Domnului, alături de cinstirea Sfântului Vasile cel Mare şi pomenirea Anului Nou civil (spre deosebire de cel bisericesc, care începe la 1 septembrie).

Fără să intrăm în amănunte obositoare, vom spune câteva cuvinte despre fiecare dintre aceste sărbători, renunţând la aspectele istorice ale evenimentelor şi încercând a pătrunde înţelesul lor mai adânc, duhovnicesc.

1. Mai întâi să încercăm a înţelege de ce noi, creştinii, nu mai tăiem pruncii împrejur. Maica Domnului şi cu bătrânul Iosif L-au dus la Templu pe pruncul Iisus, la opt zile de la naştere, unde a fost tăiat împrejur după rânduiala iudaică, întrucât trebuia să respecte Legea Veche, fapt despre care Însuşi Iisus va mărturisi mai târziu: „N-am venit să stric Legea, ci s-o împlinesc!” (Matei 5, 17). Împlinind-o, adică desăvârşind-o, ne-a eliberat pe noi de povara ei, locul tăierii împrejur luându-l Botezul creştin după porunca binecunoscută, dată ucenicilor: „Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le…” Matei, 28, 19). Observăm că n-a zis: „Tăindu-le împrejur…”).

După această sumară explicaţie, dorim să readucem în atenţie cuvintele Sfântului Apostol Pavel, prin care mărturiseşte că tăierea sau netăierea împrejur nu sunt esenţiale. Căci există şi o tăiere împrejur duhovnicească, aşa cum va scrie romanilor: „Tăierea împrejur este cea a inimii, în duh, nu în literă” (Rom. 2, 29). Adică o vieţuire creştinească, demnă de haina Botezului, care, se ştie, este o naştere din apă şi din Duh (Ioan 3, 5).

Pentru problematica neobligativităţii creştinilor de a fi tăiaţi împrejur, aflăm explicaţii admirabile în epistolele către Romani şi Galateni ale aceluiaşi genial Sfânt Apostol Pavel, pe care vă îndemnăm să le cercetaţi pe îndelete. Un pas mai departe în pătrunderea mesajului
paulin îl avem făcând legătura cu mărturisirea inspirată a Sfântului Arhidiacon Ştefan, desprinsă din cuvântarea de dinaintea martirajului (observăm, pe moment, legătura directă între mărturisire
şi martiriu): „Voi cei tari în cerbice, spune el iudeilor prigonitori şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, precum părinţii voştri aşa şi voi!” (Fapte, 7, 51). Greu cuvânt! Dar se potriveşte nu numai cărturarilor şi fariseilor opaci din vremea aceea, ci şi potrivnicilor Evangheliei din vremea de azi.

Pentru toţi ca ei, Mântuitorul a spus: „Inima acestui popor s-a învârtoşat şi cu urechile aude greu şi ochii lui sau închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă şi Eu să-i tămăduiesc pe ei…” (Matei, 13, 15).

Iată, aşadar, exemple de netăiere împrejur a urechilor, a ochilor, a inimii. Actualizând, trebuie să recunoaştem că multe dintre necazurile şi neîmplinirile personale şi colective din zilele noastre se datorează acestei „netăieri împrejur” a simţurilor, care nu mai pot discerne eficient între bine şi rău, păcat şi virtute, minciună şi adevăr etc.

Urechile, ochii, inima, gura, mâinile, picioarele, pe scurt, toate simţurile şi mădularele se comportă de parcă n-ar fi trecut prin apele Botezului, nici n-ar avea pecetea celorlalte Sfinte Taine.

În concluzie, praznicul Tăierii împrejur a Domnului ne aduce aminte de Botezul nostru, ne conştientizează că purtăm, în chip tainic, o haină luminoasă, care obligă pe purtător la credinţă lucrătoare prin iubire.

2. Sfântul Vasile cel Mare este un model de viaţă şi slujire creştină în sensul celor afirmate mai sus. Nu intrăm acum în detalii bibliografice, cunoscute în general, mai ales că în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti i-au fost rezervate trei volume (12, 17 şi 18) în care sunt redate amănuntele biografice, alături de cele mai reprezentative opere: omilii, reguli monahale (asceticele), Tratatul despre Sfântul Duh, scrisorile etc.

Pentru acest an am găsit de cuviinţă a prezenta un fragment dintr-o cuvântare tradusă de preotul cărturar Samuil Micu Clain, tipărită în anul 1784 şi inclusă în volumul său de Propovedanii (cuvântarea se găseşte, în original în Migne, P.G., 32, 1245-1256). Cuvântul este intitulat „Despre moarte” şi în el Sfântul Vasile cel Mare atrage atenţia asupra scurgerii ireversibile a timpului şi asupra datoriei întrebuinţării lui cu folos: „Lucru minunat, preaiubiţilor! Cum unul fieştecarele dintre noi, cât iasă din sânul mumă-sa, îndată legat cu curgerea vremii se răpeşte totdeauna, după sine lăsând ziua, care o a trăit şi niciodată tocma de ar şi vrea nu se poate mai mult întoarce la ziua de ieri. Iară noi ne bucurăm când mergem mai înainte şi trecând la mai mare vârstă; ne pare bine ca şi cum am căpăta ceva şi ţinem fericit pe cel ce din prunc s-a făcut bărbat şi din bărbat s-a făcut bătrân. Ci, nu luăm aminte, cum că atâta viaţă am pierdut, câtă am trăit; şi aşa neluând noi aminte se sfârşeşte viaţa, măcar că totdeauna din cea trecută o măsurăm şi nu gândim cât de neştiut lucru este, câtă vreme vrea să ne dea încă nouă Cel ce ne-a trimis pe noi să săvârşim această cale…”

3. Iubiţi credincioşi, acest fragment se potriveşte celui de-al treilea moment al praznicului de azi, Anul Nou, întrucât ne conştientizează de faptul că a mai trecut un an din viaţa noastră şi că s-ar putea ca cel în care am intrat să fie ultimul, aici, pe pământ. Ne aduce aminte că trebuie să preţuim fiecare zi, fiecare ceas dăruit de Dumnezeu pentru a lucra mântuirea noastră.

Puţin mai departe, în aceeaşi cuvântare, Sfântul Vasile atenţionează: „Nu vezi, oare, soarele răsărind şi apunând? Nu vezi luna crescând şi scăzând? Nu vezi pământul înverzind şi iarăşi uscându-se? Ce minune dară este, dacă şi noi fiindcă suntem parte a lumii, ne facem părtaşi celor ce sunt în lume?…” În cuvinte lapidare dar de esenţă, Sfântul Vasile dă, apoi, soluţia unei vieţuiri înţelepte: „Drept aceea, trebuie să fugim de viaţa întru care este ocară!”.

Marcarea Anului Nou înseamnă totodată şi a ne face un mic bilanţ material şi sufletesc: câte am împlinit sau nu dintre cele propuse la începutul anului, dacă am utilizat sau nu cu folos timpul… Cele neîmplinite, mai ales din motive care au ţinut de voinţa personală, pot fi recuperate, cu ajutorul Domnului, în noul an.

Cunoscutul proverb „Ce poţi face azi nu lăsa pe mâine”, parafrazat, ar suna aşa; „Ce poţi face în acest an nu lăsa pe cel viitor…”. „Carpe diem!” („Trăieşte clipa, ziua!”), îndeamnă poetul Horaţiu. Adaptând dictonul am putea zice: „Carpe annum! – Trăieşte anul!”.

Dumnezeu ne-a mai acordat o şansă pentru mântuire, se înţelege, prin împlinirea datoriilor de fiecare zi şi ceas.

Iubiţi ascultători, să ne amintim, spre finalul cuvântului nostru, de un fragment din prima rugăciune a Canonului pentru Sfânta Împărtăşanie: „…Doamne, fără de răutate fiind, îndelung-răbdător şi mult-milostiv, nu m-ai dat pe mine să pier cu fărădelegile mele, în tot chipul aşteptând întoarcerea mea…”.

Cât de potrivite sunt aceste cuvinte acum, la acest prag de An Nou! Dumnezeu, în a Sa bunătate, nu ne-a dat morţii pentru fărădelegile pe care le-am făcut în anul precedent, ci ne-a acordat şansa îndreptării în cel în care am păşit.

Mulţumind Domnului pentru această favoare, rugăm pe Sfântul Vasile să poarte către Tronul Ceresc rugăciunile noastre spre a fi ajutaţi a vieţui potrivit tăierii împrejur celei duhovniceşti.

„La mulţi ani!” tuturor celor ce aţi dovedit râvnă şi dragoste faţă de Sfânta Biserică, începând anul în Sfântul Lăcaş! La mulţi ani tuturor care azi serbaţi ziua numelui! Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toţi! Amin.

sursa: http://www.doxologia.ro

Pr. Vasile Gordon

LA MULTI ANI INTR-UN MULTI ANI BINECUVANTATI !

     

Să ne binecuvânteze Bunul Dumnezeu

şi Măica Domnului pe toți cu ceea ce ne este de folos fiecăruia!

Poveste de iarnă - Sărbători în Bucovina.

Hai căluţii la galop!"
"Joacă, joacă urs bătrân !"

Scoate gazda colaceii c-au venit colindatorii flori de maru' merisoru'

   Colindele poarta prin veacuri cuvântul tainic al Naşterii Sfinte.Bucuria colindului este nemărginită.
Gazdele care își primesc colindătorii își deschid atât porțile sufletului cât și porțile caselor din care ne îmbie un miros dulce de mere, colaci calzi și bomboane… precum și mirosul bradului proaspăt împodobit.

Crăciun cerurile sunt deschise, Dumnezeu aude rugăciunea omului bun, aude sufletul curat care este purificat în timpul postului, iar acum are dreptul de a-i cere lui Dumnezeu iertare pentru munca lui și sprijin pentru îndeplinirea dorințelor.

In timp ce feciorii intonează colindele. Colinde precum: „Steaua sus răsare”, „Trei magi de la rasarit”, „O ce veste minunata”, „O brad frumos”, „Florile dalbe”, „Buna dimineața la Moș Ajun”, sunt colinde care amintesc de nașterea Domnului si de bucuria omenirii la auzirea vestii.

Poate ne întrebăm de ce în colinde se amintește de “Florile Dalbe” în miez de iarnă? Mai de mult la sate , de Sf.Andrei se lua o creangă de măr, se ducea în casă și se punea într-un vas cu apă. Această creangă înflorește până la Crăciun, și cu ea se mergea la colindat.
Deprinderea de a colinda, de a saluta cu mare bucurie Naşterea Domnului, de a-L întâmpina cu urări, daruri, petreceri, cântece şi jocuri este străveche.Farmecul melodiilor şi textelor poetice ale colindelor este inegalabil. Tinerei generaţii îi revine sacrul rol de a duce mai departe acest inestimabil tezaur popular.

  La colindat  Colindata se desfăşoară din  seara şi noaptea de Crăciun, până pe 30 decembrie . Colindătorii se adună în cete bine rânduite. Fiecare grup îşi alege un conducător numit de obicei „vătaf“ sau „jude“. Colindătorilor propriu-zişi li se alătură câţiva flăcăi cu sarcina să poarte, în saci şi traiste, darurile primite. Pe vremuri, fiecare ceată putea să ia la colindat numai o anumită parte a satului, având grijă să nu pătrundă în zona ce se cuvenea alteia. Odată intraţi în curtea casei, colindătorii îşi deapănă repertoriul înaintea membrilor casei, adunaţi în prag. Cântecele sunt întotdeauna însoţite de dansuri. După ce cântecele şi dansurile din faţa casei s-au terminat, gazda îşi invită colindătorii în casă. Aici, înainte de aşezarea la masă pentru ospăţul comun, vătaful cetei porunceşte să se cânte alte câteva colinde. Numărul colindelor depinde în mare măsură de rangul gazdei şi de belşugul de daruri pe care ea urmează să le ofere colindătorilor. Unei singure melodii îi pot corespunde mai multe texte (versiuni locale, varianta laică sau creştină).

Capra

Acest obicei ţine, de regulă, de la Crăciun pana la Anul Nou. Măştile care evocă la Vicleim personaje biblice sunt înlocuite aici de masca unui singur animal, al cărui nume variază de la o regiune la alta: cerb în Hunedoara, capră sau turcă în Moldova şi Ardeal, borita (de la bour) în Transilvania de sud. În Muntenia şi Oltenia, capra e denumită „brezaia“ (din cauza înfăţişării pestriţe a măştii) şi obiceiul se practică mai ales de Anul Nou.

Capra se alcătuieşte dintr-un lemn scurt, cioplit în formă de cap de capră, care se înveleşte cu hârtie roşie. Peste această hârtie se pune o altă hârtie neagră, mărunt tăiată şi încreţită în forma părului. În loc de aceasta se poate lipi şi o piele subţire cu păr pe ea. În dreptul ochilor se fac în lemn doua scobituri unde se pun două boabe de fasole mari, albe, cu pete negre, peste care se lipeşte hârtia neagră cu încreţituri sau pielea cu păr. În loc de urechi, capra are două găvane de lingură. Pe ceafă are patru corniţe, frumos împodobite cu hârtie colorată, pe care se află înşirate şiraguri de mărgele. În dosul coarnelor se află o oglindă care răsfrânge foarte mândru lumina de pe la casele unde intră capra noaptea. În cele două fălci de sus ale capului, se pune falca de jos, care se mişcă în jurul unui cui care nu se vede. Aceasta falcă este îmbrăcată la fel ca şi capul. Sub ceafă este o gaură în care se pune un băţ lung de un cot, de care se ţine capra. De partea de dinaintea fălcii de jos se află atârnat un clopoţel, iar de partea de dinapoi se află legată o sârmă. Dacă această sârma se lasă slobodă, partea de dinaintea fălcii de jos atârnă şi astfel gura caprei se deschide. Dacă s-ar trage scurt de sârmă, gura caprei s-ar închide printr-o clămpăneală seacă, de lemn. Fireşte clopoţelul sună. Atât băţul, cât şi sârma sunt acoperite cu un sac de formă tronconică, de pânză groasă de sac, care, pentru a sta umflată si a acoperi astfel pe cel ce va ţine capra de băţ, va clămpăni-o şi va juca-o, are legate pe dinăuntru nişte cercuri de sârmă sau de lemn.

Masca este însoţită de o ceată zgomotoasă, cu nelipsiţii lăutari ce acompaniază dansul caprei. Capra saltă şi se smuceşte, se roteşte şi se apleacă, clămpănind ritmic din fălcile de lemn. Un spectacol autentic trezeşte în asistenţă fiori de spaimă. Mult atenuat în forma sa citadină actuală, spectacolul se remarcă mai ales prin originalitatea costumului şi a coregrafiei. Cercetătorii presupun că dansul caprei, precum şi alte manifestări ala măştilor (căiuţii-feciori travestiţi în crai, turca-masca de taur), întâlnite în satele româneşti la vremea Crăciunului provin din ceremoniile sacre arhaice închinate morţii şi renaşterii divinităţii.

Sorcova

Aparţinând obiceiurilor de Anul Nou, umblatul cu sorcova e mai cu seamă bucuria copiilor. Aceştia poartă o crenguţă înmugurită de copac sau o sorcovă confecţionată dintr-un băţ în jurul căruia s-au împletit flori de hârtie colorată. Numele de sorcovă vine de la cuvântul bulgar surov (verde fraged), aluzie la ramura abia îmbobocită, ruptă odinioară dintr-un arbore. Înclinată de mai multe ori în direcţia unei anumite persoane, sorcova joacă întrucâtva rolul unei baghete magice, înzestrate cu capacitatea de a transmite vigoare şi tinereţe celui vizat. Textul urării, care aminteşte de o vrajă, nu face decât să întărească efectul mişcării sorcovei.

Steaua

De la Crăciun şi până la Bobotează copiii umblă cu steaua, un obicei vechi ce se întâlneşte la toate popoarele creştine.

Acest obicei vrea să amintească steaua care a vestit naşterea lui Iisus şi i-a călăuzit pe cei trei magi.

Cântecele despre stea provin din surse diferite: unele din literatura bizantină ortodoxă, altele din literatura latină medievală a Bisericii Catolice, câteva din literatura de nuanţă Calvină şi multe din ele, chiar din tradiţiile locale. Micul cor al stelarilor, care intră în casă în zilele Crăciunului, cântă versuri religioase despre naşterea lui Iisus: „Steaua sus răsare“; „În oraşul Vitleem“; „La nunta ce s-a întâmplat“; „Trei crai de la răsărit“.

Steaua sus răsare
Ca o taină mare
Steaua străluceşte
Şi lumii vesteşte
Şi lumii vesteşte

Ca astăzi Curata
Preanevinovata
Fecioara Maria
Naşte pe Mesia
Naşte pe Mesia

Pluguşorul

Urare tradiţională la români in preajma Anului Nou, pluguşorul a păstrat scenariul ritualic al unei invocări magice cu substrat agrar. El e întotdeauna însoţit de strigături, pocnete de bici şi sunete de clopoţei, dar plugul adevărat, tras de boi, a fost înlocuit cu timpul de un plug miniatural, mai uşor de purtat, sau de buhaiul care imită mugetul boilor. Textul pluguşorului şi-a pierdut astăzi caracterul de incantaţie magică. Recitată într-un ritm vioi, urarea devine tot mai veselă, mai optimistă, pe măsură ce se apropie de sfârşit.