Blaise Pascal

                           Blaise Pascal

   a fost una dintre cele mai strălucite inteligenţe ce a existat vreodată. În cartea sa " O scurtă istorie a vieţii lui Iisus Hristos ,, el a scris : ,, Pe 23 noiembrie 1654 ,la miezul nopţii, Iisus mi-a vorbit, zicându-mi : <Blaise, Mă gândeam la tine în timpul agoniei Mele >"
   Această experienţă l-a făcut pe Blaise să se convertească. Ea a făcut răstignirea personală pentru el .       Iisus a pătimit ,a murit, a fost îngropat şi a înviat din nou nu pentru umanitate în general ,ci pentru fiecare dintre noi personal. Când vom înţelege şi vom accepta acest lucru, întreaga noastră viaţă se va schimba.

Cinstirea Maicii Domnului

    Cât despre Maica Domnului ,a o da la o parte este curată aberaţie şi ciudăţenie cum mai greu de priceput nu poate fi !
  Pe blândeţea însăşi ,pe aceea pe care cu bună ,modestă şi moderată dreptate catolicii o clasifică : o clemens,o pia dulcis virgo Maria!   (O cea plină de har ,cinstită şi dulce Fecioară Maria )
Care cu puterea nevinovăţiei,supuşeniei,curajului şi blândeţii ei înfruntă legile cauzalităţii şi simpla dreptate absolută şi mecanică a universului acestuia împlătoşat în stricta-i dreptate !  Pe aceea care neîncetat se roagă pentru dreptate ,pe apărătoatea cazurilor disperate,pe neîncetatea rugătoare pentru toţi păcătoşii,vinovaţii,greşiţii ,marginalii ! Pentru desconsideraţi,ocărâţi,pentru cei de tot singuri,pentru cei care nu au cine să-i iubească,să-i miluiască,să se roage pentru ei !
   Pentru marea masă a oamenilor Maica Domnului e maica mereu gata să ierte, să se roage ,să îndrăznească a cuprinde pe Domnul cu temeritatea ei de mamă şi să-L roage pentru sărmanii muritori. 
  Căci -mult poate rugăciunea mamei pentru îmblânzirea Stăpânului. Maica Domnului e izvorul lacrimilor,e neobosita apărătoare şi stăruitoare noastră solitoare împotriva dreptăţii stricte. Reprezintă în cer dulceaşa feminină şi nemărginita dragoste maternă. Păcat de cei care o nesocotesc.Li se aplică vorba răposatului cardinal Ottaviani despre atei :ateii nu sunt păcătoşi,sunt nenorociţi.
    Nu-mi este ruşine să mi-o închipui pe Maica Domnului zbătându-se ,cerând ,implorând,intervenind,stăruind;după cum nu-mi este ruşine a mi-o închipui copilăreşte-dar nu eretic-alergând la poarta raiului cu o chisea de argint în mână ca să întâmpine pe mucenicii Fiului ei, să le ureze  bun venit, să-i îmbie cu neînchipuit de bună dulceaţă şi să le ştergă sudoarea frunţii şi sângele cu mahrama ei cea sfântă.
    Tare trebuie să se simtă siguri  de fariseica lor virtute-dreptate şi tare trebuie să-şi facă râs de milă şi de îndurare,să se prezinte cu fruntea semeaţă la porţile raiului cei care din Maica Domnului fac o
,, simplă femeie credincioasă " Bravo lor..... Noi cei de jos,păcătoşii,noi temătorii de Judecata de Apoi ,cum de nu ne+am simţi fericiţi peste măsură că ne putem număra printe cei care cred în milostivirea pururea Fecioarei Maria, bucuria tuturor celor necajiţi ?
     De aceea bună socotim rugăciunea creştinească dinainte de culcare ,cea care uneşti cele două evlavii :
,,O , preacinstită şi de viaţă făcătoare crucea Domnului "Ajută-mi cu Sfânta Doamnă Fecioară Născătoare de Dumnezeu şi cu toţi sfinţii în veci ,Amin   "

                                                            Text : Nicolae Steinhardt 

     

                






                           







               Două evlavii ce nu se cuvine a fi părăsite : Cinstirea Crucii şi a Maicii Domnului

    Nu socotesc utile -şi nu intră în obiceiul meu  să le practic -discuţiile contradictorii cu aceia cărora lumea le dă îndeobşte numele de ,,sectanţi ",cu fraţii noştri de altă credinţă adică. Este fiecare liber a crede ce vrea, să meargă pe calea pe cere-l poartă inima şi-l îndeamnă conştiinţa ,urmând fireşte,a purta răspunderea alegerii făcute. Învăţătura lui Hristos pe aceste două entităţi chiar se întemeiază : pe libertatea deplină a insului,pe întreaga lui răspundere în ziua Judecăţii celei mari.
   Sunt însă două evlavii de care cu adâncă părere de rău constat că stau departe fraţii noştri de altă credinţă,
lipsindu-se astfel de două mari şi minunate consolări şi săvârşind totodată ,două imense greşeli .
   Despre Cruce se afirmă,sub o formă ori alta,că a fost un simplu mijloc de tortură şi ucidere,pe care ce rost ar avea să -l proslăvim şi venerăm ? (Trecând uşor peste Vechiul Testament -năhuştanul lui Moise
Iacov proptit în toiagul său şi binecuvântându -şi fiii, armata israeliteană biruitoare numai atâta vreme cât Moise sta cu braţele întinse susţinut de doi oameni,unul de-a dreapta altul de-a stânga ,spre deosebire de Hristos )Ba ni se dă de înţeles că semnul crucii şi crucea însăşi sunt profanări ale cultului creştin.Crucea prin urmare e înlăturată din casele de rugăciune şi din viaţa spirituală a fraţilor noştri de altă credinţă.
   Rău fac, greşit procedează,la bun şi puternic sprijin renunţă. Crucea,pentru Hristos,nu-i simplu şi degradant instrument de tortură şi moarte. E sfânta Cruce 
 (Celor ce obiectează ortodocşilor şi catolicilor că se închină la două lemne suprapuse, li se poate răspunde : nici gând să se închine la două lemne suprapuse !Ne închinăm la crucea pe care a şiroit ,sfinţindu-o ,scumpul sânge dumnezeiesc. )- stropită şi sfinţită de scumpul şi preacuratul sânge al Mântuitorului nostru .E altar ,e locul sacru al suferinţei Nevinovatului ,al Răscumpărării omenirii şi al ruperii zapisului ce apasă asupra noastră de la Adam încoace. Pe cruce s-a săvârşit Cel care, ascultând de porunca Tatălui şi pentru mântuirea noastră,S-a deşertat de a Sa dumnezeire şi a primit moartea .şi încă moartea pe cruce.Pe cruce s-a oficiat o slujbă şi o jertfă şi un act de reaşezare a omenirii ăn situaţia ei de necorupţie originară.
   Chenoza Crucii e dovada cea mai limpede şi mai puternică a totalităţii şi seriozităţii întrupării lui Dumnezeu.
A fost ales un popor mic,sărac şi subjugat,a fost preferată familia modestă a unui teslar (nu a unui nobil ,unui bogătaş unui cărturar ,unui preot) Ba mai mult de atât ,spre a da întrupării caracterului ei ireversibil ,autentic,cinstit, neprecupeţit s-a recurs la moartea pe cruce,chin cumplit,prelung ,supliciu ruşinos şi socotit infamie supremă:spre a preface întruparea divinităşii în acceptarea completă a condiţiei omeneşti .
  Domnul a ţinut să cunoască în deplină realitate condiţia umană în forma ei cea mai necamuflată,maximală.
Adevărul adevărat,Capătul nopţii .
        Iar noi să dăm uitarii şi să trecem neatenţi pe lângă acest fapt de iubire de neînchipuit şi de părtăşie fără seamăn a  nesulemenitei noastre incertitudini omaneşti ! Câtă nedreptate,nesimţire,împietrire ,învârtoşare şi dispreţ ar fi din partea noastră! Cum de ne-am înfrăţi cu toţi acei care treceau clătinându-şi bărbile şi rânjind sarcastic pe dealul Căpătânii ?
    Să tăgăduim,să uiăm,să ne prefacem neştiutori ! Oare nu am devani ucenicii bătrânilor şi cărturarilor care-şi râdeau de chinul unui semen ( cum socotea el) al lor,amestecând făţarnica milă cu năvalnica bucurie şi rostind : să se fea acum jos de pe cruce ca să vedem şi să credem ? Anu pomeni Crucea ,a ne feri de amintirea celor petrecute pe Golgotae, parcă,tot una cu a minimaliza fapta lui Iisus ,a voi cu tot dinadinsul să uiţi un incident neplăcut .Au mai fost prooroci,învăţători,filosofi şi doctrinari de seamă care au predicat şi enumerat lucruri frumoase,înălţătoare,minunate.Dar care-i acela care şi-a pus la bătaie trupul şi s-a dat de bună voie unei morţi îndelungate şi cumplite ?  Şi tocmai caracteristica aceasta a lui Hristos să fie refulată în adâncurile conştiintei noastre susceptibilă şi stăpânită de grija îngropării accidentelor supărătoare pentru liniştea noastră sufletească ? Să eliminăm esenţa ,fapta capitală ,neegalabilă,pentru psihia noastră mai presus de orice auto-compătimitoare ?
      Crucea,geometric şi simbolic vorbind,e semnul întretăierii celor două planuri ,e unirea dintre  spiritual şi material,emetafora dublei noastre naturi : duhovnicească şi pământească. De ce, ne putem întreba ,a fost aleasă crucea drept mijloc de tortură şi omorâre a Fiului lui Dumnezeu ? Îmi închipui însă că adevărata explicaţie adâncă, ne-o dă verticalitatea ei : omul, fiinţă înduhovnicită, bipedul ,singura creatură care păşeşte mereu vertical,e pedepsit prin această însuşire a sa ,fiind ezpus ocării,batjocurii ,înjosirii ,el fiinţa cu simţul ruşinii,pudoarei şi demnităţii,e despuiat întreg (  brâul din jurul coapselor Mântuitorului e o ficţiune picturală ) ,e defăimat şi luat în râs tocmai prin ceea ce îl  defineşte de celelalte animale şi îl separă, îl înnobilează.
    E ţintuit ( el,fiinţă superioară,nobilă activă,el capabil de a privi firmamentul şi pe Ziditor faşă către faţă ) pe un nenorocit de lemn şi lăsat să moară prin şi din însăşi verticalitatea sa .Omul răstignit e distrus de ceea ce i-a fost podoabă şi unicitate. Nu i se adaugă nimic crucii. Chinul e pur ,provine din ce are omul mai propriu,mai vrednic de uimire şi tărie. Ce triumf pentru vrăjmaş, cu mâinile nepătate de sânge ,absolvit de folosirea vreunui artefact ! Pe cruce omul nu e propriuzis  chinuit : e numai scos din mişcare şi libertate.Caracteristicile acestea ale fiinţei sunt întoarse împotrivalui. Eşti vertical ? Vertical vei muri,eşti însă fixat ,imobilizat ,în deplină însingurare şi intensificare a însuşirilor tale primordiale. Batjocura stă nu atât în goliciune şi imobilitate ,cât în parodierea celor două axe -orizontală şi verticală- care descriu starea de trăsătură de unire a coordonatelor universului,prefăcând-o ăn caricatură de figură centrală a durerii şi dederii
     Soaterea lemnului crucii din locaşurile de cult creştin, evitarea facerii semnului sfintei cruci,tăcerea în jurul jertfei supreme sunt tot atâtea dovezi de nerecunoştinţă flagrantă,de ipocrizie istorică şi de complexă voinţă de a uita finalitatea vieţii pământeşti a lui Hristos.
    Un creştin fără cruce este identic celui propus într-una din cele mai teribile povestiri ale Martorilor Patimilor de Giovanni Papini : Marele rabin oferă Papei convertirea tuturor evreilor cerând în schimb ştergerea din Evanghelii  a episodului Răstignirii .
      Prin jertfa Sa pe cruce S-a dovedit Iisus Hristos Fiu al lui Dumnezeu şi Fiul al Omului. Pentru aceasta I
S-adat puterea dea judeca lumea, fiindcă a cunoscut -o cum nu se poate mai temeinic : prin suferinţa rezervată celor mai netrebnici dintre oameni. A murit părăsit de ai săi ,expus gol,plin de răni,de vânătăi şi sânge,pe un dâmb spurcat ,luat în derâdere ,provocat,aparent de-a pururi biruit şi compromis,exemplificând
- vertical şi exasperat - condiţia umană. Care nu e numai a Sa. E a noastră a tuturor. Acoperind-o ,ne minţim pe noi înşine ,ne trădăm ,ne lipsim de lucrul acela prin care s-a făcut mântuirea noastră. Măreţia lui Hristos, este de a fi consimţit să moară ca ultima dintre făpturile Sale,nemângâiat, cunoscător al deznădejdii ,zdreanţă omenească prinsă în cuie spre dispreţul ,ocara şi distracţia adversarilor Săi. Aceasta e dovada divinităţii Sale.
    Ane lepăda de cruce  - chiar fără intenţii rele şi hulitoare -înseamnî a nu înţelege misiuneapământească a lui Hristos,voinţa Sa de a Se identifica soartei omeneşti, de a o cunoaşte în forma sa cea mai neprefăcută .
  Pe cruce s-au unit dumnezeirea şi omenirea-indisolubil -şi s -a pecetluit îndumnezeirea făpturii.

                                                           Text :Nicolae Steinhardt