Sacrificiul sacrificiilor e acela de a suferi si a muri pentru pacatele pe care nu le-am comis( ele nu sunt in Mine ) dar Le-am asumat si asta numai Iisus Hristos a facut ! Să biruiesc lipsa de măsură a răului printr-o iubire şi un bine fără măsură pentru că nimic nu dăinuie în afara iubirii ! Textele ce le pun la dispoziţia cititorului nu au intenţia să ofere răspunsuri finale,oferirea lor este parte a unui proces continuu de căutare,atât a mea cât şi a voastră. Dumnezeu să vă binecuvinteze !
Odata,un om care se ratacise a intrebat pe cineva
cat de departe este de cetatea pe care o cauta.
Omul i-a raspuns:
,,Daca mergi asa ca acum,sunt cam 25 000 de mile;
dar daca te intorci si o iei pe aici,sunt cam trei mile"
Poate ca pe strada intoarcerea un U nu este permisa
dar in viata este adeseori cel mai bun lucru
pe care-l putem face ,mai ales cand am luat-o
in directie gresita.
Sfantul Pavel,pe drumul Damascului ,
a facut o astfel de intoarcere .
Pocainta este o intoarcere in U ,
astfel incat sa mergem cu fata catre Dumnezeu.
Inainte ca sa aiba loc mantuirea si unirea cu Dumnezeu,
trebuie sa se intample doua lucruri.
Intai,Dumnezeu trebuie sa ajunga la om.
Este initiativa dumnezeiasca ce se numeste Har.
Harul este mana lui Dumnezeu intinsa noua la Botez.
Apoi trebuie sa exista si raspunsul omului
catre Dumnezeu,iar acest raspuns se numeste credinta.
Credinta e mana omului intinsa
spre a apuca mana lui Dumnezeu .
Pavel a adus laolalta aceste doua lumi-credinta
si harul -cand a descris mantuirea in Efeseni2,8:
,,In har sunteti mantuiti prin credinta"
Cand mana credintei omului apuca
mana harului lui Dumnezeu ,
rezultatul este mantuirea
.Aceasta este ceea ce in teologia ortodoxa
se numeste sinergie,impreuna-lucrarea
a omului cu harul lui Dumnezeu.
Har peste har
Fiecare binecuvantare data noua de Tatal ceresc
vine cu speranta plina de bucurie ,
parca zicandu-ne :,, Va voi ierta toate pacatele si inca
mai multa iertare urmeaza.Va voi da biruinta
asupra oricarui dusman duhovnicesc,
si inca mai urmeaza
Va voi calauzi cu ochiul Meu,si inca mai urmeaza"
Da,cand intram in Imparatia lui Dumnezeu,
ne asteapta inca si mai multe ,
caci El ne-a fagaduit ca ne va arata
acum si pururea si in vecii vecilor
,,covarsitoarea bogatie a harului Sau
prin bunatatea fata de noi intru
Hristos Iisus (Efes.2,7)
,,Chiar daca mantuirea este prin har ,cineva ar putea zice:
Cum se face ca nu suntem toti mantuiti?
Fiindca nu voiti !
Caci harul,mantuieste numai pe cei ce voiesc,
nu pe cei ce se indeparteaza de el,
si se lupta necontenit impotriva lui,
si se opresc pe sine de la acela"
-Sfantul Ioan Gura de Aur
"O familie a plecat intr-o excursie in Anglia pentru a cumpara ceva frumos dintr-un magazin de antichitati, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversare de la casatorie. Amandorura le placeau antichitatile si produsele din argila, ceramice, in special cestile de ceai.
Au observat o ceasca exceptionala si au intrebat:”Putem sa vedem cescuta aceea? Nu am vazut niciodata ceva atat de frumos.”
In timp ce doamna le oferea ceea ce cerusera, cescuta de ceai a inceput sa vorbeasca: “Voi nu puteti sa intelegeti. Nu am fost de la inceput o cescuta de ceai. Candva am fost doar un bulgare de argila rosie. Stapanul m-a luat si m-a rulat, m-a batut tare, m-a framantat in repetate randuri iar eu am strigat: “Nu face asta!”,“Nu-mi place!” “Lasa-ma in pace,” dar el a zambit doar si a spus cu blandete:“Inca nu!”
Apoi, ah! Am fost asezata pe o roata si am fost invartita, invartita, invartita. ”Opreste!” Ametesc! O sa-mi fie rau!” am strigat. Dar stapanul doar a dat din cap si a spus, linistit:”Inca nu.” M-a invartit, m-a framantat si m-a lovit si m-a modelat pana a obtinut forma care i-a convenit si apoi m-a bagat in cuptor. Niciodata nu am simtit atata caldura. Am strigat, am batut si am izbit usa .. “Ajutor! Scoate-ma de aici!” Puteam sa-l vad printr-o deschizatura si puteam citi pe buzele sale in timp ce clatina din cap dintr-o parte in alta:”Inca nu.” Cand ma gandeam ca nu voi mai rezista inca un minut, usa s-a deschis. Cu atentie m-a scos afara si m-a pus pe raft... am inceput sa ma racoresc. O, ma simteam atat de bine!” Ei, asa este mult mai bine” m-am gandit. Dar, dupa ce m-am racorit, m-a luat, m-a periat si m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut ca ma sufoc. “O, te rog, inceteaza, inceteaza, am strigat!” EL doar a dat din cap si a spus: “Inca nu!”
Apoi, deodata m-a pus din nou in cuptor. Numai ca acum nu a mai fost ca prima data. Era de doua ori mai fierbinte si simteam ca ma voi sufoca. L-am rugat. Am, insistat. Am strigat. am plans, eram convinsa ca nu voi scapa. Eram gata sa renunt. Chiar atunci usa s-a deschis si EL m-a scos afara si, din nou, m-a asezat pe raft, unde m-am racorit si am asteptat si am asteptat intrebandu-ma:”Oare ce are de gand sa-mi mai faca?”
O ora mai tarziu mi-a dat o oglinda si a spus:”Uita-te la tine.” Si m-am uitat. Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu. Este frumoasa. Sunt frumoasa!!!
El a vorbit bland: “ Vreau sa tii minte, stiu ca a durut cand ai fost rulata, framantata, lovita, invartita, dar, daca te-as fi lasat singura, te-ai fi uscat. Stiu ca ai ametit cand te-am invartit pe roata, dar, daca m-as fi oprit, te-ai fi desfacut bucatele, te-ai fi faramitat. Stiu ca a durut si ca a fost foarte cald in cuptor si neplacut, dar a trebuit sa te pun acolo, altfel te-ai fi crapat. Stiu ca mirosurile nu ti-au facut bine cand te-am periat si te-am colorat peste tot, dar, daca nu as fi facut asta, niciodata nu te-ai fi calit cu adevarat. Nu ai fi avut stralucire in viata. Daca nu te-as fi bagat pentru a doua oara in cuptor, nu ai fi supravietuit prea mult fiindca acea intarire nu ar fi tinut. Acum esti un produs finit. Acum esti ceea ce am avut in minte prima data cand am inceput sa lucrez cu tine.”
Morala este aceasta:
Dumnezeu stie ce face cu fiecare dintre noi. EL este OLARUL, iar noi suntem argila LUI. EL ne va modela, ne va face si ne va expune la presiunile necesare pentru a fi lucrari perfecte care sa implineasca buna, placuta sfanta SA voie.
Daca viata pare grea si esti lovit, batut si impins aproape fara mila; cand lumea ti pare ca se invarteste necontrolat; cand simti ca esti intr-o suferinta ingrozitoare, cand viata pare cumplita, fa-ti un ceai si bea-l din cea mai draguta ceasca, aseaza-te si gandeste-te la cele citite aici si apoi discuta putin cu OLARUL.
Zilele trecute, în timp ce beam ceai, verisoara mea, femeie în toata firea, a început a plînge, zicînd ca vrea sa-mi puna o întrebare pe care nu a mai pus-o nimanui. În sfîrsit, dupa ce s-a scuzat de multe ori: „ca este o hula”, „ca îi este rusine ca are astfel de gînduri” si-a luat inima în dinti si a vorbit. „De ce – zice ea plîngînd -, Iisus s-a speriat în gradina? El era de la Dumnezeu, El stia toate – stia ca va muri, ca va învia, stia ca prin jertfa Lui El va aduce atîta bine omenirii! De ce, dar, s-a temut? Orice om, daca ar sti dinainte ca el va învia, ar accepta cu bucurie sa moara pentru semenii sai. De ce tocmai El s-a temut?”
Nu stiu în ce masura crestinii de azi sînt obsedati de moartea lui Hristos, dar mie mi se pare ca moartea Lui stîrneste mai multe neîntelegeri decît învierea. Daca toate denominatiunile crestine, inclusiv sectele, sînt de acord în ceea ce priveste învierea Lui, în ceea ce priveste moartea multi se contrazic. De exemplu, iehovistii au hotarît ca, de vreme ce Iisus s-a speriat în gradina si a murit pe cruce, înseamna ca El nu este Dumnezeu. Monofizitii au cazut în extrema cealalta, zicînd ca, de vreme ce Iisus este Dumnezeu, înseamna ca El nu a murit, caci Dumnezeu nu moare. Adevarul este ca Iisus a murit în firea Sa omeneasca, ramînînd nestramutat în firea Sa dumnezeiasca.
Dar ce este cu spaima lui Iisus din gradina? Marturisesc ca si eu am avut aceleasi framîntari ca si verisoara mea. „Ce mare lucru a facut Hristos? Stia dinainte ca va învia, era Dumnezeu, iar noi petrecem în iadul incertitudinii pîna la sfîrsitul zilelor noastre”. Gîndeam ca daca as avea certitudinea învierii mele, astazi as muri si nu mi-ar parea rau de nimic. Nu stiu în ce masura aceste gînduri vin si celorlalti oameni, poate ca ele sînt o urmare fireasca a educatiei comuniste cu pionieri care îsi puneau atît de usor sufletul pentru patrie.
E adevarat ca pentru a merge la moarte cu seninatate trebuie sa fii sau convins de învierea ta, sau sa fii un ateu desavîrsit. Hristos stia ca va învia si, totusi, S-a temut. Da, Hristos s-a temut într-adevar în gradina, atunci cînd S-a rugat Tatalui ca, de este cu putinta, sa se îndeparteze paharul acesta de la Dînsul. Ucenicii au vazut aceasta frica a lui Iisus, au vazut-o si au adormit. Se pare ca în clipele acelea de parasire pe care le traia Iisus, ucenicii au fost parasiti si ei de orice putere, de aceea au si adormit, chiar daca Hristos a iesit de trei ori la ei îndemnîndu-i sa privegheze cu El macar un ceas. Aceasta arata atît de bine ca ucenicii îsi aveau toata puterea si credinta lor de la Hristos, iar atunci cînd El a slabit, cînd s-a întristat de moarte în gradina, ucenicii au slabit si ei si, pierzîndu-si credinta, au adormit.
În Imnele Sfîntului Efrem Sirul gasim un minunat pasaj despre spaima lui Hristos din Gradina Ghetimani. Sfîntul Efrem crede ca spaima aceasta a fost adevarata si a fost profunda, mai profunda decît putem gîndi noi, si nu întîmplator ucenicii au fost martorii ei. Hristos si-a descoperit înaintea ucenicilor spaima Sa omeneasca în fata mortii ca ucenicii, atunci cînd vor ajunge sa fie dati în mîinile calailor lor, simtind aceasta spaima, sa-si aminteasca de spaima Învatatorului lor, ca e fireasca, si sa nu dea înapoi, asa cum nici El nu a dat, desi, zice Sfîntul Efrem, ar fi vrut. Mai era nevoie de aceasta spaima pentru ca moartea sa îndrazneasca sa-si înghita Stapînul. Aceasta frica a încurajat moartea care, „ca o sluga la porunca, s-a apropiat”, cum cîntam la Utrenia Învierii (Gl. 6) si L-a înghitit pe Datatorul de viata, ca dupa trei zile sa-L vomite, zice Sf. Efrem.
Hristos a fost primul om care a iesit singur în fata mortii. Doar El, dintre oameni, a fost parasit cu desavîrsire, astfel ca a strigat pe cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit!?” A fost nevoie ca omul Iisus sa cunoasca parasirea lui Dumnezeu – singura pricina a mortii, pentru ca altfel El nu ar fi putut muri. Astazi noi nu putem întelege spaima Lui, caci Hristos a zdrobit puterea mortii si moartea pe care o avem noi azi, daca ma pot exprima astfel, nu mai este moartea cu care a murit Iisus. Noi sîntem curajosi în fata mortii deoarece nimeni din noi nu moare singur, deoarece Hristos a luat în Sine toata spaima si durerea mortii. Si aceasta o vedem foarte bine din cazul lui Petru. În zilele patimii lui Hristos, cînd a fost întrebat daca Îl cunoaste pe Iisus, ca a fost vazut cu El, ca graiul îl vadeste, Petru s-a lepadat de trei ori de Învatatorul sau pentru ca se temea de moarte. Dar acelasi Petru, care s-a speriat de o baba în zilele patimii, le-a vorbit cu îndrazneala ostasilor romani care îl rastigneau, rugîndu-i sa-l rastigneasca cu capul în jos, ca nu este vrednic sa moara în acelasi fel ca si Învatatorul Sau. Moartea lui Hristos ne-a adus curajul în fata mortii, dar pîna atunci acest curaj era cu neputinta. Iata de ce Hristos S-a temut, iar noi nu. Pentru ca noi murim cu Hristos, iar Hristos a murit singur, parasit de oameni si de Dumnezeu.
Paradoxul mortii lui Hristos este surprins în rugaciunea pe care o rosteste preotul la sfîrsitul proscomidiei: „În mormînt cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tîlharul si pe Scaun împreuna cu Tatal si cu Duhul ai fost, Hristoase, pe toate umplîndu-le, Cela ce esti necuprins”. De altfel, aceasta este starea omului nou, omului rascumparat, omului întreg, ca, în Hristos, sa înteleaga aceste cuvinte si sa le traiasca, pe cît se poate, în toata durerea si în toata bucuria lor.
