La mulți ani buni și frumoși, români de pretutindeni!
Nu cred să mai fi citit atâtea adevăruri pe centimetru pătrat de foaie, despre poporul român, ca în această lucrare a Fericitului Dumitru Stăniloae: Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, Ed. Elion, Bucureşti, 2002, 201 pagini. N-am mai găsit o altă carte, un alt autor care să fi înţeles atât de bine sufletul românesc.
Românii care emigrează suferă de o nostalgie dureroasă. Sinteza originară a fiinţei româneşti se menţine prin alipirea de locul în care dăinuieşte de milenii. (p. 8). / Dorul nu se referă numai la persoane, ci şi la locuri, la satul natal. Numai intelectualul se rupe cu o anumită uşurinţă de satul propriu , sufletul său fiind luat în stăpânire de o ideologie abstractă. Românii sunt legaţi sufleteşte de ţara întreagă. Ei constată că spaţiul ţării lor este o unitate complexă, armonioasă şi generoasă de munţi, de dealuri, de văi , de şesuri, de păduri, de holde, de vii, de grădini. Nimic nu-i lipseşte ţării ca să fie o unitate complexă. Această ţară îl odihneşte pe român, îl hrăneşte şi îl desfată. (p. 9-11).
Zâmbetul peisajului românesc şi zâmbetul oamenilor s-au imprimat unul în celălalt. În chipul unui confrate întâlnit în străinătate, românul îşi vede ţara, peisajul ţării sale. Peisajul ţării are faţă umană românească. Spaţiul ţării este spaţiul umanizat în mod românesc sau transfigurat în faţă românească. (p. 11-12) / Românul transfigurează natura, iar această umanizare sau transfigurare românească a naturii este impregnată de viziunea personalistă şi liturgic-ortodoxă a cosmosului. După cum observa şi Mircea Eliade, simpatia românilor faţă de cosmos nu este “un sentiment păgânesc, ci o formă a spiritului liturgic creştin”. (p. 12)
Întâlnirea cu natura implică pentru român
şi întâlnirea în duh cu persoanele dragi. El nu face o separaţie netă
între peisajul şi persoanele pe care obişnuieşte să le întâlnească în
cadrul lui. El se odihneşte în peisaj ca între părinţii şi fraţii lui.
Peisajul ţării este pentru el profund personalizat. / Peisajul românesc
este îmbrăcat într-un har cuceritor, strălucitor, indefinibil,
pe care l-au sugerat şi Eminescu şi Sadoveanu. Totul este frumos în
acest peisaj şi gătit de sărbătoare, căci frumosul are sens de
sărbătoare şi de comuniune fericită în concepţia poporului român. Totul
îndeamnă pe român să se îmbrace frumos în mijlocul naturii, într-un
costum de mare gust artistic, ca într-un lăcaş. (p. 12-13)
Gândirea religioasă a Occidentului nu are
nicio referinţă la natură, ci este preocupată exclusiv de om, fiind
caracterizată de exclusivism antropologic. Ea este insensibilă la
frumuseţea sărbătorească a naturii. Individualismul occidental a urmat
cu consecvenţă acestei gândiri. Unde se pierde relaţia intimă cu natura,
omul devine o fiinţă lipsită de delicateţe, un automat. (p. 13-14) /
Natura e corpul şi expresia omului. [Am scris şi noi un articol în acest
sens, mai înainte să fi citit această carte şi ne bucurăm că Fericitul
Dumitru ne întăreşte în credinţa noastră – aici.]
/ Românii unesc luciditatea raţională a latinităţii personaliste cu
sentimentul de taină prezentă în toate, o taină luminoasă, în care se
poate înainta la nesfârşit. Sfântul Calinic de la Cernica a fost
contemplativ şi practic. Doina românească este contemplativă. Noi am
transformat convenţia în cuviinţă şi dolorul latinesc în dor, cuvinte care sunt de o delicateţe intraductibilă. (p. 16-17)
Spiritualitatea românească are un mare
rol în dialogul inevitabil care se anunţă între Occident şi Orient. În
Occident cultura, care şi-a luat impulsul din Renaştere, a devenit
apanajul păturii intelectuale, care s-a înstrăinat de popor, după cum
nota Mircea Eliade. (p. 19) / Filosofia, literatura şi arta au fost
animate de duhul individualismului. Filosofia a creat sisteme închise.
Poporul nu are acces la ele, dar nici nu agrează asemenea sisteme
exclusiviste, care au ca izvor numai orgoliul omenesc individual.
Imaginaţia creatoare a poporului e stimulată de aspiraţiile spre
înnobilarea vieţii. / Literatura a dus la un pansexualism dizolvant şi
la un tineret care recurge la droguri, în lipsa unor idealuri generoase;
dar a ajuns şi la antiliteratură, la antiartă, la un agnosticism
hedonist, la discreditarea oricărui sens superior al lumii. (p. 20-21)
Renaşterea a creat premisele pentru o
artă şi o literatură care face elogiul sexualităţii fără frâu. (p. 22)
Sistemul filosofic german kantian n-a stimulat creaţia populară nu din
cauza dificultăţii lui, ci pentru incapacitatea lui instrinsecă de a
stimula această imaginaţie. În Răsăritul Europei, viziunea despre lume a
teologilor ortodocşi, ca Sfinţii Dionisie Areopagitul, Maxim
Mărturisitorul, Grigorie de Nyssa, Grigorie Palama, etc, deşi tot atât
de înalt expusă ca şi sistemele lui Kant şi Hegel, a putut însă stimula
imaginaţia creatoare a poporului, chiar dacă acesta n-a avut un contact
direct cu opere lor, ci prin tălmăcirile făcute în Biserici.(p. 26) / Un
umanism complet n-a existat în Occident nici în evul mediu, nici în
epoca generată de Renaştere, pentru că niciuna din aceste epoci n-a
urmărit formarea unui om care să fie factor de comunicare şi de armonie
socială, ci a individului apt de dominare şi avid de slavă deşartă. (p.
31)
Apusenii au acrivie ştiinţifică pentru
formele exterioare, dar nu pătrund la o înţelegere prin trăire. Îi
interesează nota de curiozitate şi pitoresc. (p. 40) / Echilibrul
românesc nu este un echilibru al mediocrităţii. (p. 41) / Românul
consideră că echilibrul constituie normalitatea existenţei. (p. 42) /
Pentru români, nebunia nu este numai o deficienţă mentală, ci şi una
morală. Mintea nu are numai un înţeles intelectual, ci şi moral,
voluntar. (p. 46-47). / Cumpătarea, discernământul, l-au învăţat românii
de la Sfinţii Părinţi. Discernământul face deosebirea între bine şi
rău, conform Sfântului Ioan Scărarul, iar Sfântul Ioan Casian spune că
discernământul este un fel de ochi şi de luminător al sufeltului. (p.
48) / Poporul nostru a fost un popor cuminte, s-a silit să facă uz de
mintea întreagă. (p. 49) / Portul românesc e plin de graţie şi de
varietate, dar în acelaşi timp de seriozitate. (p. 53)
Costumul popular românesc conferă
corpului o frumuseţe spirituală şi nu scoate în evidenţă formele
carnale. Românii au ironizat veşmintele saşilor şi secuilor, pe cele de
tip occidental. Pe român, hainele stau de parcă sunt scrise.
Portul spiritualizează trupul. Portul românesc este o exteriorizare a
frumuseţii sufletului şi vine să accentueze sărbătoarea şi bucuria
întâlnirii cu alţii. El este incomparabil distinct de al altor popoare,
prin nespusa lui bogăţie şi prin subtila armonie. (p. 54-55) / Cântecul
românesc realizează o simbioză cu peisajul românesc. Cântăreţul se
scufundă într-o realitate dincolo de structurile ideologic exprimabile.
(p. 56, 59)
Fericitul Dumitru preconizează o
extraordinare dezvoltare lexico-umană a limbii noastre. Limba românească
e lucidă şi duioasă, occidentală şi orientală în acelaşit itmp. Limba
română e destinată să întreacă în curând cele mai multe limbi, datorită
faptului că este surprinzător de ospitalieră. (p. 60-61) / Jocul
românesc nu e un dans, ci joc. Jocul e o bucurie gratuită, o
comuniune, produsul unei inspiraţii personale şi comune de fiecare
clipă; dar şi ceva serios. (p. 62)
Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu frumosul şi cu buna-cuviinţă. (p.
63) / Habitatul românesc e un habitat în realitate şi poezie, ca şi
portul românesc. Românul se îmbracă şi locuieşte în poezie, fără a
părăsi realitatea. Iar poezia revelează viaţa lui interioară. Poporul român e un mare estet al exteriorizării fiinţei umane. (p.
64-65) / Prin icoanele şi ştergarele atârnate pe pereţi, se defineşte
un spaţiu interior plin de taină. Zidurile se subtilizează în afară, sub
frunzişul pomilor, prin natură şi se spiritualizează înăuntru prin
icoane, broderii, motive sculptate, ulcele înflorate. Românul respiră
prin natură şi spirit sau prin natura şi arta care sugerează taina. (p.
67)
Bisericuţele noastre sunt expresia
delicateţii, transparenţei omului şi a fragilităţii sale în faţa
divinului. (p. 68) / Spiritualitatea pietrei este în Occident o predică a
forţei, nu o predică a desăvârşirii umane. (p. 69) / Biserica
românească parcă este o fată sprintenă şi bine încinsă în veşmintele ei.
Ea se înalţă spre cer ca o pasăre uşoară. (p. 70) / Arta românească
este o artă care se încălzeşte la vatra comuniunii concrete. Ea este
expresia celor mai delicate gânduri pe care omul le nutreşte pentru cei
pe care îi iubeşte. (p. 73)
Duioşia este o luciditate a inimii,
care luminează şi realizează starea normală a domeniului interpersonal.
În taina celuilalt nu se poate intra tropăind. (p. 80-81) / Umorul este
zâmbetul aproape permanent prin care se exteriorizează spiritul
românilor. Prin el, românul manifestă o robusteţe de spirit nedoborâtă
de greutăţile vieţii. (p. 93) / …
Sper că v-am trezit dorinţa de a lectura
această superbă carte a Fericitului Dumitru, care mai are încă foarte
multe să ne spună şi să ne înveţe.
